Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (I). Ce este un titan – 1.

Michelangelo - Ancestors of Christ: figures (1510)

   Există artişti pe care numai îi admirăm şi alţii pe care îi şi iubim. Michelangelo face parte, pentru mine cel puţin, din a doua categorie. Dar admiraţia şi uneori nici dragostea nu pot ţine loc de înţelegere şi se întâmplă chiar s-o îngreuneze tocmai prin dorinţa de a evita orice umbră pe chipul în cauză. Atâta măreţie oboseşte. Atâta perfecţiune riscă să plictisească. Ne refugiem în cuvinte uzate, prea uzate uneori : “un titan”.

Dar ce este un titan ? Să consultăm dicţionarul. Ce scrie în dreptul cuvântului “titan” ?: “Om cu puteri extraordinare; uriaş, gigant. Om cu calităţi extraordinare, cu o putere de muncă ieşită din comun”. Într-o asemenea definiţie intră şi Leonardo şi Michelangelo şi Rafael. Or, dintre ei unul singur e, în sensul originar al termenului, titan. Michelangelo. Ceilalţi doi sunt “olimpieni”.

Trebuie să ne reamintim, aşadar, că titanii au fost cei şase fii ai lui Uranus şi ai Geei, prima generaţie de zei, care s-au luptat cu olimpienii. Lupta a durat zece ani şi s-a sfârşit cu victoria lui Zeus şi a celorlalţi olimpieni care I-au precipitat pe titani în infern. Prometeu era fiul unuia din cei şase titani învinşi. Când titanul a furat focul din cer, olimpienii i-au dat osânda cunoscuta; l-au înlănţuit pe un munte şi au trimis un vultur să-I sfâşie carnea. “Trăiesc din moartea mea”, ar fi putut spune şi el ca Michelangelo.

Optând pentru victoria olimpienilor împotriva lui Cronos (care îşi mutilase tatăl) şi a celorlalţi titani, grecii au optat pentru frumuseţe şi surâs, recunoscându-şi repulsia pe care le-o provoca suferinţa. E drept că sub temeliile Parthenonului s-a descoperit schema unui labirint ceea ce înseamnă că o parte a sufletului grec a rămas totdeauna cu nostalgia titanilor. Duhul lui Prometeu urcă mereu pe Acropole. Printre coloane se aude uneori foşnetul aripilor vulturului, iar pe stâncile de marmură există parcă urme de lanţuri. Dar Parthenonul a fost ridicat de olimpieni, nu de titani. Fidias a fost olimpian, nu titan. De aceea asemănarea lui Michelangelo cu grecii mi se pare în bună măsură discutabilă. El este la fel de mare, dar altfel decât ei. Nu sculptează ca un olimpian decât când sculptează un Cupidon, un Bacchus beat, pe Adonis murind sau pe David. Când nu mai ocoleşte suferinţa şi zbuciumul, cum au făcut-o grecii, preocupaţi de o frumuseţe senină, de măsură şi echilibru, sculptează ca un titan.

Michelangelo. Pieta. 1499. Marble. St. Peter's, Vatican.

Titanul nu recunoaşte niciodată măsura. El nu recunoaşte decât excesul. Şi în artă şi în viaţă. Michelangelo se culca încălţat şi îmbrăcat ca să se poată reapuca de lucru după ce dormea câteva ore. Şi nu glumea când visa să sculpteze munţii. Un singur lucru ar trebui să ne mire, de fapt. Că n-a încercat să-şi pună visul în practică. Mi-l imaginez luându-şi adlta şi plecând într-o dimineaţă singur, să sculpteze unul din munţii din regiunea Carrarei, să scoată din el un gigant cum n-a mai sculptat nimeni. Căci măsura ar fi  pentru un titan un eşec. Ca şi consolarea. Pentru el până şi somnul este un fel de trădare care-i limitează setea şi-l frustrează de o parte de timp şi de luptă. Dealtfel, cel prăbuşit de zei în pulbere e atât de răzvrătit încât se răzvrăteşte şi împotriva sa.

Să ne mirăm de înverşunarea lui Michelangelo impotriva lui Rafael şi a lui Leonardo ? Ea e mai veche decât ei. Dinaintea istoriei. De când titanii au fost învinşi de olimpieni. Titanul aruncă vorbe rele lui Rafael şi-l sfidează pe Leonardo. E tot timpul provocator faţă de ei, căci între titani şi olimpieni nu există decât ruptură. La rândul lor ei îl privesc pe Michelangelo ca pe un “călău” cum îl apostrofează Rafael. Să ne mirăm că Michelangelo e singur în vreme ce Rafael umblă tot timpul cu o escorta de admiratori ? Prometeu a fost singur cu vulturul. Să ne mirăm de mărturisirea lui Michelangelo că mii de plăceri nu valorează pentru el cât un zbucium, mille piacer non vaglion un tormento? Titanii îşi extrag forţa din răzvrătirea si din orgoliul lor. Şi în cele din urmă din nefericirea şi din infernul lor. Ei sunt cei care înfrunta pe munte vulturul.

Care, ajungând sculptori, se vor întoarce să-şi sculpteze stânca de care sunt înlănţuiţi. Titanii sunt cei care într-un labirint înaintează strigând numele Minotaurului. Care ştiu că nu se vor întoarce niciodată, nu se vor folosi niciodată de firul Ariadnei. Singurul lor drum este spre Minotaur. Singura lor şansă curajul. Singura lor armă orgoliul. Ariadna aparţine olimpienilor. Ca şi frumuseţea. Ca dragostea. Michelangelo e singur, lipsit de dragoste şi înfometat de ea.

Michelangelo. Madonna of the Stairs. c.1490.

   El nu-şi găseşte nici liniştea, nici fericirea. Aceasta e destinul titanilor. Ei nu ştiu să surâdă. Ştiu să smulgă focul din cer şi mai ales să smulgă fosţă din infern. Nefericirea le dă un orgoliu chiar mai mare decât fericirea. “Dacă înţeleg bine, spune Michelangelo, sunt fericit cu o soartă nefericită. Cel ce nu ştie să trăiască din nelinişte şi moarte să vină în focul în care ard eu”.

Descoperim astfel că titanii ard în focul pe care ei înşişi l-au adus pe pământ. Au furat focul din cer şi pentru ei. Dar acest foc nu-I încălzeşte, ci le sporeşte patima şi orgoliul. Când au fost prăvăliţi în infern, au simţit nevoia să-şi aprindă torţa în flăcările infernului ca să-şi lumineze drumul. Căci ei se împacă greu cu destinul. Sunt mereu răzvrătiţi împotriva lui. Şi foarte rar senini. Foarte rar un titan arată ca David.

Până şi somnul lor e chinuit. Priviţi Noaptea lui Michelangelo şi veţi înţelege ce este somnul unui titan. Aplecaţi-vă peste orbitele goale şi parcă disperate ale Zilei şi veţi înţelege ce este ziua unui titan. Cu ce ochi se uită el la marmura pe care o ciopleste. Se luptă cu ea parcă ar vrea să smulgă încă o dată focul din cer.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1302 – 22.05.1980

Octavian Paler – Veneţienii (IX). Tintoretto profetul.

The Entombment of Christ

          Strada şi viaţa sunt uneori profesori mai buni decât prelegerile şi manualele de estetică. Durerea nu se învaţă din cărţi şi singurătatea nu e materie de examene. Şi cum să te ridici la înălţimea unde trebuie admirat Tiţian dacă n-ai învăţat să preţuieşti valorile existenţei? Poate că arta se află într-un punct unde morala are o importanţă mai mare decât estetica şi decât priceperea unui artist de a pregăti pânza şi culorile.

N-am putea imagina ceva mai potrivnic artei decât un muzeu unde să ni se spună: “Atenţie, aparatele de climatizare sunt sensibile, nu vă aduceţi aminte nimic. Priviţi şi lăsaţi la o parte tot ce i-ar putea tulbura pe aceşti înţelepţi adânciţi în contemplaţie”. Ce rost ar avea arta atunci? Să ne apere de noi înşine? Ea a apărut, dimpotrivă, din nevoia de a ne scruta sufletul şi de a ne judeca destinul, cum zicea Van Gogh. Şi dacă gloria Veneţiei nu mai e demult cea în care a crezut Tiţian, o alta, melancolică şi capabilă să facă să vorbească tăcerea, I-a luat locul, printr-o secretă lege a compensaţiilor parcă, după ce nimburile ambiţioase şi-au arătat sub poleiala de aur nisipul.

Danae

Gândesc toate astea în vreme ce în faţa mea se află o reproducere a autoportretului lui Tintoretto de la Scuola di San Rocco. Pe el e înscris anul 1573. Tintoretto are deci 55 de ani. Părul şi barba sunt încă negre, abia înspicate, dar faţa e gravă şi vag obosită. Pictorul priveşte în jos. Parcă se uită nu în oglindă, ci în apele lagunei. Cu braţele încricişate, “furiosul” e calm acum. A pus penelul de o parte. Şi chipul lui are ceva din aerul care învăluie azi palatele din lagună, aureolate de o măreţie amară.

În această tăcere e greu să mai repeţi ceva din banalităţile joviale care se debitează de obicei pe seama Veneţiei. Oglinzile s-au umplut de umbre şi peste tumultul culorilor pluteşte fosforescenţa unui presentiment. Dacă Veneţia a avut în Tiţian gloria ei, are în Tintoretto profetul ei. Gondolele lunecă  mai departee pe canale ca un suspin fericit, în Piaţa San Marco bate aceeaşi oră de  bronz, dar în aer e ceva nou. Ca o spaimă a sunetelor. Veneţia începe să descopere că gloria  nu e eternă, că putereaa şi fastul nu sunt deajuns. Când plouă, culoarea curge probabil pe ziduri ca un fard roşu. Rămaşi pe gânduri, şi zeii  lui Tintoretto îşi pun întrebări. Trebuie oare ca orice glorie să aibă un sfârşit? Veneţia simte cum, ppe propriile ei canale, lunecă şi intră în exil. Un exil ireparabil, căci timpul, vorba lui Vergiliu, curge ireparabil. Şi fără voie, pictorul amestecă un negru de funingine în strălucirea culorilor sale. Ceva se prăbuşeşte în artă înainte de a se prăbuşi în jur. Poate pentru că ea vede dincolo de aparenţe.

Crucifixion

Procesiunile sunt la fel de somptuoase, dar frigul şi-a făcut apariţia. Da, viaţa nu e o sărbătoare perpetuă, deşi niciodată nu aflăm asta la timp. Făcând această descoperire, Veneţia e gata să scoată o exclamaţie de teamă. Se stăpâneşte însă. E încă destul de puternică pe mări, pentru a încerca să combată frigul interior cu veşminte mai scumpe şi cu un lux mai mare. Pe zidurile ce vor  fi mai târziu tatuate de mucegai, culoarea veneţiană îşi trăieşte apogeul. Culoarea se crispează, dar de ce-ar trebui să-i ascultăm pe cei ce se folosesc de declinul Veneţiei pentru a ne face prelegeri despre zădărnicie şi absurd? N-am crezut niciodată în arta care renunţă să spere şi amână dreptatea pentru judecăţi de apoi. Singura judecată adevărată este cea pe care o putem face şi la care putem participa. Restul e tăcere, într-adevăr.

Dar dacă nu vreau să cred în apostolii disperării, în cruciaţii absurdului, nu pot să cred nici în cei care spun vorbe goale despre un om aseptic şi fără întrebări. Perfecţiunea nu înseamnă a închide cercul şi a renunţa la tot ce se află în afara lui. Singurul om perfectibil este cel deschis întrebărilor, chiar dacă asta presupune că uneori paradisul este la capătul infernului. Iată de ce cred că trebuie să căutăm forţa lui Tintoretto tocmai în ceea ce aparent dă senzaţia de înfrângere. Tiţian are o demnitate senină, în timp ce el tulbură şi derutează, dar fiecare vorbeşte în numele altei Veneţii şi altei părţi din noi. Şi oare nu e destul de clară istoria Veneţiei? În umbră, ea obţine cu mâinile goale ceea ce înainte n-a izbutit să obţină prin forţă. Acum e iubită pentru ea însăşi.

Women Playing Music

   Vanităţile au trădat-o, în schimb a aflat că există o glorie care nu mai depinde de ambiţii şi de putere, ci de poezie şi de melancolii. Sebările s-au sfârşit, acum e rândul tăcerii să vorbească. Steagurile nu se mai umflă orgolioase în vânt, cerul poate să-şi arate în sfârşit întreaga lui poezie. Cufundată din ce în ce mai mult în amintirile ei, Veneţia devine timp, timp pietrificat, care se gândeşte pe el însuşi.

Locuitorii o părăsesc, dar în loc să nu mai aparţină nimănui, ea aparţine tuturor. Iar cei care trec pe cheiuri  tresar când înţeleg că orologiul din turnul San Marco nu mai măsoară vremea, ci propria lor viaţă, luând-o mereu de la început, cu oricine vine aici, şi ajungând mereu la sfârşit, cu orice plecare. Trecutul umple

Portrait of a Woman Revealing her Breasts c. 1570

golurile, absenţele şi cucereşte oraşul casă cu casă, palat cu palat. Într-o zi nu va mai exista decât el. Învăluit în umbre ca Tintoretto la San Rocco. Între apă şi cer, amintirile vor arunca umbre lungi şi sonore. Atunci trecutul va trăi ca un prezent etern şi inaccesibil.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1301 – 15.05.1980

Jurnal – Fila 02012012

              Nu mai stiu exact unde am gasit aceasta imagine-captura. Mi-a placut foarte mult pentru ca aceste cateva cuvinte rezuma o intreaga filosifie de viata.  Cati oameni, pe langa care trecem pe strada, cu care ne ciocnim la supermarket, cei de langa noi cu care vorbim zilnic, nu sunt de fapt morti pe dinauntru ?

SITE-URI. Culese din TOP 100 !!!

În numarul 1/2012 al revistei PC magazine este publicat un top al celor mai bune 100 site-uri. Iata câteva site-uri interesante:

 

1. www.slate.com – un site cu stiri complete din toate domeniile !
2. www.bestsfbooks.com – aici gasiti orice merita citit din domeniul SF/Fantasy începând cu 1950 şi până azi. Adam Doppelt va oferă liste complete cu autori, titluri, premii, etc.
3. www.gojee.com – să zicem că vă este foame şi aveţi în frigider câteva ingrediente. Gojee va poate ajuta cu câteva reţete pe baza ingredientelor introduse in listă.
4. www.fmylife.com – un site în care puteţi citi ce probleme cu adevărat mari au unii oameni. Povestite de ei înşişi. Cred că e inutil să vă spun de la ce vine ‘F’ din adresă !!!
5. www.instructables.com – Este cel mai complet site DIY. Conţine instrucţiuni pas-cu-pas de la gătit până  la construcţia unei rachete. Totul complet cu instrucţiuni, imagini şi chiar video.
6. www.craftzine.com – informaţii complete ‘how-to’ despre orice obiect artizanal.
7. www.quora.com – dacă ai o întrebare (oricare !) specialiştii site-ului sau utilizatorii îţi vor răspunde la ea.

La multi ani !

Octavian Paler – Veneţienii (VIII). Tintoretto sinuosul.

Rar o viaţă atât de rectilinie, a cărei operă să arate atât de limpede că atunci când n-a mai crezut în linia dreaptă omul s-a afundat în meandre.

Archangel-Michael-Fights-Satan,-c.1590

Tintoretto nu e primul care înfruntă Minotaurul, el e însă unul dintre cei care o mărturisesc cel mai explicit. “Furia” lui nu e, probabil, atât un “entuziasm furios” cât o spaimă nelămurită care se refugiază în furia de a picta. “Furiosul” intră în labirint hotărât să-i acopere toţi pereţii cu fresce.

Căci labirintul e o vrajă, o beţie dar şi un refugiu. Un blestem, dar şi o şansă de mântuire. O obsesie, dar şi un liman posibil. Prin atâtea meandre există, poate, şi un drum care ne-ar putea duce mai departe decât linia dreaptă. E greu de crezut că omul a intrat în labirint din curiozitate sau plictisit de o lume prea clară. El a făcut-o de fiecare dată când n-a mai puut crede că totul e atât de simplu. Ajuns la limitele răspunsului în care crezuse, el n-a mai găsit altă soluţie decât să se întrebe din nou. S-a simţit în pericol într-o claritate nesigură, al cărei eşec îl presimţea, şi a alergat înapoi în labirint.

Ceea ce n-a găsit în certitudine, el speră să găsească atunci în dilemă. Ceea ce n-a găsit pe un drum drept, speră să găsească la o răspântie. Noaptea ne apără uneori mai bine decât amiaza, iar labirintul e uneori singurul adăpost care ne primeşte.

Poate că nu întâmplător Tintoretto a fost reabilitat de acelaşi romantism care a reabilitat goticul. Zâmbim când îl auzim pe Molière îngrozindu-se la vederea catedralelor gotice care i se par nişte monştri şi înţelegem de ce un fanatic al idealului clasic, ca Burckhardt, vorbeşte de “nu ştiu ce asprime şi barbarie a sentimentului” la Tintoretto. Dar nu de opţiuni estetice ne lovim aici. Există ceva mult mai profund care ne tulbură de fapt în pictura lui Tintoretto. Omul labirintic este un om cu toate întrebările sângerând ca nişte răni. El nu pătrunde în labirint pentru că preferă dezordinea şi rătăcirea, ci pentru că speră într-o ordine cucerită prin rătăcire. Cucerită şi nu pur şi simplu acceptată; căci, acum, el nu mai vrea să consimtă, ci să obţină. În acest caz, Minotaurul nu mai reprezintă un monstru, ci miezul enigmei. Locul unde în sfârşit va cunoaşte Taina, Răspunsul. Chiar dacă acest răspuns este moartea.

  Pictura lui Tintoretto are, într-adevăr, ceva dramatic. desenul lui e nervos şi sinuos. Poartă pecetea crizei manieriste, ar spune unul din acei critici reticenţi faţă de arta lui care l-au socotit “un geniu înăbuşit de facilitate” sau “un El Greco fără inimă”. Dar nu sunt aceste şerpuiri insinuante chiar meandrele labirintului ? Venus e încă tot frumoasă, dar are o febră ciudată.  Şi de ce tocmai Ariadna îi aşează diadema pe creştet ? Apostoli care par gondolieri cu corpurile înclinate deasupra ramelor, bătrâni care au fixitatea privirii lui Tintoretto, femei care cântă într-un concert, dar fiecare ascultă parcă o altă muzică, interioară, o tristeţe nelămurită care sfârşeşte prin a cotropi şi corupe gloria culorii veneţiene, o lumină ireală, semănând cu cea pe care o va folosi mai târziu cinematograful, sunt toate acestea din secolul lui Tiţian ? Sunt, şi nu sunt. Tiţian e majestuos şi senin. Tintoretto îşi clădeşte majestatea pe vulcani. Ca să lupte împotriva îndoielilor ce-l macină, strigă răspunsurile mai tare decât ar trebui.

Uneori pare convins că numai cel care se răstigneste la răspântii găseşte până la urmă Drumul de care are nevoie; că numai deschizându-şi toate rănile omul se poate vindeca şi numai strigându-şi toate întrebările poate spera într-un răspuns. Deoarece labirintul nu poate fi învins decât străbătându-l până la capăt. Transformând neliniştea în operă, aşa cum clasicismul a transformat în operă liniştea. 

The Temptation of Adam and Eve

Dar norii sumbri pe care Tintoretto îi aşează pe cerul veneţian plutesc deasupra unor ziduri luminate parcă de un incendiu fastuos. “Furiosul” încearcă să-şi compenseze zbuciumul printr-o regie mai impunătoare.

Contrar majorităţii veneţienilor, el a impus studiul desenului în atelierul său. Întrebat de către un tânăr artist ce rebuie să facă pentru a deveni un bun pictor, i-a răspuns “trebuie să desenezi şi iar să desenezi”. Şi totuşi, ca orice veneţian, nici Tintoretto nu mai e Tintoretto fără culoare. Comparând acelaşi tablou în culori şi fotografiat în alb-negru, avem senzaţia că incendiul s-a stins. Nu mai e în faţa noastră decât cenuşa lui păstrând intact conturul personajelor şi arhitectura zidurilor. Lava s-a răcit şi sfinţii par îmbrăcaţi în zdrenţe când, de fapt, veşmintele lor au aceeaşi somptuozitate anxioasă ca şi aerul, ca şi carnea goală, ca şi piatra, aridă şi strălucitoare în acelaşi timp. Uneori suntem parcă la Toledo cu El Greco, nu la Veneţia.

The Last Supper, mid 1540s

   O dogoare ciudată stăpâneşte zidurile şi turmentează vegetaţia. Ceva crispează gesturile prea largi. Încrederea în valorile existenţei, care a fost virtutea cea mai preţioasă a Veneţiei, şi-a pierdut siguranţa care o ajuta să se comporte normal. În vreme ce pentru Tiţian nu exista decât victoria, acum, înfrângerile de pe mări au parcă urmări şi în pictură. Condotierii au decăzut. Au devenit nişte bătrâni lubrici care o pândesc pe Suzana când face baie. Iar în Fierăria lui Vulcan diademele se amestecă acum cu armele. Poate. Veneţia bănuieşte că va trebui să dea o luptă mai dificilă decât pe mări, în propriul ei suflet.

Şi că Minotaurul renaşte în timp ce încă mai sărbătorim victoria împotrica lui.

Publicat în “Flacăra” nr.1300 din 08.05.1980

Octavian Paler – Veneţienii (VII). Tintoretto furiosul.

The Last Supper

La Tiţian, Venus nu mai e o zeiţă. E  o femeie. La Tintoretto ea nu mai e o femeie. E o nelinişte. Vor mai trece câteva secole până când Venus va fi detronată, dar primele semne de slăbiciune se văd de acum. Ea bănuie parcă faptul că într-o zi va fi exilată din nou.

Parcă tocmai asta îi spune lui Bacchus care îi întinde mâna, că va veni o zi când oamenii nu vor mai crede în frumuseţe şi în dragoste cum o făceau în Veneţia lui Tiţian. Nu-şi presimte pata de sânge pe care i-o va pune pe obraz peste patru secole, Magritte, dar un frig ciudat înfioară trupul gol al zeiţei abia trezită din somn. Frumusetea nu mai e sigură pe seducţia ei irezistibilă, iar dragostea se teme că într-o zi va fi terfelită.

De fapt, ordinea clasică nu e încă dizolvată. e numai ameninţată. Orchestra picturii veneţiene există, cântă aproape aceeaşi muzică, dar cântă altfel. Nu neapărat mai bine sau mai rău. Pur şi simplu, altfel. Cerul veneţian e încă senin, dar, iată, sub acest cer vuieşte furtuna. Trupurile se mlădiază agile şi dramatice. Şi chiar în culorile cele mai strălucitoare umbra stă la pândă. Nu se arată întotdeauna, dar otrăveşte pe nesimţite fastul. O muzică neagră începe să se audă în surdină anuntându-l pe Rembrandt. O nelinişte alungeşte figurile, le face mai zvelte, anuntându-l pe El Greco.

Îi anunţă doar. Nu e încă Rembrandt. Nu e încă El Greco. Umbra nu gândeşte. Deocamdată doar învaţă

Adam and Eve (c. 1550)

să vorbească. Trupul nu se transformă în flacără. Deocamdată focul doar mocneşte. Dar conspiraţia împotrivă Venerei a început. Mai exact se reia, urzind o mare lovitură de stat în estetică, a cărei pregătire va mai cere câteva secole, pentru cea mai tristă victorie, abolirea dictaturii frumuseţii. Fără să fie nici singur, nici confundabil cu alţii, Tintoretto a intrat în labirint.

La urma urmei, disputa dacă el a aşezat sau nu pe peretele atelierului deviza  “Desenul lui Michelangelo şi culoarea lui Tiţian”, cum pretinde legenda, e gratuită. “Să urmezi maeştrii ? Pentru ce-ar trebui să fie urmaţi ? Ei sunt maeştri tocmai pentru că n-au urmat pe nimeni”, va exclama mai târziu, orgolios, Gauguin. Tintoretto nu face asta. Dar se ştie că nici un artist adevarat nu poate fi un bun imitator. Chiar când îşi propune să fie fidel, rămâne el însuşi. Chiar când rosteşte aceleaşi vorbe ca toată lumea, spune ceva care n-a mai fost spus de nimeni până la el.

La Bruyère care se plângea că totul a fost spus de când există oameni care gândesc şi că, deci, nu mai poate fi adăugat nimic original nu gândea în clipa aceea ca un creator. Tintoretto n-a fost nici Michelangelo, nici Tiţian, nici n-a devenit o sinteză a lor. În schimb, şi-a împlinit singura şansă importantă. A devenit Tintoretto.

Existenţa sa pare ternă în comparaţie cu cea a lui Tiţian. Săracă în evenimente. Dacă nu i-am cunoaşte pictura, ne-ar surprinde că a fost supranumit “furiosul”. Şi-a petrecut întreaga viaţă la Veneţia şi n-a făcut decât un drum la Roma (şi acela pus sub semnul întrebării), dar în pictură a gâfâit continuu ca un maratonist care nu se opreşte din cursă.

Self Portrait

A atacat suprafeţe imense (care s-ar explica, poate, dacă n-ar fi dovedit că era în stare să lucreze fără plată numai să fie lăsat să acopere cât mai mulţi pereţi), mereu grăbit şi excesiv, convins că nu poţi deveni un mare artist fără a-ţi istovi mâna în fiecare zi. Dealtfel, a fost numit “furiosul” din pricina rapidităţii cu care picta.

Nici unul dintre “veneţieni” n-a fost atât de lacom de spaţiu şi atât de impetuos. A pictat toată viaţa ca şi cum s-ar fi temut să nu se sfârşească lumea înainte de a acoperi el cu culori toate zidurile şi pânzele pe care le avea la îndemână. Dar pe aceste spaţii amplificate s-a schimbat ceva, bate un vânt tulbure care crispează triumful şi-l impiedică să fie deplin. Culoarea hohoteşte, ţipă, caută, dibuie, ezită, cântă, îşi pune întrebări, tace din nou, se încordează, mereu la pândă, pregătită pentru exces şi singurătate.

Veneţia şi-a amintit de Minotaur. În plină sărbătoare, în chiar furia sa, Tintoretto descoperă o nelinişte care îl îndârjeşte şi mai mult. S-ar zice că acest “cel mai teribil creier al picturii”, cum îl caracterizează Vasari, nu ştie să se oprească la timp. Fastul şi strălucirea ard la el uneori până ce capătă o nuanţă tragică. Neliniştea îl îmbată până la a-l face brutal. Nu-şi găseşte aproape niciodată, ca Titian, tonul potrivit pentru a fi solemn şi echilibrat. Întotdeauna adaugă ceva care face sărbătoarea să se umple de presimţiri. E mai impetuos, dar mai putin învingător decât Tiţian. În miezul fiecărei bătălii câştigate Tintoretto o pierde. Învingătorul se recunoaşte singur învins când nu i se mai opune nimeni.

Nu se ştie sigur dacă a fost sau nu elevul lui Tiţian “zece zile” (pentru a justifica legenda unui maestru gelos şi a unui elev nestăpânit), aşa cum şi alte lucruri din existenţa lui sunt incerte.. Dacă a avut o mască, această mască s-a lipit de obraz. Ceea ce a rămas este ceea ce ne spune pictura despre pictor. Şi tot ce nu corespunde operei devine suspect, îndoielnic. Astfel încât figura lui Tintoretto devine din ce în ce mai mult opera operei. Unul din cazurile în care opera se întoarce asupra vieţii din care a ieşit şi o devoră, îi dă caracterul ei şi la nevoie o reinventează.

Lot and his Daughters

Pe cine mai interesează că “furiosul” a fost un om liniştit ? Fără “furia” sa ar fi rămas un epigon, poate. Această furie care l-a împins în labirint l-a salvat, l-a aşezat alături de El Greco, în loc să-l amestece printre “ultimii Tiţieni”. Afectarea nu e decât o crustă. Echivocul nu e decât un drum. Ţinta e totdeauna alta.

 Publicat în “Flacăra” nr.1299 din 01.05.1980

Octavian Paler – Veneţienii (VI). Tintoretto precursorul.

The Wedding Feast at Cana, c.1545

Istoria gustului e plină de ciudăţenii. Multă vreme Tintoretto a fost socotit un fel de Tiţian imperfect, un epigon anxios şi vehement care face formele să se întindă ca o velă umflată de vânt. Acum, neliniştea artei moderne îşi caută în el un precursor. Şi, probabil, n-o face din pasiuni heraldice. Ea simte nevoia de tradiţie. Vrea să aibă un trecut. Îşi caută strămoşi, pentru a se convinge probabil că are dreptate, că nu suntem noi primii care pătrundem în labirint, iar veneţianul îi oferă tocmai o asemenea dovadă.

Pentru o critică foarte scrupuloasă cu probele, autoportretele lui Tintoretto sunt presupuse. Ceea ce ne determină să uităm totuşi asta e faptul că ele corespund pe deplin imaginii pe care ne-am făcut-o despre autorul lor. Într-adevăr, aşa trebuia să arate.

    Cu această privire stranie, de o neliniştitoare fixitate. Învăluit în această tăcere aproape asurzitoare care e exact ce trebuie pentru a ne reaminti, când vrem numai să fim măguliţi, că rostul artei e altul, să ne scuture din somnolenţă şi să ne apere de nepăsare. Atunci e binevenită o tăcere arţăgoasă şi trebuie să salutăm un artist incomod care ne incită şi ne provoacă.

Tintoretto nu pare un înţelept, în ciuda aerului său venerabil. El n-ar spune ca Socrate “ştiu că nu ştiu nimic”. Dimpotrivă, ar pretinde că, în pictură cel puţin, ştie totul. Dar nu e nevoie, mai ales în artă, numai de înţelepţi. Uneori avem mai multe de aflat de la cei care n-au altă înţelepciune decât credinţa încăpăţânată în ceea ce consideră vocaţia lor pe care o urmează fără să-şi acorde nici un răgaz. Ca Tintoretto, pentru care nu există nimic altceva decât pictura. Chiar autoportretul este înainte de orice un prilej de a picta. Nu neapărat de a se picta, căci artistul seamănă personajelor sale, a devenit el însuşi unul din personajele sale. 

Leda and the Swan, c.1570

Capodoperele de bătrâneţe ale lui Tiţian l-au deconcertat pe Vasari. De aici sfatul de a le privi de departe. Azi e greu să-I mai dăm dreptate, în schimb în faţa lui Tintoretto simţim parcă nevoia să facem un pas înapoi. Măcinat de o nelinişte ascunsă , pictorul îşi aţinteşte ochii asupra noastră într-un fel care nu ne lasă să-l observăm ca pe Tiţian. Aceşti ochi dogoresc sumbru, scormonitori şi poate amari. Au în ei ceva absent, dar, paradoxal, tocmai asta îi face insinuanţi şi hipnotici. Şi iată-ne trecând de la o condiţie la alta. Nu mai suntem spectatori. Suntem provocaţi, interogaţi. Aşadar, ce este viaţa? Pentru ce anume ardem, pentru ce trăim? Constrânşi, niciodată nu răspundem ce trebuie. Suntem stânjeniţi. Încurcaţi. Ne ascumdem în loc să ne mărturisim. E întotdeauna dificil când eşti luat pe nepregătite şi somat să fii tu însuţi. Te simţi încolţit, e mai bine să cobori viziera. Chiar dacă a tăcea înseamnă uneori a minţi. Din fericire, nu ne-a observat nimeni. O, sfânta linişte confortabilă a clasicilor…

Hocke îl consideră pe Tintoretto cel mai mare pictor manierist, alături de El Greco. Dar ce înseamnă manierist? Această noţiune e aproape tot atât de ambiguă şi disputată în ultima vreme ca şi barocul. Pentru unii încă mai reprezintă o etichetă pejorativă, în vreme ce pentru alţii constituie un elogiu. Pentru unii e un refugiu în “manieră”, sub o mască afectată şi preţioasă, pentru alţii o nelinişte care sparge limitele calmului clasic. Unii nu vor să vadă manierismul decât în oglinda convexă a lui Parmigianino, alţii îl extind prea mult, cu Gânditorul lui Michelangelo rastignit undeva la începutul drumului. Termenul, se pare, mai mult ne încurcă decât ne ajută să-l înţelegem pe Tintoretto, dacă nu ne oprim la cauza manierismului lăsând la o parte efectele lui, diverse şi adesea contradictorii. În ce mă priveşte, subscriu la formula întâlnită într-un eseu al lui Andrei Pleşu: manierismul este “partea noastră de umbră”. Partea noastră de umbră, adică partea noastră de labirint. Căci rădăcinile manierismului sunt înfipte intr-o sensibilitate tragică. Paradisul lui Tintoretto pluteşte peste un infern de întrebări. Din acest punct de vedere , autoportretul  său ar putea figura chiar mai bine decât al lui Parmigianino pe coperta unei istorii a manierismului. Pentru că, spre deosebire de Tiţian, ţintoretto este Întrebare, nu răspuns. El îşi strigă întrebările pe pereţi întregi. Aruncă kilograme de culoare pentru a face aceste întrebări să răsune cât mai puternic. Nu-i place să vorbească în şoaptă. Totul sau aproape totul e răcnit, strigat, spus cu febră, cu patimă, cu “furie”.

The Descent into Hell

 

Se prea poate ca noi să găsim în Tintoretto nu ceea ce el are, ci ceea ce căutăm. Întrebările pe care I le punem în seamă sunt poate ale noastre. Dar există cu siguranţă în Tintoretto ceva care ne îngăduie să procedăm astfel. Figura lui e ca o hieroglifă, iar pictura lui are o melancolie subversivă care atrage şi contrariază în acelaşi timp. Neliniştiţii, ca şi solitarii, se recunoasc între ei. Şi orice neliniştit va recunoaşte în Tintoretto un precursor, aşa cum orice suflet “de amiază” recunoaşte în ruinele Parthenonului un loc familiar. Înainte de a aparţine unei epoci, Tintoretto aparţine unei sensibilităţi, a celor care şi-au exasperat totdeauna problemele în speranţa că astfel vor izbuti să le rezolve; şi pentru care negaţia nu este decât o sete neagră care ascunde destul de prost nevoia de a afirma.

 

Labirintul nefiind un experiment, un joc, ci un purgatoriu. Şansa ce rămâne în ocoluri când linia dreaptă nu mai duce nicăieri. Firul Ariadnei e un vis al sinuoşilor.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1298 din 24.04.1980

Octavian Paler – Veneţienii (V). Tiţian şi culoarea.

Titian - The Descent of the Holy Ghost. c.1545

O singură dată, pentru că i s-a cerut oficial, Tiţian a pictat laguna şi flota veneţiană. Dar în culoarea lui există şi azi o Veneţie mai adevărată, poate, decât cea care aleargă cu taxiurile de apă. O Veneţie care a eşuat pe mări şi s-a revanşat în istoria artei. În măsura în care ştim s-o ascultăm, această Veneţie ne poate spune altceva decât eternele exclamaţii ale romanticilor de ocazie pentru care o plimbare cu gondola e o scurtă erezie de la religia pragmatismului. Căci admiraţia pentru nemurirea unui artist e totdeauna un motiv să ne socotim norocoşi. Suntem încă însetaţi, încă nu ne-am blazat, inima noastră nu s-a uzat într-atâta încât să ne ajungă ambiţiile meschine şi satisfacţiile trecătoare. Există încă, în noi, o foame mai înaltă în faţa căreia trufiile de fiecare zi îşi recunoasc mărginirea. Şi poate ceva din fastul lui Tiţian ne va ajuta să ne judecăm mai bine uscăciunea; sau ceva din strălucirea lui ne va reaminti că fericirea n-are nevoie totuşi decât de o haină pe măsură.

Uneori, cerul său e scăldat parcă în lumina şi cenuşa unui incendiu. Veneţia aude un murmur ciudat în serbările ei, pe care nu-l înţelege încă. În clipa următoare această impresie se risipeşte. Tiţian e un pictor de amiază. Şi apoi e momentul de triumf al culorii. Culoarea se aliază cu flota veneţiană pentru a linguşi vanitatea Veneţiei şi pentru a-I da iluzia că puterea ei va fi eternă. Cine să bănuiască acum că într-o zi culoarea va face acelaşi lucru în slujba declinului şi decepţiilor? Că vestita “culoare veneţiană” se comportă ca un mercenar? Că se va pune la dispoziţia singurătăţii cu aceeaşi pasiune cu care a slujit gloria?

Titian - Danae. 1545

Poate nu întâmplător Veneţia a dat mari colorişti şi a împrumutat sculptori care să-i dăruiască statui. Aşa cum nu întâmplător Michelangelo a ţâşnit dintr-un univers al tăietorilor de piatră. Îmi amintesc de un tablou care se chema Veneţia fără apă. O Veneţie absurdă, în care pilonii pe care sunt construite palatele se văd dezgoliţi şi uscaţi. Or, o Veneţie fără pasiunea culorii e tot atât de neconceput ca o Veneţie fără apă. Culoarea sărbătoreşte, râde, tace, cântă, suferă. Si numai foarte rar înţelege. Dar Veneţia n-a fost niciodată dispusă să cedeze o parte din orgoliul fastului ei pentru modestia de a-l înţelege. Ea şi-a făcut iluzii amestecându-le nu cu iubire, ca Don Quijote, ci cu vanitate şi cu o mare voluptate a vieţii. În pictură, şcoala veneţiană procedează ca şi flota Veneţiei pe mări. Cucereşte, prădează şi sărbătoreşte victoria. Îndrăzneşte totul şi cunoaşte secretele unei izbânzi răsunătoare. Culoarea nu triumfă pentru a pune întrebări, ci pentru a dicta răspunsuri, anexând totul iluziilor acestui oraş suspendat între mare şi cer, între glorie şi moarte, unde culoarea devine pe nesinţite fruct strălucitor, plin de parfumul însângerat al amurgurilor sale echivoce. Dacă Don Quijote ar fi venit în lagună, el ar fi văzut morile sale de vânt colorate. Totul e scăldat în culoare aici, chiar decăderea. Culoarea arde şi pe ruine, fără să renunţe la ambiţiile ei. Lumina îngraşă culoarea, iar tăcerea se transformă în muzică. Desigur, Cézanne exagera afirmând că pictura s-a născut odată cu veneţienii, dar adevăratul destin al culorii în istoria artei s-a jucat la Veneţia, după cum adevăratul destin al umbrei s-a jucat prin Rembrandt la Amsterdam.

Titian - Portrait of Isabella of Portugal

Veneţia a găsit în culoare acelaşi sentiment al grandoarei pe care Roma l-a găsit în ruinele ei. Iar Titian, cum va face şi Rembrandt, pictează la bătrâneţe mai mult cu degetele decât cu penelul. Ca şi cum ar vrea să simtă în degete vibraţia culorii, care luminează în timp ce descrie. Văd aici şi un simbol. În Veneţia senzuală, Renaşterea a luat în mâini fructul să-l mângâie, să-l privească, înainte de a muşca din el. E clipa fericită când rodul s-a copt şi lăcomia poate fi sărbătorită. Culorile strălucesc în plină amiază şi nimeni nu se gândeşte că această bucurie se va ofili. Pe culmea Renaşterii, Tiţian priveşte viaţa calm şi fără ezitări. E orgolios, dar ce artist mare nu e orgolios? Acum, supremul orgoliu al picturii veneţiene e să arate că, atunci când vrea, se poate dispensa şi de veşmintele strălucitoare care îi plac atât de mult. La nevoie, pentru a-şi exprima grandoarea îi ajung o îmbrăcăminte neagră pe care să se detaşeze chipul unui pictor bătrân şi o tăcere pe care o vor putea invidia deopotrivă seniorii şi filosofii. După care revine tonul auriu amestecat cu purpură al paletei lui Tiţian şi cântecul se reia. O melodie pe care am auzit-o, dealtfel, în toată pictura lui.

Titian - Portrait of Emperor Charles V at Muhlberg. 1548

Ca străjerii din Cadore, Tiţian e încă la post. În plus, frescele veneţiene nu sunt încă atacate de sarea mării, marea n-a început lunga ei răzbunare împotriva cetăţii dogilor, leii de aur încă nu sunt cocliţi, clopotele bazilicii San Marco anunţă reîntoarcerea corăbiilor din Orient  pline de aur şi de pietre preţioase şi nimic nu prevesteşte că într-o zi pe aceste cheiuri nu vor mai trece decât turişti amatori de isolit şi de nostalgie. Nimeni nu bănuieşte că Tintoretto va avea dreptate,  el, furiosul ciudat, stăpânit de o febră anxioasă, şi nu Tiţian, seniorul calm al culorii. Nimeni nu bănuieşte că într-o zi palatele vor rămâne pustii, că logodna dogelui cu marea va rămâne o simplă legendă, nimeni nu bănuieşte că se va vorbi într-o zi despre Veneţia ca despre o frumoasă eroare şi că orologiile  ei nu vor mai avea decât trecut, iar cetatea, retrasă de privirile indiscrete, va bovariza o glorie ireversibilă. Da, nimeni nu ştie şi poate e bine aşa, altfel Tiţian n-ar mai avea calmul să-şi amestece culorile până la adânci bătrâneţi în acelaşi fel princiar şi inegalabil.

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1297 din 17.04.1980

Royal Guard + Portavioane !

Marturisesc ca intotdeauna am fost fascinat de fotografie. Rascoleam tot Net-ul pentru a gasi site-uri cu fotografii, nu conta domeniul: fotojurnalism, cosmos, nud, macro, etc. Asa am descoperit renderosity.com sau deviantart.com sau photo.net…

Apoi am inceput sa rascolesc arhivele ziarelor si revistelor pentru fotografii: Le Figaro, Boston Globe, Time, NYT si multe altele. Vazandu-le imi doream si eu sa fac fotografii, sa arate ca acelea pe care le vedeam. Nu aveam “aparat”. Ma rog… aveam intentia cumpararii dar trebuia, nu-iasa,  sa ma documentez. Evident am inceput sa citesc articole despre aparatura unui fotograf amator spre profesionist. Reviste peste reviste… Stiti, Net-ul este plin de asa ceva. Oh, si de sfaturi. care mai de care. Parca tot amanam finalul – sa fac propriile mele fotografii.

Am cumparat un Nikon. Asa si asa, adica nu prea scump dar care face multe. Si cu un pic de ajutor din partea Photoshop e ok. Acum chiar am sa incep sa fac fotografii. Chiar am sa le postez aici.

Pana una alta, vreau sa marturisesc casunt emotionat cand dau peste fotografii cu Garda Regala engleza  (of course!) si… si… nu ve-ti ghici veci, personalul auxiliat de pe portavioane !!! Stiti voi, cei care au grija ca avioanele sa decoleze si sa aterizeze cu bine, plus altele, pe un portavion. Fiecare are fixurile lui !

Iata “placerile” mele:

Royal Guard

American Military Soldiers on the Flight Deck of a Carrier Ship

An Aviation Boatswain's Mate (Handler)

An Aviation Boatswain's Mate (Handler) 2

An Aviation Boatswain's Mate (Handler) 3 (All rights reserved by Former Navy Gallery - New One is USNavy URL)

Scumpi, nu cred ca stiai asta despre mine. Ce parere ai ?

Octavian Paler – Veneţienii (IV). Tiţian şi ciuma.

Portrait of Pope Paul III without a Cap (1543)

Lui Théophile Gautier, Tiţian i se pare singurul artist în întregime sănătos care a apărut din antichitate, având seninătatea puternică a lui Fidias. Nici o febră, spune el, nici o nelinişte, care e o boală modernă, nu l-au atins. E frumos, robust şi liniştit ca un artist păgân.

Mi se pare greu de acceptat că un asemenea elogiu este cel mai potrivit. El sună mai degrabă a diagnostic şi nu cred că artiştii trebuie împărţiţi în bolnavi şi sănătoşi. Au existat boli cărora nu le putem contesta o dâră fertilă şi sănătăţi robuste care au rămas sterile. Să recunoaştem însă că nu e puţin lucru ca şi la optzeci de ani să iubeşti viaţa ca în tinereţe. Arta acestui veneţian are puterea să vindece realitatea de păcatul de a fi pulbere.

“În ce zi suntem?” a întrebat Goethe în dimineaţa când a murit. I s-a răspuns: “22 martie”. “Aşadar, a început primăvara” a murmurat el. Şi e o zguduitoare mărturisire în acest murmur. Un strigăt nu ne-ar fi vorbit mai mult despre Goethe. Dacă moartea unui om spune ceva şi despre viaţa lui, dacă modul de a muri are vreo legătură cu modul de a trăi, moartea lui Tiţian este, poate, tot atât de grăitoare.

În anul 1575 a izbucnit ciuma la Veneţia. Focurile în care ardeau mobile şi haine făceau cerul livid. Ca să se apere de umbra sinistră a molimei, veneţienii se închideau prin case, pândind terorizaţi trecerea interminabilă a gondolelor funerare. În mijlocul acestui flagel, Tiţian continua să picteze, la fel cum Goethe va scrie mai târziu în mijlocul războaielor napoleoniene. Avea aproape o sută de ani, dacă luăm în consideraţie data de naştere pe care şi-o dădea el. Aproape nouăzeci, dacă-i ascultăm pe biografi. În cele din urmă, pictorul a încercat să iasă din oraşul extenuat de moarte şi să se adăpostească în natalul Pieve

The Vendramin Family. c. (1543).

di Cadore, dar cei din Cadore păzeau toate cărările de acces şi, ameninţând cu archebuzele, nu lăsau pe nimeni să pătrundă până la ei, ca să nu aducă molima. În zadar a cerut  Tiţian permisiunea să treacă. Teroarea morţii împinge uneori omul la un egoism neînduplecat. Nici gloria, nici vârsta venerabilă nu I-au fost artistului de folos. A fost silit să se întoarcă la Veneţia unde, în august 1576, moare de ciumă, în timp ce vara agoniza pe cerul lagunei. Unul din cei 50.000 de veneţieni seceraţi de ciumă atunci…

Acest episod ne poate ajuta să judecăm mai bine calmul senin din pânzele lui Tiţian. Ne-am obişnuit prea mult cu ideea că Renaşterea a arătat ca Primăvara lui Botticelli, o grădină senină în care şi zeii  discutau ca la Academia platoniciană din Florenţa şi toată lumea şoptea versuri în stilul lui Angelo Poliziano între carnavaluri. La această prejudecată a contribuit şi pictura. Aşa cum statuile greceşti au  contribuit la prejudecata că în Elada toată lumea surâdea abstract şi, dacă a fost cineva ucis, cuţitul a fost desigur de marmură. Fra Angelico ne lasă uneori impresia că în Renaştere oamenii nu trebuiau să plângă decât din cauza fericirii. Nu plângea el însuşi de fericire pictând o cută din mantia Fecioarei? Or, dacă lucrurile ar fi stat aşa, liniştea lui Tiţian n-ar însemna prea mult. Ea ar constitui un dar pe care-l poseda toată lumea. Probabil, ca să preţuim cum se cuvine această linişte, trebuie să ne amintim că în era de lumină a Renaşterii pădurile erau mai pline de lupi decât în tenebrosul Ev mediu. În timpul lui Botticelli, lupii au intrat chiar în Florenţa pe străzi. Ni I-am putea imagina printre copacii din Primăvara sau dându-i târcoale Venerei după ce a ieşit pe ţărm? Nu, şi totuşi rugurile au existat la Florenţa pentru că lum,ea s-a înghesuit să-l asculte pe Savonarola; nu el a compus cântecele în care orice bucurie era condamnată, iar frumuseţea era ameninţată cu flăcările iadului.

Titian. St. John the Evangelist on Patmos. (1544)

La rândul ei, Veneţia, Veneţia gondolelor, a serenadelor este şi Veneţia Podului Suspinelor, Veneţia teribilului Consiliu, Veneţia care a pus o cutie pentru delaţiuni. Nimic din toate acestea în pictura lui Tiţian. El stă ca străjerii din Cadore păzind ca nimic din ceea ce omoară să nu pătrundă în atelierul său.

I-am putea reproşa acest mod de a se feri de orice umbră, de orice îndoială. Un artist nu-şi slujeşte epoca dacă îi ascunde defectele. Dimpotrivă, adulând-o, o încurajează la abuzuri. Dar Tiţian nu-şi linguşeşte epoca. El simte ca ea. Are optica ei. Nimeni, la apogeul Veneţiei, nu vrea să pătrundă în ateliere morbul ciumei. Căci marea descoperire umană a Veneţiei, cum spune Eugenio d’Ors, constă în identificarea plăcerii cu demnitatea. Tiţian cântă viaţa şi la o vârstă foarte înaintată şi face asta cu demnitate. Pentru el, moartea nu e nici sens, nici explicaţie. Ea nu e decât sfârşit. Bătrân, arată ca un mag. De fapt, e un taumaturg. Tot ce atingea Midas în legendă se transforma în aur. Tot ce ating alţii se transformă în nisip. Tot ce atinge Tiţian se transformă în recunoştinţa de a trăi. El nu este niciodată Întrebare. Este totdeauna răspuns.

Titian. Portrait of a Girl (Lavinia). (c.1545)

La urma urmei, un artist poate fi liniştit nu pentru că e străin de sfâşieri, ci pentru că găseşte în el resurse să se ridice deasupra lor. De câte ori uităm asta, sărăcim idealul clasic. Nietzsche zicea: “Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic”. Praxitelee ar fi putut spune: “Tot ce nu mă ucide mă face să surâd”. Iat Tiţian pare să murmure: “Tot ce nu mă ucide mă face mai liniştit”. El n-a renunţat niciodată să identifice plăcerea cu demnitatea. Ca Veneţia. Care şi astăzi, între melancolii şi deziluzii, reuşeşte în zilele cu soare să privească în apa lagunei ca Tiţian. Cu aceeaşi linişte venerabilă.

 

 

 

 

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1296 din 10.04.1980

Inceput

Dragostea pentru M. impreuna cu durerea despartirii de ea m-a adus aici, in acest loc, pentru a-mi exprima gandurile, tristetea, neputinta de a o recastiga, greselile… Am crezut ca atunci cand iti gasesti Jumatatea, nimeni si nimic nu ti-o mai pot lua. Am gresit. Se poate. Cum se poate simti un om care a trecut prin asa ceva. Ce gust mai poate avea viata ? Pare ca totul devine mai suportabil daca vorbesc aici despre ea, despre amintirile noastre, despre iubirea noastra.

Urania

Scumpi, am gasit din intamplare un loc pe You tube cu horoscopul Uraniei. Minunat. Iata link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=l7Jg9NqRogc

Mai curios este ca cineva, aici pe wordpress, are un blog unde preia numai horoscopul Racului de la Urania. Iata: http://www.horoscopurania24.com/

Oare este o intamplare ?

La Multi Ani

Ieri a fost ziua ta. Ti-am trimis doua mesaje la ora 5 dimineata. Nu stiu de ce asa matinal, poate pentru ca am vrut sa fiu primul care-ti spune “La Multi Ani”, poate de nerabdare pentru ca le aveam in telefon de doua saptamani.

Intr-adevar, acum doua saptamani m-am apucat sa le scriu, le-am cizelat aproape la fiecare doua zile cu teama ca un cuvant din ele te-ar putea supara. Am tot schimbat frazele pana in penultima zi, dorind sa fie si frumoase si hazlii (doar nu doreai sa te intristez !) si, poate… sa te indemne la un raspuns.

Zadarnic. Mi-ai trimis un sec “Multumesc”. La fel, mesajul de pe mail nici macar nu l-ai citit. Dureros, pentru ca un val de ganduri m-a acaparat pentru toata ziua: nu ai avut timp pentru ca ai petrecut-o cu altcineva, pentru ca erai mult prea prinsa ca sa mai dai atentie unor vesti dela un fost.

Intr-un fel am petrecut ziua ta impreuna: tu distrandu-te iar eu, trist, gandindu-ma la ce am pierdut, ce-as fi putu face ca sa impiedic despartirea, gelos pe cunoscutii tai care au venit sa te sarbatoreasca, noul ales care te-a facut sa razi, sa simti din nou (poate) fiorul dragostei. Am fost foarte gelos. Stiu ca eu am stricat totul si ca nu meritam mai mult decat un laconic si amabil “Multumesc”, dar parca…

Ma straduiesc din rasputeri sa-mi spun ca acum culeg ce am semanat tot eu, dar doare enorm de tare. Sunt uimit cum poti uita asa de repede! Parca as vrea sa iau si eu reteta !

“The Misty Land”

O lucrare foarte frumoasa gasita pe deviantart.com : “The Misty Land” by FrozenStar :

Sah

Pentru cei care cauta un site de sah serios, iata mai jos un link. Inscriere simpla si gratuita. Jucatori seriosi si… multi. Problema zilei, descarcari pgn, turnee, etc. Cei pasionati isi vor da seama ca este ceea ce le trebuie:

http://www.chess-mail.com

Gand 01

Astazi ma gandeam ce as face daca as cunoaste, ca si tine, pe altcineva. In primul rand, ar trebui sa-ti semene, pentru ca tot ce vad ziz de zi compar cu Scumpi a mea. Si in al doilea rand (sau primul !) nu poti avea doua jumatati.Exista nu mai o Jumatate. Una singura !!!

Deci, va fi un esec total daca as face greseala sa ma angajez intr-o alta relatie. Astfel, neavand viitor si nici posibilitatea sa-mi recastig trecutul, raman singur pana cand va trebui sa plec !

Gand 02

Da, am fost las. Am primit (cand eram deja convins ca asa ceva nu exista!) si nu am stiut sa patrez. Stiam ca asa ceva primesti (eventual) numai o data in viata. Si asta Daca se intampla minunea sa O Intalnesti !!! Scumpi, nici nu banuiesti cat de mult ma doare !

PS. Ce zici de un gulas ? Acolo… !

Tot sah

Genrikh Chepukaitis: ”You need not play well – just help your opponent to play badly.”

Citatul de mai sus l-am gasit pe site-ul www.chesshere.com. La fiecare noua accesare apare un citat nou din sah sau care are o cat de mica legatura cu jocul de sah. Sa jucati sah pe acest site nu va recomand dar va sfatuiesc sa colectionati citatele.

Chepuitakis a fost un jucator foarte interesant, jucatorul-filosof cum i s-a mai spus. Iata o intamplare hazlie:
”And yet, once Rona Yakovlevna Petrosian strictly forbade her husband Tigran to take part in Moscow open blitz championship. “Tigranchik, maybe Korchnoi will win – this is fine with me. Maybe, Bronstein. But what if the winner will be this terrible Chepukaitis? No, you will not play there!”. Articolul complet il puteti gasi la:
http://www.chesscafe.com/text/skittles205.pdf

Cine doreste mai multe informatii despre acest jucator se poate duce la: http://db.chessmetrics.com/PL/PL6395.htm (statistica ranking).
http://www.chessgames.com/player/genrikh_chepukaitis.html

Wild Bill Hickok

Nu stiu cum sa va spun dar mie mi-a placut enorm “Deadwood” cu toate ale sale 3 (trei!) serii. Astazi, jucandu-ma pe net dau de o informatie surpriza: pe 2 august 1876 (acum 131 ani !!!) a fost impuscat in Deadwood, South Dakota nimeni altul decat Wild Bill Hickok. Nu are nici un rost sa traduc articolul ci sa va dau link-ul pentru a citi un interviu cu Jeff Morey (biograf si specialist In Wild Bill !): http://www.americanheritage.com/people/articles/web/20070802-wild-bill-hickok-western-gunfighter-frontier.shtml

Pentru a cunoaste mai bine atmosfera din Deadwood nu e de neglijat nici: http://www.americanheritage.com/blog/20075_11_993.shtml

Despre istoria oraselului Deadwood: http://www.americanheritage.com/blog/20075_11_993.shtml

Despre cel care a facut Deadwood, With David Milch, un interesant interviu la: http://www.americanheritage.com/entertainment/articles/web/20060608-deadwood-hbo-david-milch-television-westerns.shtml

Pentru incheiere, cateva replici din serial legate de Wild Bill:
E.B. Farnum to Wild Bill Hickok: “Separate rooms, I’ll arrange that by tomorrow, but today I can’t fix it,… unless you kill a guest.”

Jack McCall: “Should we shake hands or something, relieve the atmosphere. I mean how stupid do you think I am?” Wild Bill Hickok: “I don’t know, I just met you.”

Hickok to Charlie Utter: “Some goddamn point a man’s due to stop argueing with hisself and feeling twice the goddam fool he knows he is ’cause he can’t be something he tries to be every goddam day without once getting to dinnertime and f*cking it up. I don’t want to fight it anymore, understand me Charlie? — and I don’t want you pissing in my ear about it. Can you let me go to hell the way I want to?”

Iar pentru cei care s-au indragostit de serialul “Deadwood” este obligatoriu:
http://www.hbo.com/deadwood/

“Summer Of ’76″

Summer Of ’76 by D.C.Monteny

Botvinnik

Imi plac foarte mult citatele, maximele, vorbele de duh. Chiar colectionez asa ceva: mi-am facut o baza de date, pe autori in MS Access si acolo pun orice gasesc fie in carti, fie pe net. M-am gandit sa postez aici un citat din Mikhail Botvinnik (marele sahist rus):
”Chess, like any creative activity, can exist only through the combined efforts of those who have creative talent, and those who have the ability to organize their creative work”.

Ganduri 03

06.07.2009

Astazi mi-a fost foarte dor de tine.De fapt si in weekend nu am facut decat sa ma gandesc la tine. Am reascultat ce a spus Urania despre zodia ta:se pare ca maine vei fi foarte intransigenta si vei “desparti apele” mai ales in partea sentimentala. Parca e din ce in ce mai rau. Tot sper ca tevoi mai vedea, ca te voi mai tine in brate, iar astrele sunt absolut potrivnice !!!
Doamne, ce pot sa fac ? Recunosc, ma gandesc la ceva dar e un gest prea indraznet si mi-e teama ca gandul meu va fi foarte departe de asteptarea ta.
Te iubesc. Noapte buna !
Ai grija maine !!!

Germain Bazin – Istoria avangardei in pictura

GERMAIN BAZIN – “ ISTORIA AVANGARDEI ÎN PICTURA “
1973. 293 p.
Ed. Meridiane. Colectia “Biblioteca de arta”

(p.68) Mort la douazeci si sapte de ani, Masaccio o ia înaintea tuturor confratilor sai, datorita poate acelei misterioase facultati care face uneori din oamenii fagaduiti de timpuriu mortii niste precursori, ca si cum o lege vitala ar cere ca orice fiinta sa se desavârseasca in timpul care-i este harazit sa traiasca.

(p.71) Scoala florentina moare de anemie deoarece a crezut numai în puterea inteligentei, ignorând virtutile imaginatiei.

(p.77) Gioconda este în germene în Fecioara în adoratie de Baldovinetti, aflat Luvru, imagine hieratica a perfectiunii înscrisa într-o limita stricta, detasându-se dintr-un peosaj cartografic care este o schema a universului. În Gioconda, figura si peisajul îsi pierd aceasta abstractiune, suavitatea modeleului da figurii caldura sufletului si naturii umezeala atmosferei; dar aceasta însufletire e obtinuta tot în maniera florentina, prin acel sfumato ce nuanteaza partile luminoase precum si pe cele obscure, asadar tot prin desen si nu prin viata pe care o da culoarea, cum face, de pilda, iorgione. Daca nu a inventat resursele inepuizabile ale picturii simfonice, Leonardo da Vinci, reînoind mai mult sau mai putin cercetarile tehnice reluate de la Pliniu, se înversuneaza sa perfectioneze mijloacele pe care le-a învatat în atelierul lui Verrocchio dar nu ajunge decât la un impas, compromitând chiar viitorul tablourilor sale.

(p.85) Când Iuliu al II-lea, în primavara anului 1508, I-a comandat lui Michelangelo un décor pentru plafonul ce fusese pâna atunci acoperit doar cu un cer albastru înstelat, situatia era alta; papa de atunci nu era un teolog, ci un om de actiune dublat de un mecena dotat cu un mare simt artistic. Faptul ca a cedat observatiilor facute de Michelangelo cu privire la posibilitatile estetice reduse oferite de figurile celor doisprezece apostoli, subiect ce-I fusese propus, are o considerabila însemnatate pentru istoria conditiei sociale a artistului; el nu mai este un ilustrator care traduce în imagini idei ce I se impun, asa cum fuseserredecesorii lui Michelangelo la Capela Sixtina. Fondul cât si forma apartin acum creatorului. Ceea ce Iuliu al II-lea îi cere lui Michelangelo este sa faca o opera de arta: si astfel acel univers în care domnesc toama si dreptatea a iesit din capul lui Michelangelo.

(p.86) Astfel, în aceasta capela, ar fi evocate cele trei epoci ale lumii: ante legem (pagânismul si perioada Vechiului Testament anterioara lui Moise, pe plafon), sub lege (religia mozaica pe peretele din stânga) si sub gratia (frescele Vietii lui Cristos, pe peretele din dreapta).

(p.93) Iubitor de muzica, – aflata pe atunci abia la stadiul polifonic – Giorgione a inventat pictura simfonic. Acelasi fluid circula prin tot tabloul, in fiecare culoare e un ecou al celor mai apropiate sau departate culori, iar lumina care nu numai ca învaluie lucrurile, dar le da si viata, capata infinite nuante potrivit cu timbrul culorilor si al materiilor care o absor, o împrastie lin, o reflecta cu straluciri puternice. La Bellini, maestrul sau, culoarea era egala pe toata suprafata tabloului, omogena în fiecare din tonurile sale; Giorgione întrebuinteaza o materie mai grasa pe care o mânuieste liber asa cum i-o cer obiectul si intensitatea luminii; el inaugureaza maniera picturii moderne care variaza grosimea culorii picturale dupa luminozitatea mai mult sau mai putin mare, subtiind pasta pâna la transparenta pentru a figura umbra al carei mister se adânceste în suprafata pânzei, în timp ce reliefurile materiei fac sa tâsneasca în fata ochilor petele luminoase. Titian va sti, primul, sa utilizeze toate resursele mestesugului creat de Giorgione, îl va mânui ca un virtuos, în vreme ce pentru Giorgione acest mestesug este un mijloc, nu un scop.

(p.93) Înainte de Giorgione un tablou era gândit si dupa aceea pictat.

(p.95) În locul acelui pictor ermetic ale carui teme obscure sunt pline de enigme, Giorgione nu e oare, asa cum a sustinut Lionello Venturi combatând teza lui Hartlaub, primul pictor fara subiect, adica primul pictor modern ? În atelierul în care Giovanni Bellini n-a creat decât opere impuse, ne imaginam […] un artist care, în neastâmparul de a-si exprima sentimentele facea din pictura o pasionata cautare a unui univers nou, acela al sufletului, încurajat fiind de patricienii amatori, Vendramin, Grimani, Venier, Loredan, Corner sau Ram, care-i cumparau pânzele […]. Se produce acum o adevarata revolutie, una dintre cele mai mari din istoria picturii; un tablou nu mai e ceva legat de un monument, integrat într0un mediu social; el devine un obiect autonom: opera de arta, mesaj important, izvorât din adâncul sufletului, obiect atât de rar încât, în curând, amatorii se vor bate pe el si-l vor plati cu aur.

(98-99) Titian se arata cu mult mai îndraznet când zugraveste tabloul impropriu numit Venus din Urbino, care, în 1538, într-o scrisoare a lui Guidobaldo al II-lea de Urbino este numit foarte simplu “femeie goala”. Pentru prima data o muritoare ofera unui pictor splendoarea trupului ei fara a invoca pretextul ca o face pentru a se evoca frumusetea unei zeite. Intram hotarât în pictura moderna. Acest nud nu a fost pictat dupa modelul ducesei Eleonora de Urbino, asa cum s-a crezut uneori, ci, dupa cum reiese din corespondentta ducelui, dupa un model de atelier. Va avea o lunga succesiune, care include pe Velázquez, Boucher, Fragonard, manet si sfârseste cu Renoir.

(p.112) Pentru el [Dürer], gravura a însemnat o arta autonoma, în asa masura încât pentru celebrarea gloriei lui maximilian, împaratul sarac, I-a ridicat un arc de triumf de hârtie de zece metri patrati, compus din optzeci si doua de piese!

Zodia Rac

Cum sa recunosti un nativ din Rac

Starile de spirit schimbatoare ale Racilor sînt sincronizate cu schimbarile Lunii si reactioneaza la aceeasi misterioasa influenta lunara care provoaca fluxul si refluxul oceanelor. Totusi, în ciuda modificarilor de forma pe care le percepem constant, Luna nu se schimba cu adevarat, e doar o iluzie. La fel si Racul ramîne de fapt aceeasi persoana, cu toate toanele lui fluctuante. Aceasta constanta în inconstanta e caracteristica dupa care poti recunoaste usor un Rac, o data ce stii în ce faza se afla cînd îl întîlnesti.

S-ar putea sa-ti atraga atentia pentru prima oara cînd îi auzi rîsul “nebunesc, lunatic”, extrem de contagios. Acesta urca si coboara, pornind de la un chicotit, pîna la hohote sanatoase, profunde, sonore. Daca e în starea “sufletul petrecerii” nu-ti va fi deloc greu sa identifici un Rac. Va fi cea mai amuzanta persoana din încapere, cel care rîde mereu, fie ca el e cel care spune glumele, fie ca reactioneaza la glumele altcuiva. Nu exista om caruia sa-i placa glumele mai mult decît acestui nativ, iar latura lui amuzanta e cu atît mai surprinzatoare cînd apare pe neasteptate din aceasta personalitate linistita si blînda în mod normal. Umorul Lunar nu e niciodata superficial, ci profund, caci izvoraste din observatia atenta a comportamentului uman. Poate ca Racul nu-si foloseste zilnic umorul, dar îl poate scoate oricînd la iveala într-o clipa din strafundurile în care îl tine la pastrare.

Acesti oameni nu sînt înnebuniti sa fie centrul atentiei, ca extravertitii Lei sau Sagetatorii plini de giumbuslucuri, dar au un uluitor simt al publicitatii cînd vor sa se faca remarcati. Nu te lasa pacalit de comportamentul linistit, de plan doi, al nativilor acestei zodii. Ei se bucura în taina de atentia primita. Nu vei vedea un Rac alergînd cu disperare dupa celebritate (ei nu alearga dupa nimic cu disperare), dar cu siguranta nu va fugi de ea. Nativul poate fugi de multe lucruri, dar aprecierea publica nu e unul dintre ele. Daca racesti usor, ai face bine sa-ti pui haina de ploaie cînd esti în preajma unui Rac aflat în perioada lui melancolica. Nativul poate cadea într-o tristete fara margini, iar depresiile lui pot fi mai adînci decît fundul oceanului. Temerile lui sînt de obicei bine camuflate de umorul lunar nebunesc, dar nu-l parasesc niciodata, bîntuindu-i zilele si noptile cu o vaga senzatie ca pericole neidentificate îl pîndesc din umbra. Pesimismul nu e niciodata prea departe la acesti oameni, întotdeauna gata sa le strice cele mai frumoase momente. Racul poate face calatorii de vis spre stele pe aripile de funigei ale imaginatiei sale daca învata sa ignore acea sîcîitoare voce interioara care-l cicaleste întruna si-l previne ca s-ar putea sa se piarda în spatiu pentru totdeauna. Pîna învata sa-si învinga temerile, acestea vor fi mereu pentru el calcîiul lui Ahile si-i vor taia aripile de fiecare data cînd va încerca sa zboare spre înaltimi. Lacrimile lui nu sînt niciodata de crocodil, ci izvorasc din adîncurile inimii lui fragile si vulnerabile. Poti sa-i ranesti sentimentele sensibile doar cu o privire aspra sau un ton dur în voce. Cruzimea îndreptata împotriva lui poate duce la ochi plini de lacrimi sau la o retragere completa în sine. Nu va fi usor sa depistati un Rac aflat în aceasta stare de spirit, pentru ca, atunci cînd e ranit, tinde sa dispara cu totul într-o tacere încarcata de repros. Uneori poate sa se razbune cu ferocitate aproape scorpioneasca, dar o va face de obicei în secret, nu pe fata, caci îi lipseste dispretul fata de consecinte tipic Scorpionilor. Totusi, de cele mai multe ori va refuza sa se razbune si se va multumi sa se ascunda în carapacea lui protectoare. Daca l-ai ranit, poti sa-l împungi zile în sir cu un bat, caci tot nu vei ajunge la el. Nu va raspunde la telefon, la soneria de la usa si nici la scrisori. Coplesiti de nesiguranta, disperare si tristete, Racii cauta izolarea si solitudinea. O alta stare de spirit tipica Racilor ar fi cea… raceasca. Persoana care ti-a raspuns repezit cînd ai întrebat-o cît e ceasul, sau care aproape ca ti-a dat una cînd ai rugat-o sa-ti dea solnita, probabil ca era nascuta la sfîrsitul lui iunie si trecea printr-una dintre acele perioade cînd nativii zodiei urasc întreaga lume. Acel om nu e furios pe tine, doar dezamagit de viata. Îi va trece si va redeveni persoana dulce, blînda si întelegatoare pe care o stiu toti, cînd luna va trece în urmatoarea faza. Consulta ziarul pentru a afla mersul fazelor lunii sau asteapta urmatoarea maree. Exista doua tipuri racesti de baza. Primul are o fata rotunda, frumoasa, piele moale, gura larga, zîmbitoare, ochi aproape rotunzi, deci un chip aproape ca de bebelus. Ca sa îti faci o imagine mai clara, gîndeste-te la fata omului din Luna. Al doilea tip e cel mai des întîlnit. Inconfundabilul “aspect al crabului” se observa imediat pe fata. Vei vedea un cap destul de mare, sprîncene coborîte spre ochi si pometi înalti.

Sprîncenele vor parea unite într-un fel de încruntare permanenta, care, în mod ciudat, nu deranjeaza, ci pare interesanta. Mandibula e pronuntata, iar dintii tind sa fie proeminenti sau, într-un fel sau altul, neregulati. Ochii sînt mici si distantati. Uneori vei vedea un Rac care combina trasaturi din fata lunara si cea de crab, dar ambele sînt atît de distinctive, încît chiar si combinate tot îi vor face usor de recunoscut pe oamenii lunari. Unii dintre ei sînt dolofani, dar marea majoritate au o structura izbitor de osoasa. Bratele si picioarele pot fi disproportionat de lungi în comparatie cu corpul, umerii vor fi neobisnuit de largi si deseori, mîinile si talpile lor vor fi fie uimitor de mici, fie foarte mari. Majoritatea nativilor sînt mai solizi de la brîu în sus si se leagana putin cînd merg repede. Fie ca au corp plinut sau slabanog, femeilor vor purta de obicei bluze cu cîteva numere mai mari decît fustele sau pantalonii. Sau vor avea pieptul cu desavîrsire plat. În orice caz, aceasta caracteristica este destul de marcata. La femeile Rac nu exista cale de mijloc în privinta marimii pieptului lor.

Toti oamenii influentati de Luna au trasaturi extraordinar de expresive. În decursul unei conversatii pe chipul lor trec în viteza o mie de emotii. Cunosti pe cineva care rîde dezlantuit, apoi plînge de ti se rupe inima, care uneori te repede iritat si apoi se ascunde cînd îl ranesti? Aceasta persoana s-a nascut probabil sub semnul Lunii. Racii au o imaginatie atît de vie, de picturala, iar starile lor sînt atît de intense, încît te pot face sa le simti si tu. Fantezia lor retine bucuria si disperarea, groaza si compasiunea, regretul si extazul si pastreaza fiecare emotie în memorie, la fel de vie ca atunci cînd a simtit-o prima data. Ca oglinzile si aparatele de fotografiat, ei absorb imagini si le reflecta cu fidelitate. Fiecare experienta e gravata în inima lor ca o fotografie pe negativ. Ei nu uita nici una dintre lectiile primite de la viata si nici lectiile istoriei. Racul are un profund respect pentru trecut si de obicei e patriot pîna în maduva oaselor. Îl intriga atît figurile istorice, cît si propriii lui stramosi.

Colectioneaza adesea antichitati si are o curiozitate nemarginita pentru trecut. E un fel de arheolog mintal, mereu în cautarea unor noi fapte fascinante. De asemenea, e o adevarata fîntîna a secretelor. Oamenii simt automat nevoia sa-si marturiseasca secretele Racului, dar cu sensibilitatea lui emotionala el stie deja ce îi apasa. Compasiunea lunarilor e profunda si extrem de intuitiva. Nu exista secret pe care sa nu-l descopere, daca îsi pune mintea. În final va sti totul despre tine, dar tu nu îi vei ghici niciodata gîndurile intime. Îsi ascunde cu mare grija sentimentele personale de privirile curioase. Nativul tipic detesta sa discute despre viata lui personala, dar e încîntat sa afle totul despre a ta. Însa rareori judeca pe cineva. El doar culege, absoarbe, reflecta. Desi Racul înapoiaza imaginile ca o oglinda, nu va renunta de buna voie la lucrurile tangibile. Fa o plimbare pe plaja si vei vedea cum crabul prefera sa piarda un cleste decît sa dea drumul obiectului pe care l-a apucat. Adu-ti aminte asta cînd încerci sa convingi un Rac sa renunte la ceva ce îsi doreste cu adevarat. El nu va lasa niciodata usor din mîna un lucru la care tine foarte mult, fie acesta un prieten drag, un titlu, un statut social, sau o fotografie veche, ori o pereche de papuci vechi si jumuliti, cu talpa aproape tocita. Exact ca si crabul, nativii zodiei Racului nu se reped direct la obiectul pe care îl doresc. Strategia lor e sa se miste în toate directiile, numai drept înainte nu. Vor dansa la nesfîrsit în jurul lucrului dorit, pîna cînd li se pare ca altcineva e pe cale sa puna mîna pe el. Atunci îsi joaca cartile rapid si inteligent: plonjeaza înainte, apuca ferm si refuza sa dea drumul pretiosului obiect rîvnit. Cam tot la fel se comporta si cînd e vorba sa fie generosi. Inima lunarilor e prea buna ca sa nu fie emotionati de lipsurile cuiva. Sînt plini de compasiune si vor sa ajute. Dar vor astepta precauti ca sa vada daca nu se ofera mai întîi altcineva. De ce si-ar irosi ei prosteste timpul si banii daca nu e neaparat necesar? Cînd nu apare nici o alta sursa, cînd nu sînt semne sa apara ajutorul necesar, Racul îl va salva în ultima clipa pe nefericit. Te va lasa sa te duci la fund de doua ori, dar te va salva tocmai cînd esti pe punctul de a te scufunda definitiv. E prea bun ca sa te lase sa te îneci, dar nici nu-i trece prin cap sa se ude fleasca daca e vreun slavamar prin preajma sau daca poti sa ajungi singur la tarm. Nu e vorba de egoism sau rautate, ci de autoconservare.

Sub carapacea tare se ascunde un miez moale si cald, dar timpul, banii si emotiile lui nu sînt în cantitate nelimitata si prefera sa si le distribuie cu întelepciune. Cînd în sfîrsit va face un gest, acesta va fi deseori maret si generos, însa nimeni nu-l poate acuza ca e impulsiv. Daca totusi vreun ascendent de foc, precum Leul sau Sagetatorul, îl fac sa recurga la o manevra riscanta, fara asigurari de vreun fel sau altul, si aceasta esueaza, Racul se va simti îngrozitor de nefericit. El tinde sa se cufunde în posomorala cînd face o greseala decît sa se scuture si sa o ia de la capat.
Barabt sau femeie, persoana lunara îsi iubeste casa, pentru care are un respect aproape mistic. Caminul lui e locul unde se amuza, traieste, iubeste, viseaza si se simte în siguranta. Chiar daca serviciul lui îl face sa calatoreasca în întreaga lume, nici un Rac nu e pe deplin fericit fara un acoperis care sa fie al lui. Urmareste expresia de pe chipul unui nativ cînd tocmai s-a întors acasa dintr-o lunga calatorie. Pur extaz.
Oricîti bani ar avea pusi la ciorap, lunarul nu se simte niciodata cu adevarat sigur de viitorul lui financiar si oricît de multa dragoste ar primi, întotdeauna are nevoie de mai multa. Emotiile nu-i permit sa se simta destul de în siguranta pentru a se relaxa complet. Tot timpul aduna valori tangibile pentru a se proteja împotriva unui viitor dezastru imaginar. El e genul sub al carui pat ai sa gasesti aliniate frumos zeci de conserve cumparate cu ani în urma. Daca nu le vezi acolo, cauta în camara. Pentru ce le aduna? Nu pune întrebari stupide! Daca într-o zi o sa vina o foamete? Probabil ca Noe era nascut în iulie, caci nici pe el nu l-a prins potopul nepregatit.
Vei gasi deseori Racul pe apa, fie ca înoata, face surfing sau canotaj. daca influentele altor planete nu sînt majore, locul lui favorit pentru petrecerea timpului liber va fi plaja. Multi dintre nativi au propria lor barca, chiar daca nu-si permit tocmai un iaht, ci doar o canoe. E ca si cum visul lor cel mai mare, cel mai tainic, s-a pierdut undeva în adîncul apelor si ei îl tot cauta. Poate ca îi ademeneste cîntecul lunii si al mareelor. Oricare ar fi motivul, Racul nu va fi niciodata atît de plin de toane ca de obicei atunci cînd se plimba pe puntea propriei ambarcatiuni în tenisii cumparati cînd a absolvit colegiul. Sa nu îndraznesti sa-i sugerezi sa-si cumpere unii noi. Trebuie sa întelegi un lucur despre oamenii acestia: în conceptia lor, daca ceva e vechi e valoros, daca e nou e suspect.

Emotiile lunarilor pot fi uneori mai puternice decît organismul lor. Grijile si temerile îi pot îmbolnavi, în timp ce veselia îi poate însanatosi. Daca securitatea lui financiara sau emotionala e amenintata poate cadea într-o profunda depresie, care duce de multe ori la boli sau accidente. Bogata lui imaginatie poate fi suficient de morbida ca sa-l faca sa transforme o afectiune minora într-una grava sau cronica. Cînd intra într-o pasa neagra nu reactioneaza prea bine la încurajari sau încercari de a-l înveseli. S-ar putea sa te acuze chiar de lipsa de compasiune. Dar daca va cadea în melancolie din cauza temerilor, abia atunci îsi poate provoca necazuri majore si îi va lua de doua ori mai mult timp sa se vindece decît altor oameni.

Cele mai vulnerabile zone sînt pieptul, sînii, genunchii, rinichii, vezica urinara si pielea. La fel de sensibile îi sînt capul si fata, precum si stomacul si sistemul digestiv. Aproape ca poti spune ca Racii au inventat ulcerul. Dar cei care îsi pastreaza seninatatea si apeleaza la minunatul lor simt al umorului pentru a trece peste perioadele proaste îsi pot pastra sanatatea pîna la vîrste înaintate. Veselia, optimismul si rîsul, luate în doze zilnice zdravene, le vor pastra mintea si trupul sanatoase. Asa cum îsi imagineaza Racul ca se simte, asa se va simti. Nici un alt semn nu e atît de predispus sa permita gîndurilor negative sa îi provoace afectiuni fizice, asa cum nici un alt semn nu e capabil de asemenea miracole de auto-vindecare precum Racul.
Multi nativi ai zodiei sînt gradinari înnascuti si-si vor îngriji plantele cu acelasi devotament cu care-si vor “îngriji” contul bancar. Banii trag la Raci ca fierul la un magnet, iar lor le plac banii si îi vor aduna cu grija. Ei nu sînt mari cheltuitori, ca sa folosim un eufemism. Daca-ti spune ca e lefter înseamna ca a ajuns la ultimele lui doua-trei sute de mii. Pentru el, asta e o situatie disperata. Nimeni nu e mai capabil la administrarea banilor decît lunarul. E expert în acumularea si înmultirea lor, dar nu-l vei vedea aruncîndu-i aiurea pe fereastra. Generozitatea lui e întrecuta doar de precautie.
Nu se stie de ce, dar mîncarea reprezinta pentru Raci securitate. Camara. dulapurile si frigiderul lui trebuie sa fie mereu pline pîna la refuz, fie ca el manînca ce are în ele sau nu. O simpla conversatie despre mîncare îi va aduce o stralucire rumena în obraji, iar discutiile despre foamete si victimele ei îl vor îngrozi pur si simplu. Risipa de hrana e o crima pentru Rac. Poti sa-ti umpli farfuria de cîte ori vrei la masa lui, dar ai grija sa o lasi curatata-luna cînd te ridici de la masa.
În ambele sexe ale zodiei exista un puternic instinct matern. Tot timpul încearca sa te îndoape cu mîncare calda sau sa te înfofoleasca pentru a te proteja de frigul de afara. Racii îsi dadacesc prietenii si partenerii de viata si îi supravegheaza cu un ochi protector. E greu de spus ce stîrneste mai puternic emotiile lunarilor: copiii, mîncarea sau banii.

Barbatul din zodia Racului

Nu te astepta ca acest barbat sa-si puna sufletul pe masa la prima întîlnire. Racii nu se confeseaza niciodata strainilor si exista anumite lucruri pe care nici cei mai buni prieteni ai lor nu le stiu despre ei. Va fi nevoie de mult timp si de multa rabdare ca sa ajungi sa-l cunosti cu adevarat. Daca-l prinzi într-una dintre fazele lui nesuferite s-ar putea nici sa nu-ti doresti sa-l cunosti, dar nu renunta asa usor. Poate fi superficial si usuratic, dar si sensibil si loial. Pe neasteptate, acea încruntare sumbra se poate transforma într-un zîmbet blînd. Nesfîrsitele lui nemultumiri si comportamentul necioplit pot fi înlocuite treptat de un ton tandru si de un chicotit înabusit, sau chiar de hohote de rîs dezlantuite. Cînd e trist si îngîndurat vei dori sa-l îmbratisezi si sa-i alini melancolia. Cînd îsi manifesta mintea ascutita, intuitiva, te vei holba la el cu gura cascata. Precautia lui te va impresiona, iar pesimismul lui te va deprima. Acest barbat poate fi atît de curtenitor, manierat si atent, încît aproape ca te vei astepta sa te invite la un menuet. Nu încape nici o îndoiala: e un visator romantic si totusi e atît de rational si practic încît dusmanii s-ar putea sa-l porecleasca “Cap Patrat”. Ce poti face cu un astfel de barbat? Sa încerci sa-l întelegi. Acestea nu sînt schimbari profunde de personalitate. Doar faze lunare care îi traverseaza constientul: azi sînt, mîine dispar. Atît în timpul cît si între aceste faze, Racul ramîne fidel propriei personalitati. Firea lui nu deviaza niciodata de la tiparul de baza, în ciuda schimbarilor de expresie. Încearca sa-ti amintesti întotdeauna ca, desi purtarea Racului poate fi aspra si distanta, inima lui e întotdeauna calda, afectuoasa si atît de sentimentala încît îl face deseori sa se simta vulnerabil. În astfel de momente se strecoara în carapacea lui, la adapost fata de propriile emotii. Vei crede ca e un nesuferit si vei renunta la el cînd se va retrage într-o tacere ofensata, dar de îndata ce va trage precaut cu ochiul pe afara, ca sa vada lumina zilei, vei fi din nou tentata sa te apropii de el. Din pacate, barbatul din aceasta zodie e în stare din cînd în cînd sa strice cheful de viata tuturor celor din jur, manifestîndu-si dispretul fata de toti si de toate, împrastiind posomorala si pesimism peste tot. În schimb, alte ori poate fi la fel de amuzant ca un urangutan apucat de sughit. Normal ca nu stii daca sa-i întorci spatele sau sa-l strîngi în brate. Schimbarile de temperatura ale unui lunar pot bulversa pe oricine. Acum te ia frigul sub privirile lui înghetate, acum te sufoci de atîta devotament. Toanele lui se manifesta cel mai acut cînd se teme ca va pierde ceva. Poate pe tine. Asigura-l de o mie de ori ca esti a a lui. Cuvintele de dragoste sînt un balsam pentru sufletul lui. Bineînteles, el se poate rataci într-una din fazele lui zurlii tocmai în mijlocul unei scene romantice într-o noapte cu luna plina. Exact cînd te lasi purtata pe aripile unui vis trandafiriu, el se ofera sa-ti recite poezia lui favorita. Tu suspini, te lasi tandra pe umarul lui si închizi ochii. Apoi va scoate din el ceva de genul “Am pierdut o batistuta / Ma bate mamica…”, ceea ce te va smulge instantaneu din vraja momentului, dar luna aia plina poate avea influente bizare asupra unui Rac. Vreau sa spun ca omul asta poate fi de-a dreptul plecat cu sorcova, chiar daca e suficient de destept ca sa faca un milion de dolari si sa-l pastreze. Acum, ca a venit vorba de bani, am vesti bune pentru tine. Daca esti genul de fata careia îi place sa-si plateasca la timp chiria, te-ai îndragostit de omul potrivit. Securitatea financiara îi e aproape la fel de draga ca tine. Oi fi tu cu un pas înainte, dar poti sa consideri banii principalul tau rival. Aproape toata viata va umbla dupa ei cu hotarîre si un fel de fervoare tacuta, aproape religioasa. Finantele l-au fascinat din copilarie si îi va face mult mai mare placere sa economiseasca decît sa cheltuie. Nu e chiar un zgîrie-brînza, dar hai sa zicem ca n-ai sa-l vezi niciodata aprinzîndu-si tigara cu o bancnota de 50.000 ca sa-si impresioneze anturajul. Desi are un exceptional simt al umorului, Racul nu va gasi niciodata banii un subiect amuzant. Probabil ca putea face calcule complicate în minte înainte sa învete alfabetul si la unsprezece ani cîstiga deja ceva bani vînzînd ziare. Sa nu te miri daca ai sa descoperi ca a pastrat prima lui pusculita, înca nedeschisa. Zornaitul argintilor si fosnetul bancnotelor îl linistesc, dar nu se va lauda cu contul lui din banca. Racii colectioneaza banii pur si simplu pentru ca îi iubesc. De fapt, probabil ca-si va minimaliza geniul financiar. Daca te iei dupa el, e doar “un baiat sarac, care încearca sa-si cîstige existenta si sa se descurce cum poate”. S-ar putea chiar sa te apuce mila de el si sa te oferi sa-l ajuti sa obtina un împrumut la banca. Las-o balta! Probabil ca jumatate din banca aia e a lui. Daca are ascendentul într-un semn de foc, e posibil ca acest barbat sa aiba din cînd în cînd impulsuri extravagante, caroa le va rezista cu un curaj admirabil. Chiar daca uneori scapa prin magazine la cumparaturi inutile, ca sa se binedispuna, nu-si va face un obicei din asta. Înainte sa te apuci sa murmuri printre dinti “meschinul!” ar trebui sa stii ca Racul are o idee foarte interesanta despre economie. El prefera sa te duca la cel mai bun restaurant, unde serviciul si mîncarea sa fie pe masura pretului, decît sa-si ofenseze gusturile delicate cu cotlete de miel arse si chelneri mojici la un local de mîna a doua. El considera ca e o prostie sa arunci banii pe fereastra pe un palton, cînd o haina de nurca sau de vizon e o investitie care se amortizeaza în cîtiva ani. Un Mercedes conservator sau un jeep solid constituie o investitie mai sigura decît o masina ieftina care se strica de cum dai coltul. Calitatea si prosperitatea sînt sinonime cu Racul. Ei, parca ti-ai mai venit în fire, nu? Chiar si cei mai poetici si visatori reprezentanti ai zodiei, care îsi petrec viata în lumea artelor, au un acut simt al valorii banului. O fi el un pictor boem care traieste în mansarda, dar pe vreun raft pe-acolo sigur are niste cecuri sau obligatiuni. Cînd un nativ se lanseaza într-o cariera, sigur va ajunge printre primii. Talentul lui artistic e uimitor si poti sa-ti rogi linistita Racul sa-ti picteze felicitarile de Craciun. Sigur vor fi adorabile, chiar daca e un simplu amator. Daca e un adevarat barbat al Lunii nu va fi înnebunit dupa hainele sport. Tinutele lui sînt mai degraba oficiale, caci îi plac croielile conservatoare si finisajele de calitate. Deseori are o slabiciune pentru butonii de guler, mansetele cu butoni si camasile scumpe cumparate en gros, fara monograma (prea ostentativ; prefera subtilitatea). Chiar si în timpul perioadelor financiare instabile – sau cînd înca nu a reusit sa strînga primul milion de dolari – Racul va reusi sa degaje un aer de bogatie. Nu va avea întotdeauna avere, dar sa vezi un nativ al acestei zodii la coada la ajutorul de somaj va fi un lucru la fel de rar ca un palmier în Siberia. Sa speram, nu, sa ne rugam la Dumnezeu sa-ti placa mama Racului tau. E aproape sigur ca va fi deseori pomenita în conversatii, prin remarci precum: “Mama nu foloseste niciodata farduri si e o femeie frumoasa. Nu crezi ca ti-ai pus cam mult fard pe ochi, iepuras?”. Sau: “Folosesti foi de placinta si fulgi de cartofi pentru piure? Cînd eram mic, mama facea cu mîna ei pîna si pîinea”. E foarte posibil ca aceasta culme a virtutilor sa-si faca aparitia în persoana cînd ti-e lumea mai draga, sa te trezesti ca o îndelung planificata iesire e anulata în ultima clipa fiindca “iubito, trebuie sa o duc pe mama pîna la tara”. Cu alte cuvinte, Racul va ezita foarte mult înainte sa îsi detroneze mama ca sa te încoroneze pe tine regina a vietii lui, mai ales daca aceasta i-a asigurat un cuibusor placut, plin de confort caldut. Acesti nativi sînt fie foarte, foarte apropiati de mamele lor, fie complet înstrainati de ele. Relatia nu e niciodata lejera, ca la majoritatea oamenilor. Cei care nu-si idolatrizeaza mama sînt fie adoptati, fie gelozia simtita fata de tata a creat un blocaj emotional, rezultînd raceala si izolare. Însa la Racul tipic, e mult mai probabil ca problema sa fie apropierea exagerata. N-are rost sa ne ascundem dupa degete: daca esti îndragostita de barbatul asta va trebui sa-i cultivi mama si va trebui sa-i fii rival în timp ce o coplesesti cu complimente. N-o lasa niciodata sa te întreaca la gatit si gospodarie. Las-o sa te învete sa faci tort de bezea, caci îi va placea asta. Apoi pune mîna si da-i clasa facînd de una singura un muschi Stroganoff, de sa le lase gura apa. Ai grija sa-l rasfeti pe Rac cel putin la fel de mult ca mama lui, adica foarte mult, caci probabil ca a fost obisnuit sa fie lumina ochilor ei. Daca te agiti în jurul lui, îl hranesti regulat, îl servesti la masa, îl îngrijesti cînd e bolnav si-l învalui cu tandrete la culcare, vei avea un Rac tare dulce si afectuos. Acesti barbati nu vor recunoaste niciodata, dar adora sa fie alintati si îngrijiti de femei. Însa exista trasaturi care vor compensa aceste lucruri. În primul rînd, va fi si el un bucatar bunicel. S-ar putea sa te surprinda cînd te va astepta cu o masa completa de mare clasa. Cînd acest barbat te invita la el acasa la cina e de obicei foarte serios. Daca spune sa urci la el ca sa-ti arate colectia lui de discuri, probabil ca nu va fi doar un text, ci chiar intentia lui. Oricum, vei fi în siguranta, caci de obicei lunarul e un gentleman pîna în clipa în care tu încetezi sa mai fii o lady. Asa se facea pe vremea bunicii si, pentru el, alea sînt “vremurile bune”. Pune-i întrebari despre istorie si despre arborele lui genealogic. Va fi teribil de încîntat. Daca îti spune ca vrea sa-ti faca poze nu o rupe la fuga pe scari. Fotografia e un hobby comun printre Raci si putini barbati din acest semn trec prin viata fara sa aiba macar un aparat de fotografiat. Pentru el nu e usor sa-si gaseasca o femeie demna de interesul lui, dar cînd acest lucru se întîmpla, va fi emotionant de sentimental si o va scalda în cadouri si admiratie. Dar standardele lui sînt destul de înalte, caci Racul se teme sa nu se arda. Un esec sentimental, care pentru altii ar însemna cîteva saptamîni de tristete, pentru Rac constituie un dezastru. Daca ceva îl separa de o partenera care îi devenise apropiata, el poate sa o iubeasca la fel ca în prima zi multi ani dupa despartire. În mod normal nu se arunca din prima într-o relatie, dar daca e sigur ca pe tine te vrea, timiditatea se va transforma peste noapte în tenacitate si îti va umple cutia de scrisori, va dormi pe covorasul de la usa si îti va monopoliza telefonul pîna vei ceda. Poate vrei sa stii ce fel de tata e Racul? Aici avem vestile cele mai bune: în adîncul inimii lor, toti Racii sînt mame. Chiar si barbatii. Vreau sa spun ca va avea o rabdare infinita cu copiii, va fi sincer interesat de fiecare durere de dinti, vînataie sau jucarie stricata, va purta coif din hîrtie cot la cot cu ei de ziua lor si va petrece ore în sir distrîndu-i pe cei mici. Racii sînt mîndri de fiii lor si feroce de protectori cu fiicele, însa cînd vor deveni adolescenti, tentativele lor de a renunta la sprijinul si protectia lui îl pot transforma din nou într-un crab nesuferit. Foloseste cifrele ca sa-l convingi ca greseste, stii cît e de impresionat de ele: “Acum avem doi copii. Cînd se vor casatori s-ar putea sa avem sase sau opt nepoti, ca dividendele la banca. Sase sau opt aduc si mai multa fericire decît doi, nu?”. Si cu asta l-ati prins. “Ma bucur ca esti de acord, iubitule. Acum, te rog, spune-mi unde ai ascuns rochia de mireasa a fiicei noastre. Si înca ceva, dragule, n-ai vrea tu sa desfaci catusele fiului nostru ca sa se poata duce la Starea civila, unde e asteptat?”. Nu încercati sa faceti asta cînd e luna plina, s-ar putea sa înteleaga gresit. Racului îi vine foarte greu sa renunte la controlul asupra celor dragi, dar daca îi amintesti ca tu îi esti înca alaturi, probabil ca va slabi strînsoarea asupra copiilor.

Femeia din zodia Racului

Nu încape nici o îndoiala. La început nu vei reusi sa-ti dai seama daca femeia ta din zodia Racului e o suava creatura lunara sau o zanateca zglobie. N-o sa stii niciodata. În timpul “sezonului ploios” te va îneca în regretele ei. Cînd soarele va aparea din nou dintre nori te va învalui în rîsete si te va emotiona cu tandretea ei. Asa e ea. Putin nebunatica, un pic trista si plina de imaginatie. În plus, stie sa strînga banul la ciorap. Bineînteles, nu vei avea ocazia sa te uiti sub salteaua ei pîna dupa casatorie, caci pudoarea e importanta pentru ea. Dar poti sa fii aproape sigur ca are acolo o soseta veche îndesata cu bancnote. Chiar si cu un ascendent extravagant, aceasta femeie va avea niste bani ascunsi sub ghiveciul cu azalee, sau pusi printre faldurile fetei de masa din dantela pe care a primit-o de ziua ei acum zece ani si pe care n-a folosit-o niciodata.
Deschide una dintre cartile ei cu poezii si probabil ca va cadea dintre pagini o bancnota uzata, de 50.000, uitata pe acolo de cine stie cînd. Femeia Rac poate porni într-o expeditie de cumparaturi nebunesti cînd sufera si are nevoie de balsam pentru orgoliul ei ranit dar, de cele mai multe ori, cheltuielile ei sînt mult mai putin substantiale decît venitul. E posibil sa manifeste un interes neobisnuit pentru contul tau din banca, iar banii constituie unul dintre subiectele ei favorite de discutie. Nu te va dispretui daca nu ai bani, atîta timp cît te straduiesti sa-i obtii. Te va ajuta sa faci bani si sa-i economisesti, dar te va lasa singur cînd te vei apuca sa îi risipesti. Cînd îi daruiesti acestei fete ceva extrem de scump si ea îti spune “Nu trebuia sa faci asta”, sa stii ca vorbeste serios. Ca sa o faci sa uite de asigurari, ipoteci, note de plata si depuneri la banca, du-o pe malul marii pentru o plimbare nocturna la lumina lunii. Atunci vei vedea cea mai frumoasa parte a femeii din Rac. Luna va scoate la iveala toate visele ei secrete, iar apropierea apei o poate face sa se relaxeze si sa renunte la cele o mie si una de inhibitii. S-ar putea sa ai ocazia sa-i vezi toata gama emotionala într-o ora. Asa vei putea alege sentimentul care-ti place si o vei putea încuraja sa-l cultive. Cînd o ai pe fata din Rac singura cu tine pe o plaja, sub luna plina se petrece o stranie transformare. Doamna distanta si rezervata pe care o vezi ziua, sau chiar si femeia pe care ai observat-o la teatru sau restaurant fiindca rîdea mereu si flirta cu nerusinare, va deveni brusc o creatura din alta lume cînd razele magnetice ale lunii îi vor straluci în ochi si urechile i se vor umple de fosnetul valurilor. Ea va deveni o nimfa a marii, care te poate purta dincolo de limitele imaginatiei tale. Metoda va functiona de fiecare data, dar ai grija sa nu alegi o seara cu luna noua, caci nu are acelasi efect ca o luna plina. Va fi timida si dulce cînd luna e în primul patrar, dar numai o luna plina poate trezi talentele ei ascunse. Sub vraja astrului noptii, aceasta femeie poate scrie o poezie, compune un cîntec sau rupe valul unor mistere filozofice cu care înteleptii si-au batut capul secole de-a rîndul. Bineînteles ca în aceste cazuri ea e un partener de conversatie deosebit de interesant.
Ar trebui sa fii prevenit ca exista doua tipuri diferite de femei Rac îndragostite. Prima e blînda, feminina, timida, modesta, dulce si pudica. A doua e mai dificila, pentru ca se lipeste de tine ca marca de scrisoare. Ea va folosi toate trucurile femeiesti pentru a sta aproape de tine oriunde ai fi. Daca tii cu adevarat la ea, jocurile acestea pot fi foarte excitante. Dar daca nu simti decît amicitie pentru ea si ea are grija sa te strînga de mîna sau sa te sarute pe obraz exact cînd trece pe lînga tine femeia vietii tale, jocul s-ar putea sa nu te mai amuze asa de tare. Poti sa-i cînti în struna de dragul glumei, dar stiu un barbat care a facut asta si a pierdut-o pe fata pe care o iubea cu adevarat. Acest gen de femeie Rac poate fi o reala amenintare pentru iubirea adevarata si casniciile fericite. Aceste femei sînt în minoritate în zodie, dar chiar si una poate provoca mari necazuri.
Dupa cum stii din alte zodii, putine femei sînt perfecte. Cea din Berbec e mereu pe fuga, chemîndu-si singura taxiurile si dîndu-se cu capul de pereti, cea din Sagetator e socant de directa, femeia din Scorpion te poate baga în sperieti, Geamana poate fi nestatornica, Leoaica – prea mîndra etc. În mod normal, femeile din Rac nu au nici unul dintre aceste defecte. Totusi, exista unele lucruri pe care nu trebuie sa le faci cînd esti cu ea. Detesta sa fie criticata, e profund ranita cînd e ridiculizata si nu suporta sa fie respinsa. Acestea sînt cele trei reguli de baza. Femeia acestei zodii e rareori agresiva în mod deschis, asa ca va trebui sa faci tu prima miscare. Daca ea se va misca, o va face numai înapoi sau în laturi. Timiditatea ei ascunsa si teama de a nu fi respinsa sînt la fel de mari ca si la barbatul zodiei. Cunosc o femeie Rac si un barbat din aceeasi zodie care au stat într-o noapte timp de sapte ore împreuna singuri, în apartamentul ei, prefacîndu-se ca se uita în niste reviste. În timp ce inima le bubuia în piept, ei au citit un vraf de reviste vechi, ziarele din ziua respectiva si au dezlegat si cîteva rebusuri, caci nici unul nu voia sa faca prima miscare.
Fii amabil si bun cu mama femeii lunare, caci altfel nu te va ierta niciodata. Cu tot simtul umorului, femeia acestui semn nu va reactiona favorabil la glumele cu soacre. Sa nu-i citesti niciodata jurnalul. Oricum va fi bine ascuns, încuiat pe undeva. Racilor le place sa aiba secrete. Nu sînt genul care sa se confeseze, dar pot sa asculte confesiunile altora.
Temerile iubitei tale lunare îti pot crea probleme. Ea se teme ca nu e destul de frumoasa, destul de desteapta, destul de tînara sau destul de batrîna. Nu conteaza ca are o silueta de manechin, un chip ca al Elenei din Troia si o minte ca a lui Aristotel, tot se va simti stînjenita. Asigur-o ca e tînara, adorabila, logodita si ca esti al ei. Daca îi spui asta de vreo douazeci de ori pe zi, s-ar putea sa înceapa sa te creada. Starile ei de spirit se vor schimba în medie de patru ori pe luna, cu fiecare patrar al Lunii, plus fluctuatii minore de doua ori pe zi, o data cu mareele. E oarecum previzibila într-un mod imprevizibil. Aceasta caracteristica o poate face sa-ti para misterioasa si fascinanta, dar te va scoate din minti atît de mult încît uneori îti va veni sa o strîngi de gît. Într-una din perioadele ei proaste, femeia lunara s-ar putea teme ca nu gateste destul de bine, ceea ce e ridicol, caci nativa zodiei poate face un bucatar francez sa para un biet sergent de popota în comparatie cu ea. Nu e genul care sa utilizeze conserve sau semipreparate. Tocanitele ei sînt senzationale, piureul de cartofi e pufos, legumele sînt crocante, iar dulceata de capsuni facuta de ea e divina. Cuptorul îi e unul dintre cei mai buni prieteni, iar bucataria va fi de departe încaperea ei favorita din casa. Se va agita în jurul tau ca o closca, iar tie îti va placea probabil la nebunie, asa cum le place celor mai multi barbati.
O alta temere majora a femeii Rac va fi faptul ca nu o iubesti suficient de mult. Pentru un mascul cu sînge în vene, aceasta temere va fi usor de îndepartat. Dovedeste-i cît de mult o iubesti, cît de des vrei, caci ea va fi minunat de receptiva. Însa, o data cu îndepartarea acestei insecuritati, s-ar putea sa apara o noua problema. Sincer vorbind, dupa ce ai cîstigat pe deplin o femeie Rac, ea s-ar putea dovedi putin cam prea tenace, ca si cum nu mai are de gînd sa-ti dea drumul pîna la sfîrsitul vietii. Asta nu e asa de rau. Exista barbati care tînjesc dupa o asemenea loialitate. Daca ai avut norocul sa-i cîstigi dragostea, tu nu vei mai tînji niciodata nici dupa afectiune, nici dupa delicatese culinare. Rîsul ei zurliu îti va umple si el viata de placere, iar umorul ei frust si sanatos îti va fi si mai drag cînd te vei gîndi la sirenele sarcastice cu spirit cinic si chicoteli ipocrite. Este îngrozitor de nedrept sa te joci cu inima femeii lunare, pentru ca te va iubi, respecta, asculta si, uneori, te va cicali putin, cu sincer devotament. De ce ai încuraja o dragoste atît de rara, daca nu ai de gînd sa si raspunzi la fel? Nu uita cît e de tenace! Poate ca tu doar flirtezi putin cu ea, dar îti va fi greu sa pui capat relatiei, caci ea nu aude fluierul de sfîrsit al meciului. Sentimentele femeii Rac nu au nimic superficial. Ca pune mîna pe un barbat sau un serviciu de cafea, acel lucru e al ei pentru totdeauna! Poate ca nu o sa-ti copleseasca prietenii cu vivacitatea ei sau cu complimente sclipitoare, dar te va impresiona întotdeauna cu farmecul ei. Aceste femei prefera sa-si pastreze cele mai profunde emotii pentru persoanele cele mai apropiate. Dupa ce ai iesit cu alte femei si le-ai comparat cu fata ta din Rac s-ar putea sa alergi înapoi la ea si sa o implori sa te prinda din nou în “clesti”, cît mai strîns. Cel mai dificil aspect cînd ai de-a face cu o nativa a zodiei e sa o împiedici sa se retraga în carapacea ei dura, aflata mereu la îndemîna. Sentimentele ei sînt atît de delicate, încît cea mai nevinovata remarca o poate rani profund. Nu poti sa stii cînd va deveni brusc vulnerabila la întelesuri ascunse. Într-o noapte poti sa valsezi cu ea ca în vis si sa-i spui ca parul ei arata superb, iar ei îi vor da lacrimile. De ce? Fiindca ai insinuat ca ultima data cînd ai vazut-o parul ei arata oribil. Aceste femei sînt foarte sensibile si plîng mult. Sa ai întotdeauna la îndemîna o batista curata.
Nativele nu sînt neaparat zgîrcite, dar simt aceasta nevoie irezistibila de a pastra totul. Rareori va arunca nasturi, bucati de sfoara, borcane, cutii, soti si tipare vechi pentru rochii. De unde stii ca nu-i vor folosi cîndva acele jumatati de bilete de teatru, sau pliculetele de ceai folosite? Poate cîndva, în viitorul imprevizibil, va gasi ceva de facut cu sigurantele arse pe care le tine în sertarul cu globuri de Craciun sparte. N-o întreba la ce îi trebuie cele doua sute de ciorapi rupti si manusi desperecheate. Le va gasi ea o trebuinta! Aceasta fata nu va ierta în veci un musafir care arde cu tigara cuvertura crosetata de matusa Matilda acum patruzeci de ani. Totul are valoare sentimentala pentru ea. Inclusiv insignele de pionier sau primul ei carnet de CEC. Îsi iubeste posesiunile si le pazeste cu gelozie. În aceasta categorie intri si tu. Nu e tocmai geloasa, ci posesiva. E o diferenta!
Femeile nascute în semne de foc lupta si protesteaza fata de dezamagirile si nedreptatile vietii. Femeia Rac crede ca nu rezolva nimic agitîndu-se. Cînd lucrurile nu ies cum vrea ea poate ca va varsa cîteva lacrimi în tacere, dar de obicei îsi va încrucisa bratele si va astepta rabdatoare ca lucrurile sa se îndrepte de la sine. Rabdarea e una dintre principalele ei virtuti. Însa cînd e deprimata, va trebui sa gasesti o modalitate de a o scoate dintr-ale ei si sa o prinzi înainte sa se scufunde prea adînc în depresie. În adîncul sufletului lui, orice Rac îsi doreste sa fie rasfatat, alintat. Are o nevoie disperata sa stie ca nu poti trai fara ea si uneori e capabila sa mearga pîna dincolo de limitele normale pentru a-ti stîrni mila si instinctul protector, doar pentru a se asigura ca e importanta pentru tine. De fapt, cere foarte putin pentru cît îti daruieste. Însa nu te lasa pacalit de slabiciunea manifestata în timpul acestor episoade. Acea fetita neajutorata care se cuibareste în bratele tale puternice pentru ca tu sa o protejezi de lumea rea si rece e perfect capabila sa se deascurce singura daca e nevoie. În toiul unei discutii încinse în contradictoriu, cînd femeia ta lunara se uita în sus, la tine, cu ochi înlacrimati si speriati, nu uita ca, dupa ce pleci si treci de coltul strazii, probabil ca ea îsi va sterge lacrimile, va pune niste muzica si va începe calma sa-si faca ordine în dulapuri. Bineînteles, nu poti sa neglijezi momentele cînd depresia ei e reala, si nu doar o încercare de a-ti stîrni compasiunea. În acele seri ai face bine sa stai cu ea, sa asculti muzica si sa o tii tandru de mîna. Sacrificiile de care e capabila o femeie lunara pentru cei dragi nu au limite. Curajul pe care nu pare a fi în stare sa si-l adune pentru a-si alunga propriile temeri apare ca din senin, stralucitor ca soarele, atunci cînd cei dragi au nevoie ca ea sa fie puternica pentru a-i sprijini. Cînd totul îti merge prost, ea nu te va dezamagi niciodata si în acele momente îti va aminti mai degraba de o stînca decît de o fragila raza de luna. Pentru copiii ei va fi un monument de stabilitate si un refugiu si îi va ajuta sa-si gaseasca drumul în viata, cu sensibilitate si întelegere. Ei vor conta pe ea si caldura iubirii ei va transforma caminul lor într-un palat plin de lumina si bogatii, chiar daca traiti într-o coliba. Cînd vor aparea copiii, s-ar putea sa pierzi o parte din atentia ei. Racul e semnul maternitatii! Va fi loc si pentru tine, dar va trebui sa te dai un pic mai la o parte. O femeie Rac fara copii îsi va revarsa afectiunea materna asupra unui animal de casa sau a prietenilor, iar acestia vor fi norocosi. Nimic nu e prea bun pentru familia ei. Daca fiul acestei femei stranuta, va fi bagat imediat în pat, înfofolit si îndopat cu medicamente, ceai si supa de pui pîna cînd creste suficient de mare pentru a opune rezistenta. Progenitura unei mame din Rac nu va iesi pe usa într-o seara rece fara puloverul cel gros sau fara fular si manusi într-o zi de iarna. Un copil va trebui sa aiba multa vointa pentru a se opune cocolosirii mamei lunare si pentru a nu ajunge un razgîiat. Altfel, va fi un adevarat soc pentru el cînd va iesi în lume si va descoperi ca nu e centrul universului. Un asemenea devotament îi poate oferi un refugiu minunat pentru momentele cînd lumea i se pare un loc de nesuportat, dar pe de alta parte îl poate face anormal de dependent de fusta mamei si incapabil sa-si vada propriile defecte. Mama din Rac va pastra fiecare lucrare de control a puilor ei, va pune cu mîndrie pe pereti mîzgalelile lor stîngace si va împacheta cu duiosie în hîrtie de matase pantofiorii în care copilul ei a facut primii pasi. Nativele zodiei nu accepta usor ideea ca progeniturile lor vor sa paraseasca cuibul si nici nu le prea vine sa renunte la ei ca sa-i lase sa-si întemeieze o familie. Ele au tendinta sa se agate de copil prea strîns si prea mult timp si cred ca nimeni nu e suficient de bun pentru odorul lor. Uneori, potentialul mire sau viitoarea sotie a unui copil de Rac trebuie sa treaca prin tot felul de teste ca sa obtina aprobarea finala.
Ciudata posesivitate a femeii din aceasta zodie o face sa fie de neclintit, dar niciodata agresiva. Ea stie în adîncul sufletului ei ca, oricît de departe te-ai duce ca sa-ti urmezi visele, te vei întoarce întotdeauna si ea va fi acolo, asteptîndu-te rabdatoare. Ochii ei înca vor mai avea stralucirea lunara de care îti amintesti, bucataria va mirosi delicios a arome de mîncaruri calde, iar ea te va întreba cum a fost si cum te simti. Daca nu ti-a mers bine, va spune o gluma ca sa te faca sa rîzi, te va hrani si, dupa ce te-ai relaxat, îti va alunga grijile cu sfaturile ei de bun simt si umorul ei nebun. Mai tîrziu, la lumina flacarilor din semineu, te vei uita la chipul ei senin si te vei întreba din nou: “O fi, de fapt, oare, o creatura lunara sosita dintr-o gradina învaluita în ceata, sau o adorabila nebuna plina de viata?”. Dar raspunsul nu va mai parea important.

sursa: www.garbo.ro/forum

Ganduri 04

Se spune ca timpul vindeca tot… Pana si cea mai mare durere, cea mai mare dragoste. Uite, au trecut 9 luni si eu tot astept sa ma suni, sa vorbim, sa te sarut… Nu stiu ce simti tu acum dar eu sufar foarte mult. Nu trec mai mult de 15 minute si ma gandesc la tine; indiferent ce fac. Stii ca au trecut doua luni de cand noi nu am mai vorbit deloc ?

Am crezut ca te zaresc intr-o dimineata ducandu-te la serviciu. Ce emotie, ce batai de inima; am vrut sa alerg sa te opresc ! Mi-e dor de tine !!!

Chiar si astazi, dupa atatea luni ma uit in jur si ma astept sa apari. Fii sigura: daca nu credeam ca-ti fac rau nu te-as fi lasat sa pleci. As fi facut orice ca sa te pastrez !

Umor – Renault

O mostra de umor “nebun” gasita acum in timp ce “cotrobaiam” prin nistre vechi foldere:

Dear Mr. Radu D.
We have received and analyzed your complain letter regarding the “greierashi” issue on Renault Megane cars.
Unfortunately, we were unable to find this term (greierashi) in our databases and we kindly ask you to send to us more detailed specification about.
Also, please be so kind to translate in English the following expressions:
“bagamiash poola in mashina voastra”,
“nenorocitilor, sinteti nishte hotzi” and
“ma pish pe el de servis reno”.

Sincerely yours,
Michel Mouton
Customer Service Representative
414 Avenue Miramax, DC668, Douai, France

“Thinking Classes”

J. Ross: If drink is the curse of the working classes and work is the curse of the drinking classes then chess is the curse of the thinking classes.
(sursa: www.ChessHere.com)

Frigiderul Zill

O foarte frumoasa poveste despre vestitul frigider Zill din vremea copilariei mele; si a altora care erau adolescenti pe vremea lui N.C. Daca vreti sa cititi aveti link-ul mai jos. Puteti citi si insemnarea despre “oul frecat” ! (tot din aceeasi perioada!)
http://gastromania.weblog.ro/2008-1/page!2.html

Ganduri 05

1. Oare ce s-a intamplat cu scrisorile mele ? Au fost – uimitor! – scrisori scrise parca in transa. Ma trezeam
doar la sfarsit cand terminam cu “Te iubesc”. Nu mi s-a mai intamplat de atunci asa ceva, semn ca nimeni nu
a mai putut declansa un asemenea sentiment in inima mea. Mi-ai spus ca le-ai pus in pod, dar eu nu cred. Mai
mult ca sigur ca le-ai aruncat pe toate intr-un moment de furie. Mi-ar place sa le recitesc. Nu cred ca as
schimba ceva din ele. Nu-mi amintesc exact ce am scris, stiu doar ca au fost scrise cu dragoste, o dragoste
cum rar se intalneste.

2. Gasesc pe garbo.ro un articol frumos scris de Claudia Groza. O fraza – motto mi-a ramas in suflet: “Ea,
stie ca, odata ca niciodata, vor fi impreuna. Asa trebuie sa fie. Asa va fi.” Scumpi, sa stii ca mi-a placut mult.
Cred ca, in cazul meu fraza pusa la masculin este credinta mea pentru viitor. Pana cand mi-ai spus ca trebuie
sa ne oprim, fraza aceasta am avut-o zilnic in minte. Au trecut sapte luni de atunci si eu sunt inca convins ca
asa va fi.
Link: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/2315/O-poveste-pentru-oameni-mari/pagina-2.html

Twitter

The Onion
Twitter Creator On Iran: ‘I Never Intended For Twitter To Be Useful’
June 24, 2009 | Issue 45•26

SAN FRANCISCO—Creator Jack Dorsey was shocked and saddened this week after learning that his social networking device, Twitter, was being used to disseminate pertinent and timely information during the recent civil unrest in Iran. “Twitter was intended to be a way for vacant, self-absorbed egotists to share their most banal and idiotic thoughts with anyone pathetic enough to read them,” said a visibly confused Dorsey, claiming that Twitter is at its most powerful when it makes an already attention-starved populace even more needy for constant affirmation. “When I heard how Iranians were using my beloved creation for their own means—such as organizing a political movement and informing the outside world of the actions of a repressive regime—I couldn’t believe they’d ruined something so beautiful, simple, and absolutely pointless.” Dorsey said he is already working on a new website that will be so mind-numbingly useless that Iranians will not even be able to figure out how to operate it.

Fractali 25.07.2009

Prin peregrinarile mele pe renderosity.com am gasit acest artist cu cateva lucrari deosebite. Sau cel putin eu asa cred. Am preluat cateva ca sa va da-ti seama si singuri de valoarea lui. Pagina lui personala poate fi accesata la:

http://www.renderosity.com/mod/gallery/browse.php?username=mudrator

Iata ce mi-a placut:

1

2

3

4

5

6

“Bisericuta din deal”

Se pare ca lipsa de exercitiu, lipsa unui interlocutor care sa stimuleze dialogul, ma impiedica sa descriu cu acuratete toata tristetea si zbuciumul acestor luni. Din fericire, gasesc din intamplare alti oameni care trec, sau au trecut, prin aceeasi durere fara margini si o exprima asa cum eu incerc s-o fac, dar.. Surpriza acestei dimineti a fost articolul de mai jos din “Formula AS”. M-a pus pe ganduri !!! Scumpi, tu mergi la biserica ?

Bisericuta din deal
Am gresit nepermis de mult pentru o viata de om. Acum, daca mi-ar povesti cineva despre mine, as spune ca nu-i adevarat. Nu mi-am imaginat nici in cel mai negru cosmar ca suferinta din iubire doare atat de crunt. Ani intregi am ratacit intre nebunie si adevar. Fragila si delicata granita, usor de trecut, prea usor! Cata ura, cata disperare si neputinta am strans in acest timp! Nu ma mai ajuta nimic, nu mai vedeam nimic, nu mai intelegeam nimic. Nici prietenii apropiati nu mai credeau in mine.
Ca sa-mi alin ceasurile de singuratate, ma plimbam pana la epuizare. Asa am descoperit pe un deal o biserica. Parea ca vegheaza, de acolo, de sus. Si mi-am spus ca trebuie sa merg acolo. Mai incercasem in acest rastimp sa merg la biserica, dar nu faceam decat un act de prezenta, sec si lipsit de continut. Atat! Nimic mai mult. Numai ca la biserica din deal s-a intamplat ceva – am intrat si am ramas. Si de atunci, merg ori de cate ori pot, ba mai mult, abia astept sa merg. Este vorba despre biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului de la Voila, Campina. Biserica mica, frumoasa si curata, inconjurata de cimitir, de unde sufletele celor ce nu mai sunt printre noi isi vegheaza neobosit familiile ramase in aceasta lume. Preotul paroh – tanar, ferm si bun, credinciosii – intr-o randuiala desavarsita, pe care n-am mai intalnit-o pana acum. De fapt, nimic din ce am simtit aici nu mi s-a mai intamplat. Slujba Sfantului Maslu nu o pot descrie in cuvinte, sunt prea sarace. Ruga fierbinte, iubire, daruire si smerenie. Iti simteai sufletul suind pe o raza de lumina spre Dumnezeu.
Din cand in cand, ma mai bantuie demonii trecutului, dar nu ma mai sperie, nu mai au putere asupra mea. Ce am invatat? Trecutul nu-l pot schimba, nu pot decat sa ma iert si sa iert. In rest… nu am decat o singura certitudine – niciodata, dar niciodata, Dumnezeu nu ne lasa! Doar noi, oamenii, fugim de adevar. Daca pasii va vor purta in aceasta zona, opriti-va si la bisericuta din deal. Veti pleca de acolo, plutind pe pace si impacare. E putin lucru? Mai avem nevoie si de altceva?
TANASE GABRIELA – Campina (Formula AS, Nr. 877, 11.07.2009 – 17.07.2009)

Fractal art

Where the Wild Flowers Grow (for cigany2) by bpclarke

Zodia Scorpion

Preluare de pe www.garbo.ro. Cred ca este cea mai completa descriere a acestei zodii:

Cum sa recunosti un nativ din Scorpion

Orice enciclopedie descrie scorpionul ca fiind o arahnida nocturna, care îsi ataca si paralizeaza prada cu o otrava injectata în ea de coada lui lunga, curbata, folosita atât pentru autoaparare, cât si pentru distrugere. întepatura lui e uneori fatala. Oamenii se trag deseori înapoi când aud ca cineva e nascut în noiembrie, murmurând: “Ah, esti Scorpion!”, fie cu teama în glas, fie cu admiratie si respect. Uneori mai scot si câte un chicotit, legat, evident, de legendara senzualitate a Scorpionului. Nativii sunt satui de aceste reactii la zodia lor si cine-i poate condamna? Dar ei sunt lipsiti de scrupule si periculosi, nu?
Gresit! Asta depinde de multe lucruri. în primul rând, ar trebui sa înveti cum sa-i recunosti pe nativi. Scorpionului îi place sa circule incognito. Datorita puterii lui de autocontrol, de obicei reuseste, dar exista câteva modalitati care te vor ajuta sa-i penetrezi deghizarea. Uita-te la ochi. Fie ei albastri, verzi, caprui sau negri, te vor strapunge cu intensitatea lor hipnotica. Majoritatea oamenilor devin agitati si stânjeniti sub privirea fixa a Scorpionului. Va trebui sa rupi vraja si sa-ti muti privirea, caci nu vei câstiga niciodata confruntarea de priviri cu un Scorpion. Aceasta e o modalitate infailibila de a identifica un plutonian. Ochii nativului îti strapung fiinta pâna în adâncuri, patrunzându-ti în suflet.
Dupa asta, asculta-l cum vorbeste. Tonul poate fi moale precum catifeaua, ragusit sau usturator de taios, vorbirea masurata si lenta sau ritmata si repezita, dar vorbele lui nu vor avea niciodata drept scop crearea unei imagini false a propriei persoane. Scorpionul stie exact cine e si cine nu e si nimic din ce gândesc altii despre el nu va schimba asta. Nici insultele, nici complimentele nu au absolut nici un efect asupra lui. Nu are nevoie sa-i spuna altii care-i sânt viciile si virtutile. în cel mai bun caz, va fi de acord, calm, cu evaluarea ta, în cel mai rau caz te va suspecta de motive ascunse.

Emporer Scorpion (Pandinus imperator).

Daca ai sa dai vreodata peste un Scorpion palavragiu, cu privire alunecoasa, considera-l o exceptie astrologica extrem de rara, caci putini nativi sunt agitati.
Majoritatea plutonienilor au un fizic plin de forta. Trasaturile sunt marcat greoaie sau ascutite si bine cizelate, iar nasul e destul de proeminent, uneori chiar ca un cioc de pasare. La nativii tipici, pielea e foarte palida, aproape translucida, iar sprâncenele sunt groase si unite deasupra nasului. Dar ceea ce îi da de gol est vitalitatea electrica pe care o degaja prin simpla lor prezenta. Oricât ar încerca ei sa treaca neobservati, o asemenea forta vitala nu poate fi ascunsa complet. Barbatii vor avea brate si picioare paroase, iar parul acesta va avea deseori tente rosiatice. Majoritatea nativilor au ochii si parul închise la culoare, dar sa nu trecem cu vederea tipul blond, glacial, perfect exemplificat de Grace Kelly. Glacial la suprafata, am vrut sa spun. Calmul si stapânirea de sine de suprafata ale plutonienilor sunt create si mentinute cu grija pentru a ascunde natura lor clocotitoare.
Au un autocontrol de invidiat. Indiferent de furtunile emotionale stârnite în ei, rareori le vei vedea reflectate pe chipul înghetat, imobil al Scorpionilor. Acesti oameni afiseaza în mod constient o figura inexpresiva si sunt mândri de asta. Ei ordona trasaturilor fetei sa ramâna neclintite si acestea se supun. (Nici n-ar îndrazni sa n-o faca.) Rareori vei vedea un Scorpion dându-se de gol rosind sau încruntându-se. Zâmbetele sunt rare dar sincere. Trupul Scorpionului se supune acelorasi ordine ca si fata. N-ai sa-i vezi sarind în sus, tresarind sau manifestând ticuri nervoase. Reactiile sunt pastrate la minim, pentru ca arta Scorpionului consta în neîncetata testare a motivatiilor si firii tale, în timp ce el ramâne impenetrabil. E un adevarat expert.
E important sa tii minte ca exista un tip de Scorpion care se misca si vorbeste destul de repede si pare a avea un comportament deschis, prietenos. Uita-te adânc în ochii lui si gândeste-te bine la câteva din faptele lui anterioare, la adevaratul lui comportament. De fapt, toata palavrageala aceea vesela e doar un joc pentru el. în interior, e la fel de dur si hotarât ca si ceilalti plutonieni. Poate e chiar mai periculos, pentru ca deghizarea lui e mai buna si te pacaleste mai usor. Trebuie sa fii mereu în garda când esti pe lânga un Scorpion. Nu vreau sa spun ca sunt rai, ci doar ca nu sunt nici blânzi, nici naivi. Unii nativi, dându-si seama ca ochii îi dau cel mai adesea de gol, poarta ochelari mai tot timpul, chiar si noaptea.
Spune-i unui Scorpion ca are un mare talent care într-o zi va fi recunoscut de întreaga lume si îti va raspunde firesc, linistit: “da, stiu”. Roaga-l sa-ti faca un serviciu si raspunsul va fi la fel de simplu: “Da, sigur”, sau “Nu, nu pot”.
Daca esti o fiinta sensibila, nu-i cere parerea sau sfatul. îti va spune adevarul adevarat, oricât de brutal ar fi el. Tu l-ai întrebat! Scorpionul nu va face complimente gratuite ca sa creasca în ochii cuiva sau ca sa câstige un aliat. Nu e de demnitatea lui sa flateze. Când îti spune ceva dragut, apreciaza acele vorbe ca pe o comoara. Poti fi sigur ca sunt sincere. Daca îti spune ca ai voce, lasa balta cântatul în baie si pune mâna pe microfon. Daca spune ca ai o voce grozava, poti sa te duci linistit sa dai o proba la Metropolitan. S-ar putea chiar sa-ti înlature din drum câtiva munti fara nici un strop de efort, ca sa te ajute. Sa nu crezi toate povestile pe care le auzi despre egoismul Scorpionului. Mai bine asculta ce povestesc cei care au beneficiat de sfaturile lui întelepte si de generozitatea lui. E de la sine înteles ca acest nativ atrage în jurul lui atât admiratori loiali si devotati cât si inamici invidiosi si plini de ura. Dar chiar si acestia din urma îl respecta împotriva vointei lor si vei observa ca evita sa-l provoace pe fata. Exemplele celor putini care au încercat sunt dureros de vii în amintirea tuturor celor care tind sa uite ca precautia e obligatorie când lansezi un atac împotriva Scorpionului. Nu uita! Planeta lui, Pluto, guverneaza si energia nucleara!
Totusi, acesti oameni au o dragalasenie care-ti ramâne în minte si deseori manifesta o compasiune blânda fata de cei bolnavi sau disperati. Planeta care-l influenteaza îi ofera acestui personaj mai multe cai de urmat. Poate imita scorpionul nocturn, care îi înteapa pe altii si chiar pe sine însusi, chiar daca asta îl ucide, doar de dragul placerii de a întepa, sau poate imita vulturul care-l simbolizeaza si care se ridica deasupra limitelor sale si îsi foloseste forta cu întelepciune si cu simtul dreptatii. Mari generali, presedinti si savanti sunt astfel de vulturi. Aceasta zodie a dat mai multi presedinti ai Statelor Unite decât oricare alta.
Cât despre scorpionii nocturni, probabil ca ai simtit si tu întepatura câtorva. Astrologia antica îi numea serpi. Nu e greu de ghicit carei categorii îi apartin Scorpionii pe care-i întâlnesti. Exista însa si câtiva care se situeaza undeva între arahnida nocturna si vultur. Acestia sunt sopârlele cenusii. La ei sacrificiul de sine se transforma în îngrijorare nevrotica pentru propria persoana, iar talentele paranormale se transforma într-o teama permanenta de pericole obscure, care pândesc din umbra si pot lovi în orice clipa. Curajul plin de forta se distorsioneaza si, în loc de razbunarea nemiloasa a scorpionului sau de nobletea vulturului care se ridica deasupra acestor sentimente negative, la sopârle apare o meschinarie josnica ce le face sa se retraga în hatisul urilor lor marunte la cea mai mica ofensa. Ei spera ca destinul le va pedepsi inamicii, carora le doresc moartea aproape fara sa-si dea seama de acest lucru, dar refuza sa actioneze direct pentru a se razbuna.
Sopârlele cenusii nu reusesc sa ia putere de la Pluto, putere care i-ar ridica deasupra circumstantelor nefericite în care se gasesc. Chiar si atunci când sunt prinsi în înclestarea nemiloasa a tragediei, aceasta uluitoare forta interioara poate oferi Scorpionilor sansa unui nou început în lumina soarelui. Dar sopârlele cauta umbrele întunecate si zac în somnolenta, risipind jalnic darurile zodiei lor.însa un Scorpion nu se scufunda niciodata atât de adânc în mlastina deprimarii încât sa piarda complet puterea lui Pluto. Niciodata nu e prea târziu pentru o sopârla sa se transforme în vultur. Aceasta vraja speciala apartine exclusiv celor nascuti în semnul Scorpionului. Tot ce au de facut e sa apeleze la ea.
Vulturii tipici nu cunosc frica. chiar si femeia sau barbatul obisnuit din acest semn vor înfrunta cu vitejie orice, de la durerea fizica si saracie pâna la ridicol si esec, cu un fel de mândru dispret si convingerea interioara ca pot depasi orice lovitura a sortii.
Scorpionul este extrem de loial prietenilor. Unii dintre ei chiar sunt în stare sa-si dea viata (în lupta sau într-o situatie de criza) pentru a-si salva prietenii, rudele sau persoanele iubite. Soldatul din Scorpion sare instinctiv sa-si traga camaradul ranit la adapost, înfruntând gloantele inamicului. Pompierul din aceasta zodie moare ca sa salveze copilul din cladirea în flacari. Uneori pare ca acesti oameni cauta în mod inconstient dar voit violenta, pericolul, pentru a-si pune la încercare forta interioara.
Scorpionul nu uita niciodata ca a primit un dar sau ca cineva a fost bun cu el si acea persoana va fi rasplatita din plin. Pe de alta parte, nu uita nici o rana sau o ofensa, dar poate reactiona în mai multe feluri. Vulturul îsi va zdrobi inamicul, ca acesta sa învete sa nu-l mai raneasca niciodata, va câstiga lupta si-l va lasa pe învins sa plece în drumul lui. Mortalul scorpion nocturn va întepa mai întâi, apoi va planifica distrugerea dusmanului, apoi va întepa din nou. El nu se multumeste doar sa plateasca politele ca sa fie chit cu inamicul. El trebuie sa-l distruga complet, sau macar sa-l doboare. Arahnida tipica va sta treaz noptile, planuind cum sa se razbune. Daca un vecin îi zgârie dinadins aripa masinii, a doua zi el îi va zgâria ambele aripi ale masinii vecinului si poate va trece cu cauciucurile si peste gardul viu, îngrijit, al acestuia – numai asa… ca dobânda la polita. Acesti nativi rareori se multumesc sa plateasca masura pentru masura inamicilor, ca sa le arate ca ce tie nu-ti place altuia nu face. Ei platesc dublu, triplu, cu vârf si îndesat! însa la sopârlele cenusii, razbunarea plutoniana se manifesta printr-o ura înabusita ani la rând, ceea ce duce în final la o profunda depresie sau chiar la o boala fizica. Ferocele resentiment scorpionesc rasucit spre interior si niciodata exprimat ajunge sa-l otraveasca la fel de sigur cum propria întepatura ucide vietatea dupa care au fost numiti acesti nativi. Atunci când acest sentiment e manifestat, exprimat, poate provoca vinovatie, pentru ca, în adâncul inimii lor acestor oameni le e rusine sa faca rau celor neajutorati. de aceea, acest sentiment ar trebui pur si simplu depasit. Nativii trebuie sa învete sa treaca mai departe fara a mai privi vreodata înapoi.
Tabloul sanatatii Scorpionului îi oglindeste perfect firea. El poate sa-si distruga trupul cu excese, melancolie sau prea multa munca, dar îl si poate reface prin simpla putere a vointei. Aceasta forta plutoniana îl poate ajuta sa-si revina chiar si dintr-o boala foarte grava. Nativul e rareori bolnav, dar când se întâmpla e de obicei ceva grav. Cele mai bune medicamente sunt o lunga perioada de odihna si o schimbare de atitudine, prin care sa alunge din suflet resentimentele si sa primeasca în loc o acceptare senina a starii de lucruri. Sunt pacienti foarte dificil caci desigur ca stiu mai multe decât toti doctorii si asistentele. Principalele lor zone sensibile la microorganisme si accidente sunt organele reproducatoare, nasul, gâtul, inima, coloana vertebrala, spatele, sistemul circulator, picioarele si gleznele. varicele si accidentele pe terenul de sport sunt ceva obisnuit la ei. Ar trebui sa evite focul, explozibilii, vaporii toxici si radiatiile. Cu toate acestea, vei descoperi o multime dintre ei în ocupatii unde flirteaza cu pericolul si intra în contact exact cu aceste lucruri. Uneori sufera de sângerari nazale cronice sau din diverse motive sufera operatii la nas.
Scorpionul e profund interesat de religie, extraordinar de curios în legatura cu toate fazele vietii si mortii, foarte pasionat de sex si irezistibil atras de dorinta de a se schimba în bine. Tot el e eroic, dedicat legaturilor de familie si amoroase. în plus, se simte dator sa protejeze cu blândete copiii si sufletele mai slabe. Poate fi sfant sau diavol. Poate experimenta cele mai negre mistere ale Iadului sau poate tuna si fulgera împotriva pacatului si decadentei. Fie ca vorbeste de la amvon, într-o întrunire de afaceri sau pe scena, atractia lui hipnotica va prinde în mreje publicul, transfigurându-l. De fapt, e o chestie destul de înfricosatoare! Chiar si atunci când Scorpionul a permis temporar furiei, melancoliei sau alcoolului sa-l târasca în sant, poti sa pui ramasag pe exemplarul tau din “Infernul” lui Dante ca ceilalti vagabonzi vor face carare când va trece el!
E feroce de posesiv când vine vorba de lucruri pe care le considera ca fiind proprietatea lui. îsi doreste succesul, dar ambitia lui nu e niciodata ostentativa. Asteapta linistit momentul când va face miscarea de mat, iar între timp îsi face treaba, stiind sigur ca e perfect pentru o pozitie superioara. Preia controlul încet dar sigur si poate face cam tot ce vrea, cu conditia sa vrea cu adevarat. Puterea întunecata, magica, misterioasa lui Pluto poate transforma dorinta în realitate cu meticulozitate rece si concentrata.
Desi o dorinta morbida de a cunoaste adâncurile depravarii si decaderii umane poate da nastere unei sopârle cenusii care se lafaie într-o lume a drogurilor si cruzimii, el poate inversa procesul trecând la medicina, unde tratamentele drastice, purtând aceleasi simboluri ca drogurile, îl fascineaza pur si simplu. Desi multi dintre chirurgii sadici sunt Scorpioni, e la fel de adevarat ca multi dintre cei mai buni medici ai lumii sunt inspirati tot de Pluto sa vindece atât mintea cât si trupul, diagnosticând si tratând pe baza unor misterioase cunostinte. Scorpionul s-a nascut cunoscând tainele vietii si mortii si cu capacitatea de a ale cuceri pe amândoua daca doreste. Dar, dupa cum spun vechii astrologi, pentru asta “trebuie sa stie ca stie”. Misterele stravechi fascineaza mintea lui sclipitoare.
Unul dintre cele mai ciudate lucruri din astrologie este faptul ca, în anul dinaintea sau de dupa nasterea unui Scorpion, în familia respectiva moare cineva. Iar când moare un Scorpion, în familia lui va avea loc o nastere în anul dinainte sau în cel de dupa. Asta se întâmpla în cel putin 95 la suta din cazuri. Simbolul lui Pluto e pasarea Phoenix, care se înalta triumfatoare din propria cenusa, iar Scorpionul simbolizeaza reînvierea.

Barbatul din zodia Scorpionului

Daca esti îndragostita de un barbat din Scorpion si cuvântul “pasiune” te înspaimânta, pune-ti pantofii de sport si rupe-o la fuga ca si cum te-ar urmari King Kong. Nu vorbesc doar de pasiunea romantica, desi aceasta e în capul listei. Ma refer si la pasiunea intensa manifestata când e vorba de politica, munca, prietenie, religie, mâncare, rude, copii, haine, viata, moarte si orice alt subiect îti vine în minte. Un astfel de barbat nu e tocmai ce-i trebuie sufletului tau daca îti repugna excesele emotionale. Ia-o la fuga!
Daca l-ai cunoscut recent pe plutonian ai sa spui ca am luat-o razna. Doar e atât de calm si echilibrat! Cum ar putea cineva care are în mod evident atât de mult autocontrol sa fie pasional, si înca periculos de mult? Simplu. Pentru ca acea suprafata calma e doar o cacialma. înauntru, pasiunile lui ard la fel de incandescent ca soba pe care ai pus mâna si te-ai fript când aveai trei sau patru ani si întindeai mânutele dupa lucruri interzise. Si acest barbat s-ar putea sa-ti fie interzis. Sub comportamentul lui înselator, controlat, el e încins la rosu. Nu pune mâna! Stii foarte bine cât dureaza sa se vindece o arsura. Dupa aceasta experienta, s-ar putea sa te usture inima luni în sir, poate chiar ani, si trusele de prim ajutor nu-ti vor folosi la nimic. Asigura-te mai întâi ca stii încotro te îndrepti si cu cine.
Daca zodia ta îti da o fire imuna la foc, din azbest, atunci da-i bataie si joaca-te cu dinamita. S-ar putea sa fii în stare sa tii flacarile sub control si sa te alegi cu un foc la care sa-ti încalzesti inima tot restul vietii. Poate si tu ai aceeasi pasiune în tine. în acest caz, se pune doar problema intensitatii caldurii. daca flacara din tine are termostat, ca sa o poti închide când a lui e la maxim, totul e în regula. Sa zicem ca asa stau lucrurile. Fetele care sunt în pericol trebuie sa fi fugit deja la mare distanta. într-o zi îmi vor multumi, dupa ce se vor casatori cu un barbat cumsecade din Balanta sau Rac.
Cât despre voi, femeile care s-au analizat si se considera în siguranta într-o relatie cu un plutonian, hai sa vedem ce se ascunde în spatele privirii strapungatoare, hipnotice a Scorpionului. Putem fi aproape siguri ca ti-a facut deja o impresie. Fie te-a facut sa crezi ca e copilaros si dragalas, fie ca e rautacios si pasional. Problema e ca nu e nici una, nici alta. Sau, mai bine zis, e amândoua. S-o luam de la capat.
într-un cuvânt, acest barbat e invincibil. Imediat sub rezerva lui înghetata se afla un cazan urias cu aburi fierbinti, care bolboroseste si suiera permanent. Daca ai noroc, el va reusi sa tina bine capacul pe acel cazan toata viata, dar o jignire profunda poata sa-l azvârle cât colo, într-o explozie stralucitoare. E oarecum fascinant de urmarit, daca nu esti în calea furiei lui distrugatoare. Da-te deoparte daca simti ca e pe cale sa se dezlantuie si nu face nimic ca sa o provoci tu însati.
Te va nauci cu trasaturile lui îngemanate: pasiunea si ratiunea. E maestru în amândoua: intelectul si emotiile îl conduc în egala masura. Scorpionul e mai mult decât inteligent. Daca e un specimen foarte evoluat e si profund filosofic, preocupat de misterele existentei si se va apropia foarte mult de aflarea raspunsurilor.
Exista exemplare care pot duce vieti spartane, în camere nemobilate, refuzându-si orice confort din motive obscure, estetice, dar adevarata natura a semnului e senzuala. în mod normal, Scorpionul se înconjoara cu lux. Va înclina spre excese în alimentatie, droguri, alcool si, mai mult ca sigur, dragoste. Idilele nu l-au speriat niciodata, nu l-au uimit si nici nu l-au luat prin surprindere. Amorul l-a preocupat înca de când a învatat sa mearga pe bicicleta. Desigur, e posibil sa fi cunoscut un nativ care arata atât de inocent, are atâta farmec tineresc dezarmant si caruia îi lipsesc manierismele seducatoare evidente, încât te-a convins ca chestia cu pasiunea scorpioneasca e mult exagerata. S-ar putea chiar sa aiba pistrui si un sertar plin cu insigne de cercetas, primite pentru buna purtare. Dar ia întreab-o pe sotia lui daca sotul ei e plin de pasiune. Poate ca va reusi sa-si adune suficienta demnitate ca sa-ti raspunda: “Nu e treaba ta!”, dar îsi va aminti cu siguranta multe zile umplute cu tiradele lui înflacarate pe tema poluarii, dresarii câinelui, a drogurilor, a parului lung, a metodelor contraceptive si multe nopti de… ma rog, si multe nopti. Acest lucru va fi valabil chiar daca sotul ei arata ca Huckleberry Finn si nu aduce nici pe departe cu King Kong.
Acesti barbati au un temperament exploziv, care poate provoca rani atât de adânci încât sa nu se mai vindece toata viata. Când Scorpionul îsi azvârle coada mortala, întepatura doare îngrozitor. Nu numai ca îi place sa câstige, dar el trebuie sa câstige. ceva în el moare când pierde, chiar si în lucruri marunte si totusi, ciudat, dar acest barbat crede si practica fair-play-ul. Ca si în cazul celorlalte emotii, dezamagirea nu se vede niciodata pe acele trasaturi împietrite, iar reactiile lui sunt controlate cu severitate, inclusiv în domeniul legaturilor amoroase. Daca are un motiv solid sa evite relatia, va arde pe dinauntru, dar va proiecta o imagine de un calm glacial. De asemenea, e capabil si sa tortureze cu cruzime o fata înainte sa se decida sa o însface de par si sa o târasca în vizuina lui din jungla. Bineînteles, exista si plutonieni care vor face o cerere în casatorie cu tandrete, lasându-se în genunchi. Acestia se vor purta foarte corect si civilizat, chiar si fara sa fie supravegheati, dar nu te lasa înselata. E vorba doar de dorinta tipica a nativului de a-si pastra demnitatea cu orice pret. Reputatia ta trebuie sa fie impecabila. Nu va accepta ridicolul sau vulgaritatea, în ciuda naturii lui erotice.
Barbatii din Scorpion pot avea fie o atitudine oripilata, de predicatori, fata de pacat, ceea ce îi face sa poata deveni lideri religiosi aproape fanatici, fie curiozitatea îi împinge sa patrunde în fiecare coltisor întunecat al misterului firii umane. Uneori, aceste doua atitudini se combina, având ca rezultat ipocrizia, sau auto-amagirea.
Fiecare nativ este o lege în sine si nu îi pasa deloc ce gândesc altii despre el. I-ar placea sa fie respectat ca fiind un cetatean de baza, un stâlp al societatii, dar daca asta sta în calea vreuneia dintre ideile sau scopurile lui, atunci putin îi pasa de acest statut, iar bârfitorii n-au decât sa se duca acolo unde domneste zeul Pluto. Nici una dintre deciziile lui majore nu e influentata de opiniile prietenilor, rudelor, vecinilor sau dusmanilor. îmi pare rau sa-ti dau vestea asta, dar nici macar tu nu ai nici o influenta. N-o lua înca la fuga. O asemenea superba multumire de sine si siguranta a scopului poate crea un spirit liber foarte atragator, care nu-si bate mereu capul cu ce spune lumea. Sunt sinceritatea, curajul si integritatea chiar de aruncat pe fereastra? Poate ca în lumea contemporana si-au pierdut putin din lustru, dar curata-le putin de praf si orice expert ti le va evalua ca fiind adevarate si curate.
E o experienta de neuitat sa vezi un Scorpion operând sub norul negru al adversitatilor. în timp ce altii se dau cu capul de pereti, se jeluiesc, bombane, el înfloreste în plina forta, scotându-si la iveala tot curajul lui proverbial. Rareori îsi permite sa se lase luat de valul invidiei sau autocompatimirii si nici nu crede ca viata îi datoreaza ceva. îti dai seama cît timp ar pierde cu toate astea? în loc sa se bosumfle, ranit, sau sa se înfurie cînd îl lovesc necazurile, el le înfrunta cu capul sus. Le înfrînge? Desigur! Doar asta a fost nascut sa faca!
Exista un lucru putin cam înspaimîntator, care s-ar putea sa-ti ceara sa dai dovada de ceva curaj. Scorpionii adora misterele si nu poate sa dea peste unul fara sa îl rezolve în detaliu. Din moment ce misterul eternului feminin e cea mai puternica ofensiva si defensiva a oricarei fete, sa fii dezgolita de acest mister te poate face sa te simti cam vulnerabila. Nu vei mai avea nici un secret cînd va începe sa-ti sondeze mintea cu ochii aceia arzatori si întrebarile patrunzatoare.
Are standarde înalte si nu-si va alege cu usurinta prietenii. Vor trebui sa se ridice la înaltimea standardelor lui. Vorbim aici despre un gen rar si minunat de barbat, care e în stare sa stea la o bere cu alti barbati si sa glumeasca fara perdea, ca un elisabetan autentic, dupa care scoate la iveala acea latura profunda, misterioasa, a firii lui si se transforma într-un amant tandru si blînd. Ce altceva mai vrei de la un barbat? Supunere si tolernata? Detasare si precautie? Nu e cinstit! Doar stiai de la început ca aceste calitati îi cam lipsesc!
Uneori poate fi crud, din motivele lui, imposibil de ghicit si s-ar putea chiar sa dea dovada de un umor sadic, atunci cînd te descrie prietenilor lui ca fiind grasa, bondoaca, scorpie sau obtuza. Din punctul lui de vedere e o gluma intima, între voi doi. Zîmbeste, chiar daca-ti vine sa mori! Doar ai fost prevenita ca Scorpionul se simte obligat sa-si ascunda motivele, iar aceasta tendinta nu e deloc diluata de iubire. Ba, chiar s-ar putea sa fie intensificata! Doar n-o sa-si expuna adevaratele sentimente în fata întregii lumi, ca un scolar vulnerabil, îndragostit lulea… Mai tîrziu, cînd veti fi singuri, îti va spune ce gîndeste cu adevarat.
Casatoria îti va aduce o oarecare siguranta, dar daca îti face cîteva figuri plutoniene înainte de cununie s-ar putea sa te doara si nici n-o sa ti se para amuzant. Totusi, nici sa nu-ti treaca prin cap sa-i spui ca jocul lui aspru, autosuficient, de-a cine-are-nevoie-de-tine? te face sa-ti vina sa te arunci de la etaj. Barabtul acestei zodii îti va spune pur si simplu ca n-ai decît sa sari. Poate ca o sa-ti ia ceva timp sa te adaptezi personalitatii lui, dar în final te vei cali. Daca esti prea moale, vei fi tot timpul ranita alaturi de un Scorpion. Nu-l întreba niciodata ce crede despre o rochie sau o tunsoare noua, daca nu esti pregatita sa fii întepata cu acul adevarului brutal. Cel putin esti sigura ca afirmatiile lui pozitive sînt oneste si nu vopsite cu lacul flatarii nesincere. Mai bine sa auzi din cînd în cînd cîte un “Arati îngrozitor” sanatos, ca apoi sa fii rasplatita cu cîte un “Esti foarte frumoasa, sa stii”, decît sa înghiti într-una remarci vagi precum -”Da, draga, e foarte draguta, dulceata. îhî, e perfect, iepuras” de la alti barbati. Nu crezi? Eu asa zic. Dar tu esti cea care trebuie sa se obisnuiasca cu asta.
Cînd e vorba de gelozie, ai face bine sa pasesti cu mare grija p eternitoriul asta. Barbatul tau poate erupe ca muntele vezuviu într-o zi proasta daca se întîmpla sa clipesti accidental dintr-un ochi prin preajma unui barbat fiindca ti-a intrat ceva în ochi, iar daca îi dai vreodata un motiv real sa fie suspicios, esti o femeie foarte curajoasa. în schimb, pune bine deoparte propria ta geozie si uita de ea. Nu ai sa-l impreisonezi nicicum daca-l scalzi în lacrimi pline de repros sau incriminari furioase. Indiferent cum s-ar purta, spune-ti în sinea ta: “Ma iubeste si nu va arunca niciodata dragostea adevarata pentru promiscuitatea fizica. E loial legaturilor profunde, iar cu acele fete nu face decît sa-si practice arta hipnozei”. Spune-ti asta dimineata, la prînz si seara. Mai ales seara, caci femeile îl vor gasi irezistibil, dar nu uita ca, daca cineva e destul de puternic încît sa reziste acestor tentatii continue si fluviului de flatari acela e barbatul din Scorpion. Nu-i asa ca te simti mai bine?
Probabil ca Scorpionul tau va fi un tata sever. Celor mici nu li se va ierta nici cea mai mica urma de comportament frivol sau de lene. îi va învata sa respecte proprietatea altora, dar si sa se respecte pe ei însisi. Copiii nu prea vor avea ocazia sa îsi formeze un sistem fals de valori. Desi îi va iubi cu aceasi pasiune pe care o pune în tot ce face, nu va suporta prostiile. îi va proteja cînd vor avea nevoie, dar cei mici vor întelege repede ca el asteapta de la ei sa stea pe propriile lor picioare. Daca vor împrumuta bani de la el, e în stare sa le perceapa dobîînda, dar e pentru binele lor. E posibil ca ei sa nu-si dea seama de asta pîna dupa disparitia lui, dar într-o zi tot vor învata lectia pe care a vrut sa le-o dea. Majoritatea copiilor de Scorpioni îsi urasc tatii toata copilaria si adolescenta pentru autoritarismul lor strict si disciplina severa, dar cînd devin adulti îsi dau seama ce norocosi au fost sa beneficeze de îndrumarea lui ferma. Nici un alt tata nu-si învata copiii mai multe despre cum e viata, cu adevarat. Deseori, progeniturile se vor bucura de umorul si blîndetea lui, dar tot nu va fi nici o îndoiala cine e seful. Va rîde si glumi cu ei, dîndu-le senzatia de libertate, dar granita va fi clar trasata si cei mic vor sti sa nu o depaseasca. în ciuda resentimentelor fata de atitudinea lui aproape militareasca, copiii îi vor admira în taina forta si vor încerca sa-l imite. însa în unele cazuri, lucrurile stau exact pe dos. Un copil delicat se poate simti intimidat si amenintat permanent din cauza puterii Scorpionului si va deveni nevrotic si introvertit, temîndu-se sa nu stîrneasca nemultumirea tatalui. Atunci trebuie sa-i amintesti cu tact si respect ca uneori blîndetea si afectiunea au rezultate mai bune decît comportamentul lui normal. Un barbat din Scorpion nu va permite niciodata unei femei sa-i dicteze. Nici într-un milion de ani. El e barbatul, iar tu esti femeia si daca ai dubii în privinta asta, te va pune la punct în asa fel încît nu vei mai uita niciodata. Totusi, un sot plutonian casatorit cu o femeie care-l întelege cu adevarat va fi tandru, întelegator, atent, si-i va rasplati loialitatea cu acel gen de dragoste despre care majoritatea femeilor au auzit numai prin carti si la care viseaza.
Nu va avea nici un rost sa încerci sa-i rezisti acestui barbat o data ce flacara s-a aprins si el a decis ca te vrea. Magnetismul Scorpionului e aproape tangibil. Daca esti puternica si rabdatoare, flacarile plutonianului nu te vor rani. Fetele sînt complet depasite daca se baga într-o relatie cu acest barbat. Lui îi trebuie o femeie viteaza, care sa zboare alaturi de el fara sa se prabuseasca. tine-te bine, orinde te-ar duce, dar deschide bine ochii si vei vedea orizonturi pe care cei timizi nu le vor zari niciodata.

Femeia din zodia Scorpionului

Femeia Scorpion are o frumusete profunda, misterioasa. E fascinanta, mîndra si perfect stapîna pe sine. dar are un singur regret ascuns: ca nu s-a nascut barbat.
Aproape ca simt furia nativelor la vederea dezvaluirii de mai sus, caci nu exista femeie plutoniana care sa nu se considere femeie pîna în vîrful unghiilor, iar daca tu esti îndragostit de o astfel de femeie probabil ca nu întelegi ce vrea sa spuna respectiva remarca. Aceasta fata are cu siguranta suficienta stralucire si este extraordinar de seducatoare. Dar eu n-am spus ca arata ca un baiat si nici nu am vrut sa insinuez ca nu se descurca de minune cu statutul ei de femeie. Doar ca, în subconstientul ei, ar prefera sa fie barbat. Ar avea mai putine restrictii si mai multe oportunitati. Este singurul secret pe care-l ascunde si fata de sine, asa ca, sa-l vada dat în vileag, nu-i pica deloc bine.
Din clipa în care fata din Scorpion va putea face diferenta între botoseii albastri si cei roz, se va resemna sa-i poarte pe cei roz, pentru ca e o adevarata maestra a adaptarii perfecte la orice situatie. Dar rozul nu e culoarea ei. Adevarata nuanta a firii ei e maroul închis, sau rosul închis, ca vinul, care nu sînt tocmai culori feminine. însa e capabila sa te faca sa crezi ca sînt. Cunosc un exemplar care se preface extraordinar de bine ca e o pisicuta fragila, pufoasa. Toarce cu atîta multumire, încît majoritatea barbatilor cred ca au de-a face cu o ultra-feminina nativa din Pesti. Cad în capcana ei si se trezesc prea tîrziu, mai tristi, dar mai întelepti. Nu e o pisicuta.
Femeile din Scorpion au un dispret profund pentru membrele sexului lor care esueaza în rolurile de iubita, sotie si mama. O plutoniana îsi va controla dorinta de a domina si va oferi o interpretare splendida a feminitatii, cu mult mai mult rafinament decît femeile dure din Berbec, Leu sau Sagetator. Ea va face asta la începutul relatiei. S-ar putea sa existe exemple de barbati care au avut o surpriza neplacuta dupa ce si-au scuturat orezul nuntasilor din par si au îndepartat paienjenisul iluziilor de pe ochi. Spre deosebire de femeie din Berbec, de exemplu, Scorpioana îsi va ascunde forta si va vraji un barbat cu parfumul greu al privirii ei exotice în timp ce îi permite sa-i ofere un foc e la bricheta lui. asta e mult mai sexi decît sa aprinda ea însasi un chibrit si sa-i sufle fumul în fata, iar ea e constienta de asta. O alta fata s-ar arunca în bratele tale si si-ar striga iubirea de pe acoperisuri. Plutoniana se va îndrepta spre tine cu miscari lente, seducatoare, si îti va sopti mesajul ei intim. E uimitor, dar aceste fete pot arata seducatoare în blugi, tricouri largi sau adidasi. Poate ca vocea ei ragusita creeaza imaginea. Cunosc o astfel e nativa care a purtat o sapca de baseball tot timpul cît viitorul ei sot i-a facut curte si a vorbit mai mult despre sport. Dar era la fel de seducatoare ca Mata Hari si a pus mîna pe barbatul dorit, caci acesta a fost hipnotizat.
Nu te astepta ca ea sa cada pe spate ca reactie la avansurile tale. Sa nu te astepti sa bata din gene si sa te adore cu devotament orb. Multe dintre aceste femei sînt baietoase si nici macar nu au gene foarte lungi. Dealtfel, cu ochii aceia superbi, misteriosi, care îti pot citi în suflet, nici nu are nevoie de accesorii. Sopteste-i la ureche ceva romantic, care ar topi complet orice alta fata, si ea îti va arunca o privire intensa, strapungatoare, care va vedea adevaratele tale intentii. E un adevarat aparat de radiografii, asa ca nu flirta. Daca nu esti serios, nu faci decît sa-i irosesti timpul si sa o insulti. Nu te-as sfatui sa insulti un Scorpion. Nu e sanatos. Daca nu întelegi ce vreau sa spun, întreaba pe cineva care întelege. S-ar putea sa auzi unele povesti care or sa-ti zbîrleasca parul.
Nu trebuie sa uiti ca aceasta femeie fatala îsi poate ascunde forta razbunatoare sub un surîs sfios, un comportament blînd si o voce mai soptita decît a lui Marilyn Monroe. E bine sa retii asta, daca vrei s-o îmlînzesti, dau sa te protejezi împotriva ei… sau amîndoua. Poti sa fii sigur ca furiile Iadului sînt dulci zîne pe lînga o femeie din Scorpion care a pierdut controlul asupra emotiilor ei plutoniene. Nativa poate fi dominatoare si tiranica, sarcastica si frigida, pentru ca, în clipa urmatoare sa devina fierbinte ca un cuptor. Poate urî veninos, ucigator si poate iubi cu ferocitate, abandonîndu-se total. De un lucru poti fi sigur: nu e nicodata “calduta”, între cele doua extreme.
Scorpioana are un dar care îti poate da fiori pe sira spinarii. E o forma neobisnuita de magie neagra, pe care o poate folosi cu atîta maiestrie încît poti jura ca e vrajitorie. Ai prea putine sanse de scapare din clipa în care ochii ei îi întîlnesc pe ai tai. Datorita celui de-al saselea simt, ea poate recunoaste deseori un viitor partener de la prima privire si, nu se stie cum, va transfera instantaneu aceasta perceptie spre tine. Reactiile tale nu pot fi decît doua. Vei fi prins fara scapare în vraja ei si dus vei fi, alunecînd într-o spirala maetitoare spre capiturlarea neconditionata, sau te vei speria de moarte si-ti va veni s-o rupi la fuga tipînd dupa ajutor. De ce atîta graba? Mai stai putin. S-ar putea sa afli ce înseamna sa traiesti cu adevarat. Ea stie si te va învata si pe tine. Oricum, ar trebui sa fii flatat ca te considera demn de acea privire ciudata. Aceasta femeie nu gaseste nici o scuza unui barbat slab. Ea cauta ambitie si curaj. Vrea un barbat care sa o domine si sa o faca sa fie mîndra de el, fara sa-i schimbe personalitatea. Alesul trebuie sa fie puternic, masculin si mai frumos decît media. Mai are nevoie si de o mare inteligenta pentru a se putea masura cu propria ei minte sclipitoare si un interes mai mult decît trecator în problemele abstracte, filosofice. Asa ca stai linistit si afiseazaa un zîmbet superior. Toti cunoscutii vor gndi ca esti deosebit daca ea te priveste insistent. Daca stai sa te gîndesti, asta îti poat edeschide noi orizonturi. Cota ta la bursa valori va creste brusc cu cîteva puncte bune.
O data ce te-ai apropiat de o Scorpioana, poti fi sigur ca esti un barbat deosebit si neobisnuit. Asa cum poti fi sigur si de faptul ca ea te iubeste cum n-ai mai fost iubit si nici na-i sa mai fii iubit vreodata. Vei fi cel mai important lucru din viata ei. Daca e o plutoniana tipica, te va sustine cu loialitate si va încerca sa te faca fericit cu o intensitate pasionala. Daca esti prea greu e multumit, îsi va arata frustrarea prin încercari pasionate de a-ti anihila dezinteresul.
Probabil ca ti-a sarit în ochi cuvîntul “pasional”. Majoritatea barbatilor au auzit zvonuri interesant despre pasiunea femeilor din Scorpion. E adevarat. Pe dinauntru clocoteste de pasiune, desi aceasta e tinuta strict sub control si ascunsa sub o atitudine glaciala fata e straini si un calm de suprafata care-ti aminteste de catifeaua neagra. Dar barbatii sînt, din pacate, prea înclinati sa asocieze pasiunea strict cu amorul fizic. Dar definitia plutoniana a acestui cuvînt e mult mai cuprinzatoare. Are legatura cu sentimentele ei legate de absolut tot ce atinge. Ea nu stie ce înseamna sa fii usor interesat de ceva. îi este imposibil sa fie detasata. Rareori poate spune ca îi place sau nu-i place o piesa de teatru, o carte, religia, mobila sau anumiti oameni. Ori îi repugna cu vehementa, ori idolatrizeaza cu pasiune. Daca ceva nu îi stîrneste una din aceste doua atitudini, atunci ignora complet acel lucru, adoptînd o atutudine glaciala. Totusi, va ramîne neatinsa de furtunile emotionale, cel putin daca e sa nre luam dupa exteriorul placid în care se înfasoara dupa fiecare explozie nucleara minora sau majora. Dupa ce s-a calmat si a adoptat din nou atitudinea echilibrata, de catifea neagra, s-ar putea sa fie greu sa-ti convingi soacra ca fiica ei a spart toate farfuriile si a facut bucati toate draperiile. Toata lumea o sa creada ca acuzi pe nedrept acea femeie calma si controlata de un temepreament atît de distrugator. Daca stai sa te gîndesti, calitatile ei sînt atît de exceptionale încît ar fi trebuit sa-ti dai seama ca si defectele vor fi pe masura. Dupa ce-ti trece cucuiul din crestet, gîndeste-te la partile ei bune.
Pentru ca e atrasa de investigarea tenebrelor, la început poate parea la fel de tentanta ca si fructul oprit, iar expresia profunda, stranie, din ochii ei poate intesifica aceasta impresie. E adevarat ca aceasta femeie se poate uneroi avetnrua în zone periculoase în eforturile ei de a patrunde toate misterle vietii, mai ales ca nu cunoaste frica. Dar nativa tipica va iesi din aceste cotoloane întunecate la fel de puternica si pura. Daca permite acestor calatorii sa-i întineze spiritul, Scorpioana se va simti macinata de vinovatie si angoase, dar forta ei interioara o va ajuta sa se ridice ca pasarea Phoenix din cenusa acestor experimente si tot va fi superioara aproape tuturor femeilor pe care le cunosti.
Scorpioana poate fi pastratoarea multor secrete întunecate, caci îi place sa auda confesiuni, dar nu va spune nimic despre ea si nici nu va dezvalui aceste secrete, nici macar tie. Nu încerca sa-i smulgi tainele legate de viata ei personala, caci aceasta femeie are o parte numai a ei, intima, pe care nu o vei atinge niciodata, o parte a mintii si sufletului ei, care îi apartine în exclusivitate. Nu e mincinoasa, ba chiar de cele mai multe ori e brutal de sincera, dar vor exista întotdeauna gînduri si sentimente pe care nu le va marturisi nimanui.
Nativa este incredibil de loiala celor puternici si merituosi, dar cei slabi nu vor fi niciodata onorati de privirea ei. Demnitatea ei cînd e vorba de relatii interumane o poate face sa para distanta si snoaba. într-un fel, asa si este, pentru ca practica sistemul ei personal de caste, mai puternic marcat decît cel al surorilor ei din Leu si Capricorn. Toti Scorpionii sînt extrem de selectivi cînd e vorba e prieteni. Pe cei care merita îi vor pastra o viata, iar cei superficiali, comuni, vor ramîne întotdeauna pe dinafara. Orice femeie din Scorpion are imense resurse interioare de perseverenta si hotarîre, la care apeleaza oricînd are nevoie ca sa faca fata exceselor care o tenteaza, de la alcool si droguri, pîna la razbunarile autodestructive, lipsite de scrupule sau depresiile periculoase. Mai devreme sau mai tîrziu, probabil ca va investiga o forma sau alta a ocultului, iar misterle stravechi si lumile nevazute îi vor cîstiga respectul, desi, pe parcursul unei vieti, Scorpionul poate trece prin toate fazele, de la fervoare religioasa pîna la ateism.
Scorpioana nu simte nevoia sa fie nevasta cu acte ca sa acorde partenerului dragstea si devotamentul unei neveste. Daca circumstantele obiective fac casatoria imposibila, ea te va iubi fara retineri si nu va da doi bani pe ce spun vecinii. în multe dintre aceste situatii neobisnuite, relatia e onesta si profunda, mult mai presus de iubirea superficiala, egoista din multe mariaje legale. Ipocrizia societatii nu o va împiedica nicodata pe aceasta femeie curajoasa sa caute fericirea. Ea nu raspunde decît în fata propriilor legi, iar în inima ei întelege mult mai profund juramîntul “pîna cînd moartea ne va desparti” decît multe dintre miresele care-l murmura.
în ciuda personalitatii ei puternice, Scorpioana îsi va lasa barbatul sa fie seful. în loc sa-l puna în umbra cu fortasiambitia ei, îsi va pune la bataie talentele ca sa-l ajute pe el sa-si atinga scopurile. Viitorul tau va fi improtant pentru ea si, dupa casatorie, daca îi ceri, ea va renunta fara mari regrete la propria cariera, înafara de cazul în care ai dezamagit-o profund sau e nevoie în casa de un venit suplimentar. Poate ca acasa veti avea certuri furtunoase, dar în public te va apara cu ferocitate. Nu va accepta ca cineva sa te vorbeasca de rau sau sa profite de tine. Cei care vor încerca vor simti biciul furiei ei. Fericirea ta va fi întotdeauna pe primul loc. Nativa tipica te va ajuta sa perseverezi pîna cînd obtii ce vrei si nu se va plînge si nici nu-si va pierde rabdarea, desi poate acumula oarece resentimente daca îti pierzi curajul pe parcurs. Are pretentia sa tintesti cît mai sus, iar daca te vei multumi cu mai putin s-ar putea sa ai parte de remarci destul de sarcastice si de reprosuri.
Femeile din Scorpion îsi iubesc caminul, care va straluci de curatenie, bun gust si confort. Mesele sînt servite la timp si lucrurile sînt în general tinute sub control. Daca nu e asa, înseamna ca ceva o face sa fie foarte nefericita, caci înclinatia ei fireasca e spre frumusete si ordine. Pentru nativa tipica, curatenia de primavara e ca o vacanta. Adora sa cotrobaie prin toate cotolanele ca sa vada ce gasesc. Ai grija sa nu gaseasca biletele parfumate prin jacheta ta cea veche cînd face curatenie în dulapuri. Scorpioana e irational de suspicioasa chiar si atunci cînd nu are motive, asa ca îti poti închipui ce se întîmpla cnd gaseste indicii reale ale unei posibile infidelitati. Imagineaza-ti norul-ciuperca al unei explozii nucleare si ai sa-ti faci o idee. Nu are rost sa o suspectezi si tu pe ea, în ciuda ocaziilor ivite. Si s-ar putea sa fie destule, caci ea nu-si dezvaluie niciodata sentimentele cele mai profunde. Bineînteles, asta îti va stîrni multe întrebari. înghite-le, o data cu nodul din gît. Ca si în cazul sertarului pe care-l tine mereu încuiat, anumie lucruri sînt teritoriu interzis pentru oricine. N-ai sa obtii nimic cu insistentele. Stie si ea ca nu e corect, dar asta nu schimba cu nimic lucrurile. Asta e! O accepti asa saunu.Probabilca ai s-o accepti, caci e imposibil sa o parasesti. Daca nu din alt motiv, macar pentru ca amintirea ei te va bîntui tot restul vietii. E mai usor sa te adaptezi idiosincraziilor ei decît sa ai cosmaruri în fiecare noapte daca o parasesti. Nimeni nu paraseste un scorpion. Nu de tot. Oricum, ai lînga tine o femeie deosebita.
Oricîta nevoie ar avea de siguranta pe care i-o ofera radacinile si caminul, se va muta fara ezitari vizibile daca asta e necesar pentru cariera ta. Pentru un militar e o sotie excelenta, iar pentru un politician e un adevarat giuvaer. Nu exista om pe care sa nu-l poata “citi” si nici minciuna pe care sa n-o “miroase”. Scorpioana îti poate soune exact în cine poti avea încredere si care sînt cei pe care e bine sa-i supraveghezi. Si sotia din Pesti are aceeasi clarviziune, dar ea e prea blînda, prea incapabila sa critice si prea dispusa sa gaseasca scuze defectelor celorlalti. Nu e si cazul femeii din Scorpion. De fapt, va fi nevoita deseori sa-si înfrîneze limba ascutita si sa-si modereze tonul taios.
La capitolul buget, plutoniana e complet imprevizibila. Se poate zgîrci si economisi fiecare banut, pentru ca apoi sa aiba accese de extravaganta magnifica. Un lucru e sigur: îi plac banii. Dar aceasta femeie pretuieste si mai mult presitigiul si va fi multumita daca accepti un venit mai mic însa esti propriul tau sef si ai perspective de a eveni o persoana influenta. Acestor femei le place puterea si vor sacrifica multe pentru a o obtine. va fi perfect multumita daca tu ai putere, caci semnul sub care e nascuta îi permite sa traiasca din plin prin altii. Nu uita ca, desi se va sacrifica si se va multumi cu foarte putin pentru atingerea unui scop planificat, e prea mîndra ca sa traiasca modest toata viata si va deveni foarte acra si nemultumita daca e obligata sa duca o viata de sacrificiu pentru o perioada de timp nerezonabil de lunga. Dupa un timp, fie va încerca sa provoace o schimbare în starea economica a familiei, sau se va retrage treptat în stadiul de sopîrla cenusie, parînd ca accepta si chiar ca e multumita cu viata în saracie, dar fiind în sinea ei plina de resentimente.
Nativa va fi posesiva, dar nu va accepta acelasi lucru din partea ta. Una dintre cele mai neplacute trasaturi ale Scorpionilor de ambe sexe e refuzul de a accepta alte puncte de vedere decît al lor cînd e vorba de sentimente. E nevoie de saptamîni de introspectie ca sa-si schimbe opinia. Interesul ei natural fata de sexul opus, fie el si platonic, îti poate oferi destule motive sa fii la fel de gelos pe ea pe cît e si ea gelosa pe tine. Probabil ca uneori va fascina toti barbatii prezenti si tu va trebui sa stai deoparte si sa-i vezi roind în jurul ei. Asta duce mult prea rar la ceva serios, dar poate da nastere unor momente jenante si chiar unor certuri explozive. în toiul luptei ai face bine sa-ti amintesti ca nevoia ei de a plati totul cu vîrf si îndesat o face sa iasa învingatoare din orice fel de confruntare. Ea are întotdeauna ultimul cuvînt. Daca o minti o data, ea te va minti de doua ori. Daca refuzi sa o saruti dimineata dupa ce v-ati certat cu o seara înainte, s-ar putea ca ea sa refuze sa te sarute la culcare timp de o luna. Daca mama ta critica talentele ei culinare, s-ar putea ca sotia ta din Scorpion sa “uite” sa o mai invite la masa vreo cîteva luni. însa va ierta o jignire accidentala, daca stie ca a fost facuta neintentionat. Simtul dreptatii e la fel de puternic la Scorpioni ca si simtul razbunarii. Multi oameni uita acest lucru. Ea va tine minte orice gest de bunatate si-l va rasplati si pe acesta cu vîrf si îndesat.

“The Secret”

03.08.2009
Am vazut ieri filmul “The Secret”. Interesanta perspectiva: “putem primi ceea ce ne dorim daca reusim sa intram in starea de a atrage aceste lucruri”.   Suna logic, iar filmul este construit (foarte bine!) in jurul acestui concept. Totusi, James Arthur Ray (filozof) m-a impresionat cu aceasta paralela:
“Cei mai multi oameni se definesc pornind de la acest trup, insa tu nu te rezumi la un corp finit. Tu esti de fapt un camp de energie.Ceea ce stii despre energie este urmatorul lucru. Mergi la un fizician specialist in cuantica si intreaba-l: “Cine creeaza lumea?” Iar el va spune, “Energia.” Ei bine, sa descriem energia. In primul rand, ea nu poate fi creata sau distrusa. A existat dintotdeauna, tot ceea ce a fost exista in continuare: ia o forma, o pastreaza o vreme si apoi renunta la forma. Bine. Mergi la un teolog si intreaba-l, “Cine a creat Universul?”El va spune, “Dumnezeu.” Bine, atunci descrie-l pe Dumnezeu. Dumnezeu a existat dintotdeauna, nu poate fi creat sau distrus. El este tot ceea ce a fost, tot ceea ce va fi, luand forma, dainuind in forma si renuntand la forma. Vezi, este vorba de acelasi lucru, exprimat intr-o terminologie diferita.”
The Secret, 2008, regia:Drew Heriot (www.the.secret.tv)

Ganduri 06

Este greu, atunci cand am cateva zile libere, sa-mi ocup timpul astfel incat sa nu ma mai gandesc la tine. Incep sa fiu tot mai convins ca totul s-a rupt atunci cand a disparut dorinta. Cred ca este esenta legaturii intre doi oameni. Cand exista dorinta, certurile noastre erau ca ploile de vara; ne impacam repede pentru ca, exact, exista acea dorinta imensa in noi.

Ma intrebam in aceste zile de unde vine aceasta inversunare, aceasta dorinta de a rupetoate puntile, de a nu mai comunica absolut deloc cu persoana pe care ai iubit-o atatia ani. Nu-mi vine in minte decat o singura explicatie logica: dorinta a disparut ! Si cu ea a disparut totul !!!

Citate

“Due to financial restraints, the light at the end of the tunnel has been turned off until further notice.” (Unknown)

“Fill a space in a beautiful way.” Georgia O’Keeffe

“What can be asserted without proof can be dismissed without proof.” Christopher Hitchens

Pink Bites

Am fost intotdeauna atras de tot ceea ce inseamna mancare.  Poate e pun pic gresit spus,  par sa ma atraga mai mult mirosurile diferitelor feluri de mancare decat sa fiu fascinat de abundenta lor pe masa. Se numeste asta gourmet ? OK !

Net-ul e plin de site-uri, blog-uri culinare, toate au ceva interesant,  cate o reteta care te face sa pui mana pe cratita imediat,  cate o fotografie papilo-excitanta. Astazi am gasit un site care este deosebit: retetele sunt deosebite (la o prima citire!) , bucatarie internationala, ai de unde alege  iarr fotografiile sunt EXTRAORDINARE ! Ai senzatia ca poti intinde mana si gusta un pic din toate. Ciudata senzatie ! Nu o gasesti chiar des pe net.

Pentru curiosi:

http://www.pinkbites.com/

M.

Un text foarte frumos gasesc azi pe Garbo. Se leaga intr-un fel cu intamplarile din ultimile doua zile. Pacat ca am discutat numai pe mail, dar a fost o lumina dupa doua luni si ceva de tacere. A fost un tonic luat atunci cand eram intr-o stare oribila.
” Cea mai mare fabrica de fericire zilnica din lume este iubirea. Cel mai mare faliment din lume se inregistreaza zilnic in aceeasi industrie a iubirii. Zilnic vezi oameni care raman fara locuri de munca. Zilnic vezi unii cum sunt inlocuiti de altii. Vezi oameni care ies dezamagiti si cu capul plecat de pe portile fabricii de iubire, gandind ca nu sunt invatati sa ofere sufletului atat de putina iubire. Cum Dumnezeule or sa o scoata ei la capat de acum incolo? Vezi altii cum se agata disperat de orice farama de speranta si dorind raul altora atata timp cat raul altora nu li se intampla lor. Vezi altii cum incearca frumos sa accepte ce li s-a intamplat.
Vezi altii care rasufla usurati si incantati ca cineva a avut in sfarsit curaj sa-i dezlege de o corvoada pe care o purtau de ceva timp. Vezi altii cum sar pana la cer de bucurie ca au fost promovati. Vezi oameni care nu recunosc, dar in sufletul lor pastreaza convingerea ca s-a comis o mare nedreptate. Vezi altii care cum sufera astazi si maine dupa plecarea altora, dar poimaine vin la serviciu ca si cum acei oameni dragi nu ar fi existat niciodata. Vezi multi care, din necesitate, se adapteaza la orice tip de iubire. Vezi unii cum incearca sa te convinga si pe tine sa faci la fel. Vezi cum multi dintre acestia mint si se mint. Vezi cum multi devin intr-adevar fericiti.”
Scumpi, sa stii ca este rascolitor. Intr-adevar cea mai mare fabrica de fericire este iubirea !!!

PS. Mi-e dor de tine !

Din trecut

Totul a inceput cu o privire in stanga. Atat. a fost de ajuns. Inexplicabil pentru cineva care nu a trecut prin asta. desi erai ladoi metri de mine am simtit ca te-am gasit. Ciudata si unica senzatie. Ai impresia, atunci cand citesti despre asa ceva, ca este o inventie livresca. nu este. Chiar exista asa ceva.
Apoi am cautat sa neapropiem, desi stiam ca intram intr-o situatie complicata, greu de negociat.
Am pornit. Cu teama, cu deznadejde (in primul rand !) dar, mai ales,cu speranta. Mai ales ca ceva din noi ne impingea continuu; un sentiment caruia nu puteai sa-i rezisti.
Nu stiu daca suntem unici, dar suntem, oricum, printre cei putini.
Ce frumos a fost !!! Ce amar e acum, dupa.
Te iubesc !

Chibrituri

Astazi, dar in 1826 un om inteligent a inventat chibriturile. Iata mai jos textul pe larg:

In 1826, John Walker (1781-1859), an English pharmacist from Stockton-on-Tees, invented the first practical, strike-anywhere, friction match, but refused to patent his creation. He used three-inch splints of wood, tipped with potassium chlorate, antimony sulphide, and gum arabic. The match head was ignited by drawing it through a fold of fine glasspaper. By 1829, similar matches called “Lucifers” were sold throughout London. Their difference was added sulphur to aid combustion, and white phosphorus. Matchmaking workers quickly developed a bone disease called “phossy jaw” from the phosphorus. Phosphorus sesquisulphide replaced the deadly white phosphorus in the strike-anywhere match during the early twentieth century.

2009 si 2010

Zilele acestea nu pot sa nu ma gandesc ca a trecut un an. Un AN ! Anul trecut numaram zilele: a trecut o saptamana de cand nu am vorbit cu Maria, a trecut o luna, doua luni…
Acum cand stau si ma gandesc nu-mi pot imagina un an fara tine. Si totusi a trecut. cum ? Nu stiu. A fost un an 2009 trist, urat si foarte greu pentru mine. Am incercat sa muncesc cat mai mult, ca sa nu ma mai gandesc la tine, am incercat sa constientizez ca nu mai esti a mea (indiferent de ce voi face in viitor !), am incercat chiar sa uit.
In zadar. Zilnic imi revin in minte zilele petrecute impreuna, fragmente intense, zambetul tau, glumele noastre, imbratisarea ta, ochii tai patrunzatori, lacrimile tale, dezamagirile legate de mine. Zilele fericite si zilele triste.
Orice eforturi as face, toti anii petrecurti impreuna imi revin obsesiv in minte. Bunul simt si teama de ridicol ma fac sa-mi stapanesc pornirile: sa te sun, sa vin sa te vad, sa te tin in brate.
Nu-ti scriu ca sa te impresionez sau ca sa-ti schimb hotararea. Am fost las exact cu cea cu care mi-am dorit sa-mi petrec restul vietii. Stiu cum suna si-mi este rusine pentru asta. Vreau sa fii convinsa ca te-am simtit intotdeauna si vei ramane jumatatea mea.
Un Rac isi poate schimba sentimentele dupa ce trec mai multi ani, in schimb un Scorpion dupa ce gaseste ce si-a dorit toata viata, ramane fidel unei singure femei. Este motivul pentru care nu-mi voi gasi niciodata linistea sufleteasca; am facut o enorma  greseala si asta ma va urmari toata viata.
Am fost mereu convins ca noi doi suntem aproape la fel. Am zile cand ma gandesc foarte mult la tine si singurul lucru placut este ca imi inchipui ca asta se imtampla pentru ca si tu faci la fel. Este naiv dar asa imi place sa ma mint. De multe ori cand fac lucruri bune, ma gandesc ca ai fi mandra de mine. este singura bucurie pe care o simt. Felicitarile celorlalti ma lasa rece.. Onaca mi-a spus odata ca si-a dat seama despre noi dupa felul in care ma priveai. asta e imaginea pe care o am in minte atunci cand reusesc sa fac un lucru bun. Cine ar fi crezut ca asa poate sa dispara curand ?
Sunt, trebuie sa recunosc, invidios pe tine. Odata chiar ti-am cerut reteta: sa nu mai simt nimic decat indiferenta, sa nu ma mai gandesc, sa nu mai sufar. Chiar, odata poate ai sa mi-o trimiti.
Imi doresc de luni de zile sa-ti cumpar o carte. Nu stiu cum mi-a venit dar vreau s-o fac. Ca sa nu te deranjez am s-o trimit prin curier si cred ca cel mai bine ar fi sa vina la serviciu. Nu am talentul tau in a face cadouri, dar cred ca voi alege o carte care-ti va placea. Mi-ar place s-o citesti, chiar daca ai putin timp liber si tu.
Ti-am oferit destul de putine flori pe cat am vrut si cat ai fi meritat. Nu vreau sa-ti fac probleme si am sa renunt la ele. Desi asa mult as vrea sa-ti ofer un buchet mare de flori !!!
Luna decembrie a fost pentru mine in anii acestia cea mai grea. Am suferit la gandul ca nu suntem impreuna. Iarta-ma ca ti-am oferit numai luni de decembrie triste.
Sper ca in acest an sa sarbatoresti asa cum meriti. Nu am sa te deranjez mai ales ca ma voi ocupa de Brasov 4 de pe Zizinului, chiar in zilele dinaintea Craciunului. Un singur lucru imi doresc pentru anul viitor, dar acesta este improbabil pentru ca, nu-i asa, nu te poti indragosti de mine de doua ori !

Te sarut,
A.

Wolinski

Tot umbland prin internet am gasit cateva carti ale unui autor francez care are ceva cu cotul aparte. Am luat cartile si sper sa-ti placa. Se numeste Wolinski si despre el poti sa gasesti suficiente informatii pe Wikipedia. Acum iti arat numai o mostra:

Stiu ca ai umor. Nu-i asa ca-ti place ?

2012

Am vazut recent mult-discutatul film “2012″. In afara De ceva efecte vizuale nu pot sa spun ca mi-a lasat o impresie deosebita. Mai mult a fost curiozitatea legata de “2012″ si profetiile mayase.

Cred cu tarie ca nimic nu este intamplator: dupa ce am vazut filmul, la cateva zile, cotrobaind prin NET am gasit un articol scris foarte bine si cu mult bun-simt. Bine documentat si explicit pana la detaliu. Mi-a placut foarte mult un fragment pe care il redau aici:

“Clima este în curs de schimbare? Fara echivoc, raspunsul este da. O serie de observatii tind sa confirme aceasta concluzie si permit o mai buna întelegere a rapiditatii acestor schimbari. Ca urmare a preocuparilor majore pentru schimbarile climatice ce pot surveni în acest secol, climatologi din toate colturile lumii emit scenarii de evolutie a vremii si climei. Previziunile sunt sumbre pentru perioada premergatoare anului 2012. Dupa 2010, Europa va suporta o schimbare radicala de clima. Pâna în 2007 era anuntate furtuni violente care vor distruge bariera de coasta a Olandei, determinând pierderea unor vaste teritorii. Desi asta nu s-a intamplat, totusi pericolul persista. Verile vor fi din ce în ce mai calde, provocând o si mai rapida topire a ghetarilor, cu consecinte grave asupra climei, la extrem, se poate ajunge la ierni cu temperaturi foarte scazute, similare Siberiei, în tarile limitrofe Atlanticului de Nord. Incepând cu 2012, procesul de racire globala va cuprinde Pamântul, iar la mijlocul secolului 21, întreaga planeta va fi cuprinsa de temperaturi scazute, aprecia un expert al Observatorului Academic al Rusiei. Cauza acestei scaderi a temperaturii este micsorarea fluxului de radiatii solare, aprecia Habibulo Abdusamatov, citat de NewsRu. “Am fost martorii unei asemenea raciri în Europa, America de Nord si Groenlanda în 1645-1705, cu canale înghetate în Olanda, si oameni care si-au abandonat casele din cauza ghetarilor. Aceasta este ceea ce ne asteapta în câteva decenii”, afirma specialistul. Analize ale fluctuatiilor radiatiilor solare care influenteaza climatul pe Terra arata ca planeta se afla acum la vârful procesului de încalzire globala. Acum, odata cu scaderea radiatiei solare, temperaturile globale vor scadea si ele, crede Absudamatov. “In secolul 20, activitatea solara putea fi caracterizata de o crestere generala a cantitatii de energie radiata, de aici încalzirea globala. Aceasta nu este nicidecum o anomalie, ci un fenomen normal. Incalziri globale, ca si raciri globale, au mai avut loc”. Potrivit lui Absudamatov, racirea va începe în 2012 -2013. Pâna în anul 2035, nivelul radiatiilor solare va atinge minimul, iar 15 ani mai târziu se asteapta o racire accentuata a climei. (Agentia “Rusia la zi” – 7 februarie 2006).”

Se vede imediat ce departe sunt cei care prevestesc sfarsitul lumii !!!

Articolul intreg: AICI

Vis cu un rac si un scorpion

Sambata dimineata chiar inainte de ora fatidica 5.10 te-am visat. Eram despartiti (ca acum!) si am venit la tine pentru un motiv minor (de dat sau de luat ceva). Am venit chiar fara tragere de inima, pentru ca stiam ca imi va fi greu sa ma port ca un amic, sa arat ca sunt un prieten bun si cuminte (atat!) si nu va fi deloc usor sa-mi reprim sentimentele. Am intrat si, in holul tau mic (dar foarte primitor!) ai vrut sa ma pupi. Asa cum fac uneori doi buni prieteni, nimic deosebit.
Numai ca in drum spre tine, spre obrazul tau, ceva s-a intamplat cu mine si am uitat toata lectia pe care o pregatisem dinainte ca sa nu stric nimic, ca sa ma port corect. Probabil o reactie tipica de scorpion, nu stiu.
Te-am sarutat langa ureche, pe frunte, foarte incet pe ochi apoi pe nas si…  Si apoi te-am sarutat asa cum noi nu am facut-o de mult timp, parca toata viata mea era concentrata in acel sarut. Un sarut care a durat aproape o vesnicie.
Spun aproape pentru ca, speriat, m-am retras spunandu-mi ca am pierdut si putinul pe care-l mai aveam si in acelasi timp m-am si trezit.
Banuiesti oare cum iti poti petrece o zi grea de lucru, cum e sambata, sub impresia unui astfel de vis ?

PS. O poveste si nimic altceva ! Dar imposibil pentru mine de descris in cuvinte !!!

A.

Plimbare prin cartierul de … bloguri

Astazi fiind duminica, deci zi de odihna, am sa te iau scumpi la o plimbare pe aici, prin padurea de… bloguri. Cred ca-ti va placea foarte mult ce am sa-ti arat:

1. Octavian Paler – In Memoriam. Un site facut de cei care l-au iubit si-l mai iubesc inca. Lipsesc articolele din “Flacara” – “Un muzeu in labirint”, dar in rest este un regal de cultura : http://octavianpaler.ro/
2. Un site despre filme facut (din cate mi-am dat seama) de doi tineri TALENTATI. Gasesti mai to ce vrei: http://www.movieblog.ro/
3. Blog frumos despre carti. Este serios si bine scris. Cartile prezentate mi-au starnit interesul. Poate le vom citi impreuna in concediu ? http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/
4. Link-ul de la bookblog.ro care se ocupa de stiintele umaniste si religie. Recenziile de carti imi plac: http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/5. ‘Zia®ul de la 5′ cu un motto de Caragiale: “Lumea asta se aseamana cu un vast bâlci.” de vizitat la sfarsit de saptamana: http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/6. Blog „pentru cei care s-au saturat de imbecili si hahalere“ de Vlad T. Popescu, aka homeless. Merita vizitat, mai ales ca e coleg de wordpress: http://goodmorning.ro/wordpress/
7. Last but no least : http://www.thefreedictionary.com/ . Un site care este o enciclopedie in sine. Un fel de wiki dar mai concisa, pentru cei foarte grabiti.  Are si un toolbar !

Pontypool (2008)

Am gasit pe slate.com un articol despre filme semnat de Grady Hendrix. Mai mult o lista de recomandari cu filme din 2008/2009 care nu au prea fost in salile de cinema. Bineinteles ca este vorba de salile LOR de cinema ! Articolul are si un titlu dragut “World’s Greatest Dad. And nine other great movies you didn’t see this year”.
Nu l-am ales pe primul de pe lista, ci pe penultimul oricum avand in gand sa vad toate filmele de pe lista. Stiti ceva ? Chiar mi-a placut acest film, chiar daca genul zombi-groaza nu este pasiunea mea. Are o idee deosebita, un “virus-cuvant” care contamineaza o mica localitate din Canada si actori care fac roluri bune. Dupa ce l-am vazut, am cautat cateva recenzii si, sunt placut surprins, ca majoritatea este de acord ca este un film low-budget bun.
Daca vreti, aveti jos toate informatiile. Vi se face pofta ? Merita.

1. Plecare: http://www.slate.com/id/2239816/
2. IMDB: http://www.imdb.com/title/tt1226681/
3. Recenzie 1: http://www.filmjunk.com/2009/03/09/pontypool-review/
4. Recenzie 2: http://www.rottentomatoes.com/user/93084/reviews/view.php?type=2&id=1212040
5. Recenzie 3: http://movies.nytimes.com/2009/05/29/movies/29pont.html

PS. Va tin la curent cu celelalte filme de pe lista !

Jurnal

Imi este groaznic de ciuda cand imi vad transpuse gandurile (carora eu nu pot sa le dau materialitate !) in frazele altuia. Hoinarind pe blogul Deei in cautare de alte propuneri de filme bune, am gasit aceasta fraza a lui Gorzo, preluata si de ea (semn ca ne plac cam aceleasi lucruri !):

“Despre   “Eternal sunhine of the spotless mind”  mi-a rămas prin cotloanele memoriei o frază minunată  “chiar dacă nu mai au amintiri, atît Joel, cât şi Clementine păstrează o conştiinţă inexplicabilă a absenţei celuilalt, aşa cum un perete alb păstrează conturul tabloului care era agăţat acolo.”(Andrei Gorzo).

Scumpi, am sa ti-o trimit pe mail; nu stiu ce efect va avea asupra ta, poate te va misca, poate te va lasa indiferenta (desi nu vad cum) dar macar cauta sa vezi filmul. Parca vorbeste un pic si despre noi !

Te sarut tare.

“Maid In London”

Am gasit pe http://weburbanist.com/ aceasta fotografie:

Este absolut incantatoare. Hai sa ne gandim un pic la cata munca si TALENT au fost necesare aici !

SUPERB !!!

Jurnal. Fila 09022010

Imi place sa umblu printre bloguri. Uneori gasesti adevarate pepite de frumusete. Nu am cum sa nu le trec si aici; parca este pacat sa nu le citesti si tu:

1. http://edithfrincu.blogspot.com/ un citat frumos:
“Life is too short to wake up in the morning with regrets
So love the people who treat you right forget about the ones who don’t
And believe that everything happens for a reason
If you get a chance, take it, if it changes your life, let it
Nobody said it would be easy they just promise that it would be worth it.”

Surpriza este ca blogul se ocupa de retete culinare (unele arata excelent!), nu te-ai astepta la asa un motto. Cand l-am citit m-am gandit la noi. Mai tii minte cum te bateam la cap cu cititul si ce refractara erai la inceput ?

2. http://www.adrianciubotaru.ro/modestia-este-o-disciplina-a-gandurilor/
“Orice avans în cunoastere trebuie sa presupuna o smerenie aferenta. Modestia este o disciplina a gândurilor. Drama nu consta în faptul ca afli mai multe lucruri. Provocarea cea mai mare vine din modul cum gestionezi imaginea de sine dupa ce afli mai multe lucruri. You can’t handle the truth nu înseamna ca adevarul e groaznic, ci mai degraba faptul ca sandramaua personala este fragila, iar acel adevar nu are cum sa fie integrat decât cu riscul unor comotii personale. O alta nuanta în acest caz este si mai interesanta. Nu toate adevarurile îti sunt necesare, însa atunci când fortezi nota din orgoliul cunoasterii,  încerci în mod artificial
si orbit de mândrie sa te cuplezi la niste adevaruri care nu sunt pe potriva ta, care nu sunt pe masura ta.”

Sarbatoare ?

Parca exista o legatura, nu ?

- www.ucb.co.uk (14.02.2010): ‘Do everything without complaining…’ Philippian 2:14
You say, ‘But isn’t it possible my complaint might be legitimate?’ Yes. Injustice, abuse, betrayal, robbery, gossip, libel, prejudice, physical harm against you or your family, and so on, are legitimate causes. ‘And if I don’t do something about these, won’t I be failing in my responsibility?’ Right again! You are called to be salt and light in this world, resolving problems that arise by practising spiritual principles in your daily life. To do nothing at such times makes you irresponsible and disobedient to God. But complaining about it is not doing something, not by God’s definition. You say, ‘All right, since God is against complaining, how do I handle legitimate complaints?’ First, do nothing until you’ve talked with God. You’ll make the right moves if you take time to get the
right counsel. Prayer clarifies your options and adjusts your perspectives. It defuses your anger, restoring you to objectivity and rational thinking. Your second
move is more likely to succeed if your first move is to seek God for wisdom: ‘…he should ask God…’ (James 1:5 NIV). Second, before you say or do anything, carry out an attitude check. Stop and ask yourself, ‘What’s my real agenda here? Is it to show them that I’m right and they’re wrong? Is it to come away looking good while I make them look bad? Is it to win a personal victory or to solve the problem in a way that glorifies God?’ Before you speak, check what’s in your heart: ‘…For the mouth speaks out of that which fills the heart’ (Matthew 12:34 NAS). When your heart attitude pleases God, you’re ready to handle any legitimate complaint.
(De citit azi: Bible in a Year: Eph 5:21-33; S of S 2:1-7; Ps 45; Prov 5:15-19; )

- http://www.renderosity.com/mod/gallery/index.php?image_id=1981695&user_id=481818&page=5&member&np:

For Absent Friends …by auntietk

For Absent Friends ...by auntietk

Jurnal Fila 12022010

Am vazut (in sfarsit!) ‘Eternal Sunshine of the Spotless Mind’. Superb, mai ales ca vine exact inainte de 14.02 si … Sper ca l-ai vazut si tu: mai avem amintirile noastre ?

“How happy is the blameless vestal’s lot!
The world forgetting, by the world forgot.
Eternal sunshine of the spotless mind!
Each pray’r accepted, and each wish resign’d”. ( Alexander Pope, Eloisa to Abelard (din Works, Londra, 1717))

Culeg de peste tot informatii despre film:
- imdb.com/Taglines: Our memories makes us who we are. You can’t change the past; I’m fine without you; You can erase someone from your mind. Getting them out of your heart is another story (!); Joel: [voice over] random thoughts for Valentine’s day, 2004. Today is a holiday invented by greeting card companies to make people feel like crap..
- imdb.com/messageboards: “After watching the movie, I looked up the Alexander Pope poem that the “Eternal Sunshine” line comes from in the movie. It’s called “Eloisa to Abelard”, and is a re-imagining by Pope of the forbidden love between Abelard and Heloise, a nun and priest in the 12th century. Abelard and Heloise is also the subject of the puppet show within Being John Malkovich. Does Charlie Kaufman have some sort of obsession with this story, and does it appear in some of his other movies?
-imdb.com/messageboards: “Did not see the movie, but the synopsis sounds as if the script could have been inspired by the short story ‘Achtbaan’ (‘Rollercoaster’) by Dutch writer Belcampo (pseudonym of Herman Pieter Schönfeld Wichers, 1902-1990), written in 1953. Man, wife, two chidren, a happy but poor family. For 15000 Dutch florins they sell their loving memories of each other to rich people without good memories. The operation cuts neatly along the memories of their children. After the standard procedure they leave the hospital independently. At home they greet the children and that strange other one, and start again. As far as I know, two of his stories are translated in English: ‘Uitvaart’ (‘Funeral Rites’ in ‘The dedalus book of Dutch fantasy’) and ‘Het grote gebeuren’ (in the bundle ‘European tales of terror’). Are there more stories with a comparable storyline?
- http://cgi1.usatoday.com/mchat/20040408003/tscript.htm (Charlie Kaufman: Writer, executive producer): Minneapolis, MN : What inspired the notions of the heart-mind relationship in ‘Eternal Sunshine’? Charlie Kaufman: Your emotions, as I understand it, are in your brain, so that seemed a natural place to put the story. The story’s about emotions and it’s about memory, and both of those things are in your brain. If I put it in the heart, it would just be about pumping blood.

Reviews:
-ENTERTAINMENT WEEKLY : “Eternal Sunshine of the Spotless Mind may be the first movie I’ve seen that bends your brain and breaks your heart at the same time. The screenplay, by Charlie Kaufman, keeps whirling the audience into new and unexpected dimensions, yet you never question where you are, because there’s an uncanny, seductive logic to every twist. Kaufman doesn’t just think outside the box — he makes you think that the box is scarcely worth saving. Early on, Joel (Jim Carrey), shy and gangly, with a shock of hair that covers his forehead, has a mysterious, itchy compulsion to ditch the New York commuter platform where he’s on his way to work. He squeezes his way onto a train that takes him to the east end of Long Island, and though the whim makes no sense, either to him or to the audience, the moment that he spies the sexy, blue-haired Clementine (Kate Winslet), a neurotically intense motormouth flirt who chats him up on the train, it feels like destiny” (Owen Gleiberman).
-Montreal Film Journal:”Ok, so where do we start? This is one of those elusive movies that are utterly original, brilliant and complex. I can easily see myself writing thousands of words and not be nearly done with it, but what good would that do? Further down the line, a rambling, chuck-full-o’-spoilers piece might be appropriate, but right now I don’t even want to dissect what I’m feeling too much. You know, like when you meet someone new and you feel that this might be It, that Love you’d almost given up on finding? I don’t know about you, but when that happens to me I don’t want to blabber or even think about it too much, in fear of jixing it or of building up expectations that can’t possibly be met” (Kevin N. Laforest).
-Filmcritic.com: “The highest compliment I can pay Sunshine is that it makes complete sense from start to finish – high praise indeed for an idea this convoluted. We patiently wait for Kaufman’s complex combination of raw emotions and forensic science to collapse in on itself, yet it never does. Kaufman’s script and Gondry’s cast maintain an amazing sense of continuity, even as the brilliant story dips and slides into surrealistic mental realms. Ultimately though, its Carrey and Winslet’s spot-on tender performances that help solidify Joel and Clementine’s bond, even as we realize that despite their penchant for meeting up, they have little hope of ever
staying together” (Sean O’Connell).
-http://dreamerbsbfan.wordpress.com: “Aici puterea acestor secvente (apropiata de teroare) provine din faptul ca aria masacrului se extinde inexorabil spre inceputul nevinovat al iubirii, spre lucrurile frumoase care au fost condamnate la disparitie pentru simplul motiv ca mai tarziu s-au degradat. Principiul deux ex machina nu functioneaza aaa cum este menit sa o faca. Aici este materializat intr-un obiect bizar, futuristic in contrast cu prezentul cu un singur scop: exterminarea unui sentiment de dragoste, unei amintiri a unei vieti, care se vrea traita in liniste. Joel decide sa puna capat acestui masacru. Si totul ia o întorsatura cutremuratoare cand apeleaza la ajutorul ei sa evite toate aceste tentative de crima la adresa amintirilor sale/„Please let me keep this memory!/” (de citit tot articolul!)
-http://agenda.liternet.ro/articol/1238/Corin-Toporas: ” Una e sa-ti stergi o persoana din minte. Cu totul altceva e s-o scoti de la inima… Eternal Sunshine of the Spotless Mind este ultima explozie de pe creierul lui Charlie Kaufman, care – dupa Being John Malkovich si Human Nature – pare sa-si fi facut un scop în viata din a patrunde în mintea omeneasca, de a o scotoci dupa reguli numai de el stiute si de a veni cu niste chestii extrem de interesante de-acolo… Eternal Sunshine… nu e un film pentru spotless minds… Îti ia ceva timp (mie mi-a mai luat vreo patru ore, trei beri si doua tovarase de conversatie) ca sa patrunzi natura relatiilor inter- si intra-personaje, tumultoase si complicate ca dragostea însasi, dar si încurcate de flashback-uri si de un nor ce pare sa se astearna peste memoria lui Joel. Atentia pentru detaliu merge de la rolurile minutios construite ale personajelor secundare – echipa de la Lacuna Inc., formata din Tom Wilkinson, Kirsten Dunst, Mark Ruffallo si Elijah Wood, e geniala – pîna la chitibusuri precum logo-ul de pe usa microbuzului celor de la Lacuna Inc. de unde lipseste o litera… Amestec de ingeniozitate, maiestrie, aiureala si tristete – Eternal Sunshine… e un film de arta fara fitele unui “film de arta”.

Eternal Sunshine Of The Spotless Mind

Rugaciunea Sfîntului Efrem Sirul

Nu incetez sa ma minunez ce lucruri frumoase gasesc pe net. De exemplu aceasta rugaciune am gasit-o plecand de la Apologeticum (stii tu, blogul de care ti-am povestit !). Astazi am vazut si “The Book Of Eli” (frumos ! si in ton). Pot spune ca am petrecut o duminica in Dumnezeu, ceea ce incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult. Pe de o parte este si “vina” ta. Tu ce ai facut ?

Rugaciunea Sfîntului Efrem Sirul

Doamne si Stapanul vietii mele,
Duhul trandaviei, al grijii de multe.
Al iubirii de stapanire
Si al grairii in desert
Nu mi-l da mie!
Iar duhul curatiei,
Al gandului smerit,
Al rabdarii si al dragostei,
Daruieste-mi mie, slugii tale !

Asa, Doamne, Imparate,
Da-mi mie sa-mi vad gresalele mele
Si sa nu osandesc pe fratele meu,
Ca bine este cuvantat
In Vecii vecilor.

Amin!

La o conferinta spunea un parinte despre împrejurarile în care a fost scrisa aceasta rugaciune si cine e aproapele cel osândit de Sf. Efrem Sirul. Spunea parintele ca la un moment dat Hristos îl arata pe Sf. Vasile cel Mare ca un stâlp la Sf. Efrem ( era pustnic atunci ) si spune ca asa e în fata Lui. Atunci Sf. Efrem s-a hotarât sa se duca sa vada pe Sf. Vasile cel Mare. Pe drum se ruga Sf. Efrem la Dumnezeu sa-i trimita un om prin care sa primeasca un cuvânt de folos cum ajunge în cetate. Si ajungând acolo prima persoana pe care o vede e o prostituata care se uita obraznic la el. Atunci acest om îi spune: “Ce te uiti asa la mine?” iar femeia îi raspunde: “Eu ma uit la tine ca sunt facuta din tine dar tu esti facut din pamânt si în pamânt trebuie sa te uiti”. Astfel Sf. Efrem si-a dat seama ca acel cuvânt era de la Dumnezeu si I-a multumit. Apoi a plecat unde slujea Sf. Vasile cel Mare.

Ajungând la biserica îl vede în vesminte arhieresti pline de slava si se gândeste: “Acest om laudat de Dumnezeu este îmbracat cu atâta slava si are atâta slava la oameni? Cum poate sa-L laude Dumnezeu pe omul acesta? N-a auzit despre votul saraciei?”. La un moment dat Sf. Vasile cel Mare trimite un diacon sa-l cheme pe Sf. Efrem în altar ( îl si arata desi nu se stiau unul pe altul ). Diaconul îl cheama dar Sf. Efrem spune ca nu si ca probabil se refera la altcineva. Diaconul se duce înapoi si Sf. Vasile cel Mare iarasi îl trimite si Sf. Efrem la fel spune ca nu poate fi el ci un altul.

Atunci Sf. Vasile cel Mare îi spune la diacon sa îi zica: “Parinte Efrem, par. Vasile te cheama în altar”. Vazând ca e stiut dupa nume, Sf. Efrem face ascultare si se duce la altar. Înainte sa zica ceva Sf. Efrem, Sf. Vasile îi arata vesmintele si spune: “Aceste vesminte pline de slava sunt ale poporului. Iata ce e al meu” si îi arata sub vesminte urme la mâini cum s-a legat cu lanturi si se chinuia sa nu doarma.

Dupa asta îl hirotoneste pe Sf. Efrem si-l pune sa zica ecteniile în limba greceasca desi el era siriac si nu cunostea limba. Si alta minune ca le spune în greceste cum trebuie. Asa ca Sf. Vasile cel Mare e fratele osândit de Sf. Efrem Sirul. Asta arata cam pe cine tindem noi sa judecam si anume pe oamenii sfinti ( ce diavolul îi arata în fata noastra ca niste pacatosi ).

Sursa: http://savatie.wordpress.com/2010/02/12/rugaciunea-sfintului-efrem-sirul

Timeline of Church History

Timeline Of Church History

Sursa: http://danutm.wordpress.com

Este un blog interesant, cam asa cum imi place mie. Cautand prin el am dat de o fotografie dementiala. Are mult miez. Este suficient daca pun numai link-ul:

http://danutm.wordpress.com/2010/02/22/bumper-sticker-of-the-year/

Toma Caragiu

Cateodata stau si ma gandesc la machidonii mei, la locurile pe care le stiu din copilarie si pe care le-am parasit pentru a veni aici, atat de departe. De dor, caut sa gasesc cuvinte aromane, melodii…
Am mai ascultat “Dimandarea…” acum cativa ani dar am pierdut-o pe vechiul hard care a ars. Acum am regasit-o:

Parinteasca Dimandare:
http://www.youtube.com/watch?v=Ntm7WwgxT20&feature=player_embedded

Si inca:

http://www.youtube.com/watch?v=EtR5QGPpRZw&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=zgd8ttjwKkE&feature=player_embedded

„Dimandarea parinteasca”, (mustrarea parinteasca) este imnul aromanilor, compus de Constantin Belimace, luptator pentru drepturile romanilor (aromanilor) din Balcani. Este un echivalent al imnului “Desteapta-te Romane” la romanii aromani, acolo, in sanul societatilor si fundatiilor aromanesti, unde este cantat la posturile radio si de telelviziune emise in dialect. Cantecul vorbeste de cumplitul blestem ce cade asupra parintilor care nu-si invata copiii limba stramoseasca, limba (graiul) armanesc.

Dimandarea parinteasca

Parinteasca Dimandare
Na sprigiura cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,
Noi, Armani di eta toata.

Di sum plocile di murminta
Striga-a nostri buni parinta:
“Blastem mari s-aiba-n casa “
Cari di limba-a lui s-alasa.

Cari-si lasa limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Si s-dirina viu pri loc,
Sa-li si friga limba-n foc.

El an vatra-li parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;
Di fumeli curuni s-nu base
Nic an leagan si nu-nfase.

Cari fudze di-a lui muma
si di parintesca-li numa,
Fuga-li doara-a Domnului
si dulteamea-a somnului!”

Jurnal Fila 14032010

1. N. suna cu o surpriza. Reuseste sa ma ia prin surprindere de cele mai multe ori. Totusi, nu stiu ce vrea. Mai mult ca sigur ca nimic si face asta pentru “o viitoare trebuinta” profesionala.

2. Astazi s-a nascut Einstein.

3. Mi-a placut: “There is a sort of jealousy which needs very little fire; it is hardly a passion, but a blight bred in the cloudy, damp despondency of uneasy egoism.”  George Eliot (1819-1880)

4. M-am hotarat sa UIT. Nu are nici un rost speranta. Cand esti ignorat in felul acesta ar fi stupid sa nu-ti propui asta.

5. Citesc cu nesat articolele din blogul Deei. Scrie superb desi, chiar ea spune, uneori sta destul de mult ca sa cizelele textul. Daca as avea si eu timp… Eh, oricum n-ar iesi ceva la fel de frumos !

Jurnal fila 07032010 – G.G.Marquez

Redescopar un mare scriitor, G.G.Marquez si-mi aduc aminte de zilele de vara (altii erau la plaja !) dintre clasa a X-a si a XI-a, cand ma duceam in celalalt capat al orasului, la Biblioteca Judeteana unde citeam “Un veac de singuratate”. Am reusit sa termin cartea cam intr-o saptamana (era in colectia ‘Romanul secolului XX’) sub ochii mirati ai custodelui din sala care, ma privea de fiecare data cu mirare si mila, uitandu-se semnificativ spre fereastra la soarele de afara.

De fapt,pasiunea pentru literatura latino-americana a inceput de la serialul despre Marquez din ‘Romania Literara’, pe care atunci, in anii de liceu o cumparam in fiecare zi de joi. Fara exceptie. Pasiunea a continuat cu alte romane si s-a mai domolit in anul II de facultate, cand am urmat alte pasiuni.

Dar nu a disparut de tot niciodata. Acum ma reintalnesc cu Marquez si cu citatele lui pe http://autori.citatepedia.ro/. Trebuie sa ti le impartasesc si tie:

- Nu ar fi avut nimic împotriva sa se întoarca la dragostea searbada a Fernandei, a carei frumusete devenise mai calma odata cu maturitatea, însa ploaia îl tinuse la adapost de orice pornire patimasa si-i insuflase seninatatea spongioasa a lipsei de pofte. (Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singuratate (1967))
- Locuiesc într-o casa coloniala, pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolas, unde mi-am petrecut toate zilele vietii fara femeie si fara avere, unde au trait si au murit parintii mei si unde mi-am propus sa mor singur, în acelasi pat în care m-am nascut, si într-o zi pe care mi-o doream îndepartata si fara suferinta. Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste)
- Nici un medicament nu vindeca ce nu poate vindeca fericirea.
- Singurul lucru pe care trebuie sa-l stii în dragoste: ca viata nu are nevoie de lectii de la nimeni. (Gabriel Garcia Marquez în Dragoste în vremea holerei)
- Cel mai important lucru pe care am învatat sa-l fac dupa patruzeci de ani a fost sa spun nu când a fost nu.
- Memoria inimii elimina raul si amplifica binele si datorita acestui truc putem îndura greutatile trecutului.
- Problema casatoriei este ca se termina în fiecare seara dupa ce faci dragoste, si trebuie sa o reconstruiesti în fiecare dimineata
înainte de micul dejun.
- Le-as dovedi oamenilor cât gresesc gândind ca înceteaza sa iubeasca atunci când îmbatrânesc, fara sa stie ca îmbatrânesc
numai când înceteaza sa iubeasca.
- Aveam, în sfârsit, parte de viata reala, cu inima la adapost si condamnat sa mor de dragoste adevarata în agonia fericita a oricarei
zile dupa ce aveam sa împlinesc o suta de ani.
(Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste)
- Au continuat sa traiasca astfel într-o lume fugara, deocamdata tintuita în cuvinte, dar care n-avea sa întârzie sa le scape
fara întoarcere de îndata ce vor fi uitat însusi întelesul scrierii.
(Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singuratate)
- Lumea era atât de recenta, încât multe lucruri nici nu aveau înca nume, iar pentru a le deosebi trebuia sa le arati cu degetul. Era într-adevar
un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise înca.
(Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singuratate)
- A fost ceva nou pentru mine. Nu cunosteam viclesugurile seductiei si vesnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai
curând luându-ma dupa pret decât dupa farmecele lor, si facusem dragoste fara dragoste, pe jumatate îmbracati, de cele mai multe ori, si
întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui ca suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit placerea de necrezut de a contempla trupul
unei femei adormite fara îmboldirea dorintei sau oprelistile pudorii.
(Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste)
- Un prieten adevarat te prinde de mâna si îti atinge inima.
- Memoria inimii evita amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele placute, artificiu gratie caruia reusim sa ne suportam trecutul.
(Gabriel Garcia Marquez în Dragostea în vremea holerei)
- Cauta sa devii un om mai bun si asigura-te ca stii cine esti tu înainte de a cunoaste pe cineva si a astepta ca acea persoana sa stie cine esti.
- În fiecare minut în care închid ochii, pierd 60 de secunde de lumina.
- Spune întotdeauna ce simti si fa ceea ce gândesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara când te voi vedea dormind, te-as îmbratisa foarte strâns si
l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara când te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o îmbratisare, un
sarut si te-as chema înapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara când voi auzi vocea ta, as înregistra fiecare dintre cuvintele tale
pentru a le putea asculta o data si înca o data pâna la infinit. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute în care te-as vedea, as spune “te iubesc” si
nu mi-as asuma, în mod prostesc, gândul ca deja stii.
- Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu înseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa.
- O singura clipa de împacare este mai de pret decât o viata întreaga de prietenie.
(Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singuratate)
- Nu plânge pentru ca s-a terminat, zâmbeste pentru ca s-a petrecut.
- Ziua de mâine nu-i este asigurata nimanui, tânar sau batrân. Azi poate sa fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta,
fa-o azi, întrucât, daca ziua de mâine nu va ajunge niciodata, în mod sigur vei regreta ziua când nu ti-ai facut timp pentru un surâs, o îmbratisare,
un sarut, si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multa
nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui “îmi pare rau”, “iarta-ma”, “te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
- Forta invincibila care a împins lumea înainte nu e iubirea fericita, ci aceea neîmplinita.
- Cea mai stranie forma de a îndeparta pe cineva este de a sta lânga el, stiind ca nu-l vei putea avea niciodata.
- Poate ca Dumnezeu va dori sa cunosti multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaste persoana potrivita, pentru ca atunci când o vei cunoaste în sfârsit
sa stii sa fii recunoscator.
- Scriu pentru ca sa nu fiu nevoit sa vorbesc. (!!!)

Scorpion

Nu uit niciodata sa arunc un ochi pe Garbo si totdeauna gasesc articole extrem de frumoase. Acum am vazut ceva despre zodia Scorpion :

Scorpion

Scorpion – Constelatia Scorpionului este una dintre cele mai vechi si usor recognoscibile constelatii de pe bolta, stelele care o formeaza prefigurand forma unui scorpion. Exista mai multe variante mitologice legate de acest semn zodiacal, fiecare plina de inedit si spectaculozitate, explicand pozitionarea si aparitia sa pe cer odata cu cea a constelatiei Orion. Se credea ca Scorpionul este un alt monstru aflat la dispozitia vreunei zeitati manioase, de data aceasta la dispozitia zeitei Gaia, zeita pamantului, cu scopul de a-l ataca si ucide pe Orion. In cele din urma, Scorpionul il ucide pe arcasul Orion, iar Artemis, zeita vanatorii si a razbunarii, multumita ca dorinta de razbunare i-a fost satisfacuta, plaseaza animalul care a ajutat-o pe bolta cereasca, alaturi de alte stele. Din cauza originii sale, nici Orion nu putea merge in taramul intunecat al lui Hades. Prin urmare, cele doua constelatii, constelatia Orion si constelatia Sagetatorului au fost dispuse diametral opus pe cerul noptii, de parca Orion se afla intr-o perpetua fuga de veninosul scorpion.

Ca sa vezi cu cine ti-ai petrecut timpul. Cu un veninos !!!

Ne raspunde Dumnezeu la rugaciuni?

“Cum sa ne rugam… în asa fel încât sa ne fie ascultate rugaciunile
Ai cunoscut vreodata pe cineva care sa se încreada în Dumnezeu din toata inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietena buna care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare saptamâna îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viata ei pe care îl încredinta în grija lui Dumnezeu. Si, invariabil, în fiecare saptamâna eram martora la un lucru neobisnuit facut de Dumnezeu ca raspuns la rugaciunea ei din acea saptamâna. Nici nu-ti poti închipui cât de greu îi este unui ateu sa fie nevoit sa constate acest lucru saptamâna de saptamâna! Dupa o vreme, nu mai merge sa argumentezi ca totul este o „coincidenta”… Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugaciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindca ea avea o relatie cu El si voia sa faca voia Lui. Si, într-adevar, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera ca El are dreptul de a o îndruma în viata si ea chiar se bucura ca asa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legatura cu diferite lucruri, facea ceva firesc, data fiind legatura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toata încrederea si-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorarile ei si despre orice altceva se întâmpla în viata ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese ca Dumnezeu dorea ca ea sa se bizuie pe El în acest mod. Mai exact, viata ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptura: „Îndrazneala pe care o avem la El este ca daca cerem ceva dupa voia Lui, ne asculta.”1 „Caci ochii Domnului sunt peste cei neprihaniti, si urechile Lui iau aminte la rugaciunile lor…”2

Atunci cum se face ca Dumnezeu nu ia aminte la rugaciunile tuturor oamenilor?
Poate deoarece nu toti oamenii au o legatura personala cu El… Or fi stiind ei ca exista Dumnezeu, poate chiar I se închina din când în când. Cât despre cei care nu ar sa primeasca niciodata raspuns la rugaciunile lor… probabil ca lucrurile stau astfel din cauza ca nu au o relatie personala cu Dumnezeu si, mai mult, niciodata nu au primit de la Dumnezeu iertarea completa pentru pacatele lor. Te întrebi ce legatura are una cu alta?! Îti explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurta a sa mântuiasca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire între voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L împiedica sa v-asculte!”3 Este destul de normal sa simtim aceasta despartire de Dumnezeu. Ce se întâmpla de obicei când oamenii încep sa-L roage ceva pe Dumnezeu? Îsi încep rugaciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie sa ma ajuti cu problema asta…” Apoi fac o pauza si reiau: „Sunt constient de faptul ca nu sunt o persoana perfecta… ca, de fapt, nu am nici un drept sa Te rog acest lucru…” Iata, oamenii îsi dau seama ca sunt pacatosi… si îsi mai dau seama ca nu doar ei îsi dau seama de acest lucru, ci si Dumnezeu! Si atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu sa pacalesc?” Însa ceea ce s-ar putea sa nu stie ei… este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate pacatele. E posibil sa nu stie ca pot începe o relatie cu Dumnezeu si ca atunci Dumnezeu îi va auzi… Va lua aminte la rugaciunile lor.”

Scumpa mea, oare nu stiu sa ma rog? Oare rugaciunile mele nu sunt din suflet? Chiar nu stiu sa-L primesc pe Dumnezeu? Sau, poate, ceea ce cer este ceva profund gresit ?

Scumpi, poti citi tot articolul aici.

Despre adevar – Silvia Velea

Câti dintre noi n-am trait la un moment dat, într-o relatie sau în mai multe relatii, impresia ca nu suntem întelesi? Câti dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viata sau pur si simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, ca unul vede si celalalt e orb? Si astfel, încercând sa ne facem întelesi pentru celalalt, am devenit confuzi pentru noi însine.

N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept si clar al simtirii de sine, ci ne-am angajat sa strabatem toate meandrele si hatisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipa în maracinii personalitatii lui câte putin din mesajul nostru si din noi însine, ca sa ne trezim prinsi, în cele din urma, într-o capcana a comunicarii.

Un raspuns pe care-l dai trebuie sa exprime ceea ce întelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate sa înteleaga sau sa creada altcineva. Un raspuns pe care-l dai trebuie sa fie o lamurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva. Bineînteles ca e mai usor sa nu spunem adevarul când consideram ca celalalt nu este pregatit sa-l primeasca ca atare si sa-l pretuiasca. Sa nu spunem adevarul celor care sunt convinsi ca îl cunosc deja. Sa nu spunem adevarul celor care-si fac iluzii si nu vor sa le fie spulberate. Sa nu spunem adevarul daca interpretarea sa poate crea false asteptari. Sa nu spunem adevarul ca sa ranim sau sa pedepsim.

Adevarul ar trebui sa fie o dovada de încredere, sa fie cel mai frumos dar pe care oamenii si-l pot face. Un dar din iubire, pentru iubire. Nu o sabie cu doua taisuri. Dar
daca nu vrem sau nu putem spune adevarul asa cum îl simtim, asumându-ne riscul de a fi neîntelesi sau gresit întelesi, atunci mai bine sa nu spunem nimic. Nu putem (dis)cerne noi în locul altcuiva, nu putem, pentru altcineva, sa separam neghina de bobul de grâu si sa-l punem pe fiecare în sacul sau. Vorba cântecului: “Nu
te-oi minti tu niciodata, nici altii a te minti nu pot”.

Poezie

Definitia strigatului

Ti-as spune ceva,
despre noi,
despre zapada de-afara,
despre dragostea mea.
Ti-as spune ceva,
orice,
numai sa nu creasca iarba tacerii între noi.
Ti-as spune ceva,
ce-ai stiut,
sau ce stiu,
dar a-nceput sa creasca iarba tacerii între noi
si s-au ratacit sunetele din cuvântul târziu.

Sursa: http://www.citatepedia.ro/citat.php?id=71945

Jurnal Fila 14042010

Intalnirea a fost asa cum ma asteptam. Tocmai de aceea mi-a fost foarte teama si parca nu vroiam sa vin. Stiam ca nu mai simti nimic pentru mine si nu vroiam sa citesc asta in ochii tai.

La masa ma uitam la ochii tai – acei ochi privesc acum pe altcineva cu toata dragostea. Ma uitam la mainile tale ingrijite – acele maini mangaiasera un alt trup, o alta epiderma frematand de emotie si pasiune. Buzele tale purtau sarutul altor buze.. Oare sarutarile sunt la fel de infocate ca ale noastre ? Poate, sau, mai mult ca sigur, DA !Iti ghiceam sanii prin tricou. Acei sani purtau sarutarile si mangaierile pasionale ale unui alt barbat.

Nu stiu de ce ai vrut sa iesim. Nu stiu ce rost a avut. Poate un pic de nostalgie pentru trecut sau pentru ca nu aveai altceva de facut ? Am simtit dureros   in privirea ta ca nu mai simti nimic pentru mine, ca nu vom mai fi niciodata impreuna, ca ai inchis definitiv usa pentru mine.

Doare. Ingrozitor de tare. Sigur, merit asta dar… Dar… cel mai dureros lucru de ieri a fost confirmarea ta ca oricum, la un moment dat, dragostea ta pentru mine s-ar fi stins. Ca nu te vedeai imbatranind langa mine. Eu am fost convins si sunt si acum ca esti jumatatea mea. Nu simtim la fel.

Iti multumesc ca m-ai lasat sa te iubesc. Am fost fericit. Foarte fericit. Acum trebuie sa dau inapoi ce am primit. Trebuie sa platesc pentru ca am indraznit sa cred ca pot avea parte de fericire, dupa ce am facut o alegere gresita.
Trebuie sa mi-o asum.

Te iubesc mult ! Adio !

Jurnal Fila 27042010

Citesc un articol luat de pe scribd.com: Gurdjieff – “Iubirea constienta”. Evident gandul ma duce la tine. Da, a fost o iubire constienta – cea a mea; la tine a fost altceva. Ce ? Nici azi nu stiu ! Incerc o explicatie dar mi-e rusine de mine s-o spun, s-o descriu aici.

Un fragment: “Adevarul fundamental al acestei iubiri: ea este intotdeauna creatoare.Iubirea a creat lumea, dar nu toate lucrurile sale sunt magnifice. Scop ul iubirii constiente este de a aduce renasterea sau iubirea spirituala. Oricine poate sa vada dincolo de cuvinte si forme nu poate sa nu remarce schimbarile care se petrec la barbatul sau femeia care iubeste, oricare ar fi varsta. Aceasta are loc de obicei inco nstien t, dar nu este din acest motiv mai putin simbolic pentru schimbarea mult mai minunata care apare atunci cand un barbat/femeie iubeste constient sau a putut recunoaste ca iubise constient. Tineretea in asemena cazuri imbraca un aer de eternitate si aceasta este, intr-adevar fantana tineretii care se scurge acum. Crearea unui astfel de ”copil spiritual” in fiecare din cei doi iubiti este o functie particulara a iubirii constiente; iar asta fara a spune ca aceasta nu are nimic de a face cu casatoria si copiii.”

Un alt fragment: “Iubirea fara divinatie este rudimentara. Un amant trebuie sa poata ”ghici” sau ”divina” dorintele iubitei sale cu mult timp inainte ca ea sa devina constienta de ele. El trebuie s-o cunoasca mai bine decat se cunoaste ea insasi, daca vrea sa o poata iubi mai mult decat se iubeste ea insasi, in asa fel incat ea sa poata deveni perfect”ceea ce este” fara proriile sale eforturi constiente. Eforturile sale constiente, atunci cand iubirea va fi mutuala, vor fi pentru el. Si astfel fiecare din ei va lucra in mod delicios pentru perfectiunea celuilalt.”

Ultimul: “In majoritatea cazurilor apropierea a fost rea. Indragostitii s-au lansat intr-o minune fara sa se fi gandit la mijloacele de a iesi din ea. Se intampla adesea ca primele cinci minute ale marii intalniri sa decida tot viitorul relatiei. Dar marea iubire stie atat sa se daruiasca cat si sa se stapaneasca. In orice caz trebuie stiut ca atunci cand unul din cei doi doreste separarea datoria celuilalt este sa i-o permita.”

Vezi tu, daca ai citi cu atentie eseul ai ajunge sa intelegi mai bine multe din mine cel de demult. Ai vedea ca te-am iubit constient, ca intai ai fost TU si apoi EU, desi pana azi habar nu aveam de acest concept. Azi in masina ma gandeam ca sunt singurul in afara de tine care te cunoaste, care TE  STIE ! Gandeste-te in atatia ani prin cate am trecut noi doi !!!

C. ma ajuta sa trec peste durere. Se pare ca se vad ceva roade, desi mai este mult pana la vindecare.  Nu este vorba de ceva sexual, nici nu as putea, ci numai terapie. Se pare ca aveam nevoie de asta si mi-a fost trimisa cu o misiune clara.

beesknees

Iarasi pe renderosity.com. Gasesc aici, desi intru mai rar, multe lucruri extraordinare. Si cuvantul nu este exagerat. Azi il am pe “beesknees” si cateva din lucrarile lui. Puteti intra pe renderosity sa-i vedeti intreaga galerie:

Octavian Paler – Un Muzeu In Labirint

S-a intamplat ca in liceu, chiar de la inceputul lui din clasa a IX-a sa alerg in fiecare joi sa cumpar revista “Flacara”. Nu atat pentru articolele lui Adrian Paunescu ci pentru serialul lui Octavian Paler – “Un muzeu in labirint” si, tot pe aceeasi pagina, pentru serialul lui Oliver Lustig – “Dictionar de lagar”. Erau primele pe care le citeam si asteptam cu nerabdare sa treaca zilele pentru a cumpara urmatorul numar. Erau niste cozi foarte mari cand aparea “Flacara” si uneori nu reuseam s-o cumpar. Ce dezamagire !!! Eram fascinat de omul Octavian Paler si de scriitura lui. Eram indragostit de literatura si pictura, citeam tot ce imi cadea in mana, in special literatura sud-americana si bineinteles cartile lui.

Strangeam intr-o comoda din sufragerie (asa era atunci) toate numerele din “Flacara”. Cand deja au fost prea multe am decupat articolele din “Un muzeu…” si le-am pus intr-un dosar. In facultate am avut o tentativa de a recupera numerele pierdute la Biblioteca Nationala. Era foarte greu. Nu se puteau fotocopia si eram nevoit sa le scriu cu mana.

Anii au trecut dar dosarul l-am pastrat. Anul acesta l-am redescoperit si m-am gandit sa-l recitesc completand numerele lipsa. Acum e mult mai usor: te duci la biblioteca, ceri colectia revistei si ceri sa-ti fotocopieze paginile dorite. Apoi le editezi in word si le postezi.

Surpriza a fost ca am descoperit un site dedicat memoriei lui Octavian Paler – www.octavianpaler.ro – care a primit cu entuziasm propunerea mea de a publica “Un muzeu..” cu un numar in fiecare saptamana. Totul a mers foarte bine timp de cam douasprezece saptamani dupa care site-unl a devenit inaccesibil. De ce ? Nu stiu si e mare pacat. Din cate am inteles de la administratori site-ul avea foarte multi cititori. Poate au fost la mijloc motive financiare ? oricum nu mai conteaza acum.

Vreau sa postez aici “Un muzeu in labirint” integral. Desi am “pornit” acest blog din cu totul alte motive cred ca Octavian Paler nu s-ar supara sa (re)apara aici. Este o carte in foileton care TREBUIE citita ! Este un must al literaturii; este un regal de metafore, fragmente din viata pictorilor, informatii despre arta…

Lectura placuta !

Octavian Paler – “Am invatat”

Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua!!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie,
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viataCi PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva………….
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cucuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie,cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vreatu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tineinsuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ainimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-lajuta.
Am invatat ca scrisul Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede …
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (1)

Mă tentează de multă vreme o istorie etică a artei. Pornind s-o scriu, mi-am adus aminte o amintire din copilărie. Mă pierdusem odată într-o pădure din care nu mai găseam nici o ieşire. Alergam în toate părţile, dând la o parte cu mâinile insângerate de ghimpi crengile de trandafiri sălbatici şi, când credeam că voi ajunge în sfârşit la un luminiş, totul se încurca din nou. Mă întorceam şi porneam in direcţia opusă. În zadar. Obosit şi nfricoşat, m-am oprit, m-am aşezat pe un maldăr de frunze uscate şi am început să plâng.

Deodată, am auzit vag un clopot. M-am luat după sunetul acela şi mai târziu am ieşit într-o poiană. Trecusem, aş zice azi, proba labirintului. Niciodată ca atunci iarba nu mi s-a părut mai frumoasă, mai caldă şi lumina mai strălucitoare. Eram fericit, chiar dacă nu ştiam că starea mea se cheamă stfel.

De atunci, de fiecare dată cand mă aflu în preajma unei păduri, mă afund în desiş cu speranţa că la ieşire voi avea din nou starea aceea pe care, iată, nu pot s-o uit. Dar niciodată n-am mai fost ca atunci. Ceva din minunea acelei ore nu se mai repeta. Şi tocmai acest fapt mă face să fiu încăpăţânat şi să caut mereu. Oare nu nostalgia firului Ariadnei ne împinge în labirint? Poate, acest dar nu-i răsplăteşte decât pe cei care s-au rătăcit, adevărata dragoste rămânând străina celor care nu vor să rişte niciodata nimic. În fond, ce vrea să însemne o istorie etică a artei? Nici un pictor n-a izbutit ca Rembrandt să silească umbrele să se pună la dispoziţia filosofiei aşa cum nici un pictor n-a izbutit ca Fra Angelico să silească albastrul să se pună la dispoziţia inocenţei. Din păcate, istoriile de artă trec prea uşor peste aceste lucruri. Ele ne vorbesc despre desenul lui Rafael, despre culoarea lui Rubens şi neglijează sş ne vorbească despre fericire. Şi uită, mai ales, că sub zidurile Troiei, noi visam altceva decât grecii. Căci omul poate trăi fără frumuseţe, dar nu poate trăi fără speranţă.
Marturisesc ca am o mare admiratie pentru Praxitele, dar nu-mi place celebrul sau “Hermes”. Acest zeu sibarit, cu parul buclat, e cam dulceag si surade echivoc. Pentru el toate poruncile se reduc la una: fii frumos! Daca s-ar imbraca, il vad incercand vesmintele galantului secol al XVIII-lea, cucerit de capriciile rococoului. Acesta sa fi fost visul secret al Eladei, omul de care ea ne-a vorbit necontenit, masura tuturor lucrurilor? Un barbat care sta pe soclu cum ar sta in budoar? Desigur, nu. Si ce ne poate spune aceasta frumusete care evita ideile despre lumea in care traim? Chiar Afrodita, zeita frumusetii, ne da un raspuns. Ea s-a nascut ca o zeita si a murit ca o femeie. Cand a aparut din valuri, semana cu zeii pentru ca nu avea amintiri. Suferise parca un soc fericit intr-una din furtuni si valurile au adus-o la tarm fara memorie.
Apoi, datorita lui Praxitele, si-a descoperit moartea si a inceput sa iubeasca viata. Niciodata, ca atunci, nisipul n-a fost mai cald si mai mangaietor sub talpile ei. Niciodata soarele n-a fost mai fierbinte si arsura lui mai voluptoasa. Niciodata serile n-au fost mai pline de melancolie. Afrodita nu se mai plangea la Olimp. Avea, ca si noi, amintiri din aceasta viata si stia, ca si noi, ca ea e singura adevarata. Odinioara crezuse ca dragostea inseamna sa surada, ca si cum linistea ar ajunge sa dea o semnificatie tuturor lucrurilor. Si era atat de regala in aceasta liniste incat parea sa nu se gandeasca la nimic. Buzele cu urme de sare incă nu rosteau nici o vorbă. Cum sa gasesti pe aceasta gura frumoasa si muta curajul unui cuvant? Acum, ea a inceput sa descopere frumusetea adevarata si trecatoare a vietii. Lumina se incarca de sperante si de regrete, iar dragostea incepe sa inunde marmura.

In acest sens, mi se pare discutabil sa vorbim despre inceputul declinului artei eline prin Praxitele. Sau despre decadentismul artei helenistice. De ce-am vedea in placerea cu care Afrodita isi descopera un corp de femeie un semn de declin? Ceea ce Fidias a reusit tacand, aceste statui simt nevoia sa spuna. Abia melancolia lor ne arata ca zeii au inceput sa iubeasca pamantul. Si pe urma, cel putin unii dintre noi ne-am convins ca nu mai putem astepta mare lucru de la drumurile care urca in Olimp.

Vietii nu-i ajung intotdeauna cuvintele linistite. Suntem fiii unei lumi fara rabdare si fara menajamente care între mângâiere si brutalitate nu mai are vreme de nuante. Si chiar daca ne-am aseza pe obraz masca statuilor lui Fidias, n-am mai sti ş- purtam. Frumosul? Da,desigur. Si eu cred ca povestea cu marul de pe muntele Ida e plina de invataminte. Si eu cred ca intre razboiul Troiei si Parthenon e o stransa legatura.
Dar nu aceasta legenda sta la originea artei. Grecii au avut o legenda mult mai instructiva pentru a ne explica arta si, din pacate, ea e aproape uitata. Se zice, astfel, ca primul portret s-a nascut  din dragostea unei tinere pastorite care a zgariat pe un zid profilul umbrei iubitului ei. Ceea ce inseamna ca iubirea este la originea artei. Poate nu intamplator Gauguin indemna femeile pictate de el: “Iubiti si veti fi fericite!”. In vreme ce grecii au repetat mereu, cel putin pana la Praxitele “Fiti frumoase si veti fi fericite!”. Iubirea rade si de infern si de cer, spune Baudelaire si fara indoiala are dreptate. Caci o imbratisare transforma taumaturgic clipa in vesnicie. Intre mainile unor indragostiti eternitatea inceteaza de a mai fi o himera si se naste firesc.

Ceea ce “Gânditorul” lui Rodin caută zadarnic, orice adolescent a găsit singur cel puţin o dată. Dar tocmai de aceea iubirea întoarce spre viaţă un obraz serios si grav, reamintindu-si in clipa aceea ca a zgariat un profil pe un zid. De ce-ar trebui sa-i creada pe cei ce ne vorbesc frumos despre zadarnicie? Care pomenesc de labirint numai pentru a ne convinge ca omul sec.XX a pierdut orice speranta. Si ca deci nu-i mai raman decat molimele, disperarea, crima, minciuna, abjectia, obedienta, neantul… Daca arta ar ajunge la concluzia ca toate acestea n-o privesc si ca singura ei preocupare trebuie sa fie frumosul, ar pierde in cele din urma increderea oamenilor. Statuile au inceput sa surada nepasatoare cand arta n-a mai avut destul curaj.

Publicat in “Flacara” nr. 1264 – 30.08.1979

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (2)

Am vazut un tablou de Magritte care nu este altceva decat capul de marmura al unei Afrodite grecesti  caruia pictorul I-a asezat pe obraz o pata de sange. Un gest de extravaganta, o incercare de a epata, ş-ar zice. Mai ales ca statuile grecesti, stim, n-ar putea sangera. In trupul lor curge lumina, nu sange. Suntem tentati sa stergem imaginar pata care maculeaza marmura pentru a lasa chipul Afroditei frumos si strain de toate ranile lumii, visand, poate, la tarmul insorit unde a iesit din valurile marii.

Pe urma observam ca zeita, cu ochii plecati in jos, nu vede marul asezat de pictor in fata ei. Probabil, marul oferit de Paris. N-o mai intereseaza frumusetea? Pata de sange ne tulbura si deodata tresarim. Afrodita aceasta a cunoscut parca toate crimele si greselile savarsite din antichitate incoace. Ea stie lucruri la care sculptorii greci nu ş-au gandit. E contemporana cu noi, are memoria noastra, nu memoria marmurelor grecesti. Magritte n-a glumit. El ne reaminteste ca o opera de arta ne poate spune uneori altceva (sau in orice caz mai mult) decat a vrut autorul ei. Venus din Milo, fara brate, e mai elocventa decat va fi fost la origine statuia.

Victoria din Samotrace, de asemenea. Dupa cum, batranii lui Rembrandt par  sa stie  mai multe decat va fi stiut Rembrandt. In muzee, ei au continuat sa-si asume experientele lumii si sensul lor. Au trait noptile celor doua razboaie mondiale si au privit parca in tacere ruinele fumegand sub cerul insangerat al Europei.

Sa ne miram ca pe chipul lui van Gogh barba tepoasa si galbuie  seamana din ce in ce mai bine cu graul copt? Ca Venera     lui Botticelli pare mai melancolica decat va fi pictat-o Botticelli? Ea a vazut ceea ce Botticelli n-a vazut. Cunoaste lucruri pe care creatorul ei n-avea cum sa le cunoasca. Si poate nu e nici un paradox sa afirmam ca operele isi intrec mereu autorii. Ele continua parca sa se desavarseasca in tacerea muzeelor, ca stalactitele in pesteri, transformandu-se pe nesimtite.

Imi aduc aminte ce zicea odata Malraux: “Daca noi nu mai citim un poem de Baudelaire, cum o facea Baudelaire, e pentru ca I-am citit pe Rimbaud si pe Mallarmé”. Am putea adauga in acelasi sens ca nu mai putem vedea intr-un muzeu o marmura greceasca asa cum o faceau grecii, pentru ca nu ne putem lasa memoria la casa de bilete. Lupii au intrat in Florenta mai ales in timpul lui Savonarola. Dar nu numai atunci existau existau motive de teama. E firesc ca pata de sange pusa de Magritte pe obrazul Afroditei sa ne starneasca deci, ganduri pe care neoclasicismul nu le-a avut niciodata. S-au facut fel de fel de presupuneri despre labirintul grecilor, uitandu-se tocmai lucrul cel mai important. Ca grecii l-au nascocit probabil pe Tezeu ca sa poata, in sfarsit, dormi linistiti. In realitate, labirintul exista in ei insisi. Asa cum Minotaurul a strabatut practic intreaga istorie a omului. Nu grecii au descoperit frica si ea n-a murit odata cu ei. Si, la urma urmei, daca n-ar fi fost Minotaurul, cei vechi n-ar fi avut prilejul sa ne vorbeasca despre firul Ariadnei.

Asadar, sa nu-i suspectam pe cei care pun pe buzele statuilor grecesti cuvintele lor. Acesta este singurul mod de a le face sa vorbeasca. Dealtfel, intoarcerea in labirint nu este o excursie prin ruinele scoase la lumina de arheologi. Ea este clipa cand omul afla ca in propria lui viata exista un drum spre moarte, spre locul unde asteapta Minotaurul, si altul spre dragoste, incotro il calauzeste firul Ariadnei. Si ca, de fapt, primul ii arata intreaga importanta a celui de-al doilea.
Daca eliminam partea infricosatoare a legendei si pastram numai simbolul ei am putea spune, simplificand desigur, ca intreaga istorie a artei poate fi povestita intre cele doua drumuri din labirint.

Undeva la raspantia lor se afla Ganditorul lui Michelangelo. Si tot acolo zambeste Gioconda, ezitand intre cele doua drumuri. Daca tezeu ar aprinde facla, am descoperi pe pereti si portretele batranilor lui Rembrandt, ezitand intre lumina si umbra; iar in imediata vecinatate statuia zeitei Atena, tinand intr-o mana lancea si intr-o mana scutul, ceea ce ne va reaminti ca anticii stiau sa uneasca intelepciunea si curajul. Surasul statuilor grecesti e inselator! El nu e decat dovada caa echilibrul clasic se bizuie, cum zice Nietzsche, pe o pace incheiata la timp intre Apollo si Dionysos.

Labirintul ar  deveni astfel un imens muzeu posibil, unde ş-ar vedea evident ca arta a vrut totdeaunaa sa-si puna intrebari si a visat totdeauna un fir al Ariadnei. Sa ne imaginam ca am inainta pe aceste culoare, pe care legendarul semn al securii dublee a fost inlocuit cu tablouri. Vom reintalni Capriciile lui  Goya, anxietatile lui Tintoretto,  siluetele arzand ca o flacara in panzele lui  El Greco, insomnia printeselor lui Bronzino, misterul lui Bosch, melancolia lui Botticelli, vanatorii lui Bruegel care prin zapada, se indreaptaa tot spre centrul enigmatic al labirintului,  cu capetele plecate, ganditori, urmati de cainii lor si probabil hotarati sa ucida Minotaurul si sa-l acopere cu zapada definitiva a iernilor flamande.

Sfidand cronologiile, ii vom reintalni in continuare pe salile acestui muzeu fictiv pe Rosso  Fiorentino si pe ceilalti manieristi, apoi pe un perete intreg acel Bacchus bolnav    al lui Caraavaggio, cu ochii arsi de febra, presimtind parca moarteaa artistului. Flacăra barocă,  in intelesul ei cel mai larg, folosit de Eugenio d’Ors, danseaza si ucidee, in timp ce prin aer zboara imobileee pasarile mari si albe din picturaaa lui Braque. Undeva la o cotitura a labirintului incep sa apara artistii raniti, Modigliani, Munch, apoi artistii martiri,  ca Van Gogh. Iar in centru, in locul Minotaurului vom intalni tacerea inepuizabila a Sfinxului de la piramide care nu anuleaza intrebarile ci le face pe toate posibile.

Facand drumul inapoi, ii vom regasi pe Rafael, pe Leonardo da Vinci din Cina cea de taina, iar cand pe peretii labirintului va vibra luminoasaa amiaza de-afara vom afla Primavara lui Botticelli langa Primavara lui Corot, si-I vom reintalni pe Renoir si pe toti cei care au iubit lumina,  natura si raspunsurile simple. In sfarsit, iesind in plin soare vom putea avea surprizzaa sa descoperim ca Ariadna nu  este altcinevva decat  Afrodita din Crid rezemata de una din coloanele Parthenonului.

Publicat in “Flacara” nr. 1265 – 06.09.1979

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (3)

S-ar parea ca arta moderna vrea sa darame lumea formelor stiute pentru a putea apoi, pe ruine, sa creeze alta. Inainte de a ne pune problema unui om mai complex, trebuie sa ne dezvatam, sugereaza ea, de prejudecatile, de automatismele care ne imping sa spunem din pura obisnuinta: omul are doi ochi, doua urechi, ochii sunt asezati in mijlocul fetei… Si iată ce face Picasso. El aşează ochii în locul urechilor şi sânii in locul genunchilor. Privim si prima reactie e indignarea.   Este exact ceea ce a urmarit el. Sa ne indigneze. Sa ne tulbure. In clipa urmatoare ne vom intreba daca lumea aceasta in care traim are vreun sens. Daca nu cumva este absurda. Undeva in umbra el surade.

Este intocmai drumul pe care a vrut sa ne impinga. Si parca sopteste de sub masca de “soparla bantuita de duhuri”” : Continuati sa va puneti intrebari. Veti ajunge in cele din urmaaa sa intelegeti ca eu n-am facut decat sa biciui rutina, conventiile, increderea facila si oarba in ele. Tocmai de aceea pictura mea e incomoda. Pentru ca nu va lasa sa repetati     linistiti, fara probleme: acesta e un copac, aceasta e o   ghitara. Pictura mea “musca”. Ea va obligaa sa va intrebati: ce mai e si asta? Si, in clipa cand va dati seama ca nu stiti sa raspundeti, de fapt ati inceput sa va dati seama ca pentru a   afla un sens al lumii trebuie sa cautati dincolo de conventii si de aparente. Rolul meu e sa zdruncin, sa va impiedic sa repetati caa niste automate cuvinte si imagini invatate pe dinafara. Fac ceea ce faceau si grecii  cand daramau templele pagane ca saa deschidaa larg drumul noii religii. Nu stiu ce religie va fi aceea care se va ridica  pee ruinele lasate in urma mea, dar, poate, rolul meu e numai sa-I deschid drumul, sa curat de prejudecati calea pe care ea va veni. Tocmai de aceea trebuie sa va ajut sa priviti dincolo de idolii aparentelor. Sa distrug in voi imaginea unui copac facandu-I frunzisul ca un arici de mare. In felul acesta nu veti mai spunee pur si simplu “acesta e un copac”, ci va veti intreba “in ce lume traim?”.
Amintiti-vaa ca raspunzand “omul”, Oedip a stat in fata unui animal ciudat si echivoc care nu era nici leu, nici caine, nici pasare, nici sarpe, nici om, desi era, poate, toate acestea in acelasi timp: sfinxul. Nici cainele, nici pasarea, nici leul, nici sarpele nu I-au constrans pe greci sa descopere omul cat I-a constrans acest animal aberant. Sfinxul nu este decat  o forma a artei de avangarda din Elada. Si tocmai aceasta arta le-a des-chis anticilor ochii, mai mult decat au facut-o Fidias si Praxitele… Eu stiu. Intr-o zi, in taina, tot va veti intreba: si daca arta a avut dreptate? Oamenii au inceput totdeauna prin a nu intelege.

De fapt, Picasso ne lasa sa banuim ca aceasta placere de a cuceri pentru a-si parasi cuceririle e o stratagema. El se comporta ca si cum toate obiectelee ar fi gresite si trebuie sa le inventeze din nou, numai pentru a sili natura sa marturiseasca. Si e de la sine inteles ca valoarea sfinxului nu sta in caracterul ei ilogic, ci in intrebarea pe care o pune.

Am intentia ca intr-un prim ciclu din acest “Un muzeu in labirint” sa dau curs unei mai vechi idei, si anume ca, intr-un fel sau altul, fiecare artist trebuie sa treaca pe urmele lui Oedip, la portile Thebei, sa intalneasca Sfinxul pe contul sau si sa raspunda pe contul sau la intrebarea “ce este omul”. Vreau sa reunesc in el toate marile autoportrete din istoria picturii pentru ca, poate, nicaieri confruntarea cu Sfinxul n-a fost mai acuta ca atunci cand artistul ş-a privit in oglinda cu gravitate, intrebandu-se: cine sunt eu? Eu, Delacroix. Eu, Tintoretto. Eu, Albrecht Dürer. Si parca il aud pe Gauguin murmurand, in ciuda aerului sau de trubadur si pirat obosit:”Am o credinta pentru ca vreau s-o am”.

Probabil nevoia noastra de a judeca prin marturisiri explica in buna masura inflorirea autoportretului la un moment dat in istoria artei. Anticii pareau mai degraba dispusi sa se retraga in umbra, sa lase opera singura sa vorbeasca. Si totusi Narcis e o legenda greaca. Si totusi nu pe un templu al Renasterii, ci pe un templu grec ş-a scris “Cunoaste-te pe tine insuti”. Artistii   care, mai tarziu, si-au pictat chipul n-au facut decat sa urmeze acest indemn care le venea de la inteleptii antici. Si am savarsi, fara indoiala, o greseala văzand aici un semn de vanitate. Adevărata confesiune a avut totdeauna alt izvor si alt mobil. Ceea ce Michelet va numi être soi de plus en plus, pour être frères de plus en plus. Tocmai de aceaa nu e prea mult, poate, sa spunem ca intr-un autoportret al lui Rembrandt ochii par sa fi vazut, undeva, ssi urmele lasate de pasii nostri. Si ca nemaiputand sa aflam toate intrebarile unui artist,  ne ramane oricum sansa sa ne punem intrebarile noastre.

E un abuz oare sa cautam pe obrazul Afroditei urmele de sare ale unei mări cunoscute? Cu memoria plina incaa de soarele unor zile petrecute la mare, privesc un autoportret al lui Munch in care vantul recee de miazanoapte rupe parca pecetile unui labirint dureros. Pictura norvegianului n-are incredere decat in tacere chiar cand striga si n-are increderee in mare decat cand e pustie. Ea m-a atras adesea, si inca exercita asupra mea o fascinatie secreta, dar intre timp am invatat sa astept de la cei  care privesc marea altceva decat singuratatea. In amintirea mea ard acum amiezele orbitoare ale unor zile in care, trantit pe nisipul fierbinte, ma gandeam ca fericirea nu e un cuvant inutil. Si desi stiu ca nu se judeca un tablou dupa stralucirea soarelui, nu pot sa fac abstractie de ceea ce am trait eu insumi.

Pe scurt, imi propun aici sa fac nu o istorie a artei in intelesul curent, ci o istorie a intrebarilor pe care mi le-am pus in muzee. Ma intereseaza ceea ce o opera ma indeamna sa gandesc sau sa simt. Si daca intreaga istorie a artei nu e decat o eterna redescoperire a celor doua drumuri din labirint, imi place sa cred ca avem arta pentru a iubi si mai mult. Masură in toate, ziceau grecii. Exista insa artisti care m-au facut sa ma intreb daca nu cumva datoria noastra este mai degraba excesul.

Publicat in “Flacara” nr. 1266 – 13.09.1979

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (1)

În singura noapte în care am fost la Madrid, m-am oprit undeva în piaţa    Puerta del Sol, la o oră târzie când străzile erau pustii. Undeva pe acolo va fi  fost locuinţa lui Goya înainte de a se muta în “Casa surdului”. M-am gândit la autoportretul in acvaforte de pe prima planşă a Capriciilor şi mi-am zis că întâmplarea nu face uneori decât să se pună la dispoziţia logicii: numai acolo, în centrul Madridului şi în centrul topografic al Spaniei, ar fi putut locui Goya la cincizeci de ani.

Fac acum ceea ce n-am îndrăznit atunci. Las imaginaţia să lucreze. Încă puţin şi în piaţa goală va apare o trăsură. Şi, cu oarecare bunăvoinţă, vom desluşi în ea pe don Francisco Goya y Lucientes.

Am zis Goya? Din fericire, am vorbit in şoaptă. Trebuia să spun Francisco de Goya. Aşa semnează acum. Ciudată pretenţie într-un veac care sfârşeşte pe eşafod! Don Francisco se încruntă însă când un necunoscut uită particula de nobleţe; deşi când îşi scoate jobenul, cravata de mătase albă şi redingota arată mai degrabă ca un plebeu, iar sub cerul gol şi prăfos din obscurul Fuendetodos şi la Zaragoza cei care îşi amintesc de fiul poleitorului de rame zâmbesc ironic. Dar să nu ne temem. Putem continua liniştiţi. Am uitat că pictorul e surd. De câţiva  ani nu mai aude nimic. Putem să-i spunem chiar, cum îi zic prietenii, Francho. Să ne ascundem deci după o coloană în vreme ce trăsura străbate piaţa, aşteptând să coboare pasagerul  ei. Şi întretimp să-i privim autoportretul care deschide seria Capriciilor.

Madridul,  scrie Eugenio d’Ors, este o sinteză. Daca pe de o parte seamana putin cu Roma, pe de alta parte, din pricina ariditatii imprejurimilor, seamana cu un desert. Europa se margineste aici, intr-un fel, cu Africa. O sinteza este si pictorul din fata noastra. Daca pe de o parte imbracamintea ne aminteste iar de blazon (Goya se numara, se zice, printre primii spanioli care au adoptat moda jobenului), in ea se ascunde parca u n taran aragonez, viguros si banuitor. Poate chiar viclean.

Ceva in expresia sa ne trimite cu gandul la orgoliul cu care Balzac spunea “Nimic nu scapa privirii mele”, dar de ce aceasta cautatura prudenta? Omul care la sfarsitul unui secol al luminilor face sa triumfe din nou umbra ni se infatiseaza din profil, ca si cum ar sta pe bancheta trasurii sale si priveste strazile unde candva, intr-o dimineata tulbure, fusese gasit injunghiat, cu un cutit in spate. Cati ani au trecut de atunci? Treizeci. Atunci nu-l cunostea nimeni si, daca ar fi murit, faptul ar fi fost pomenit în treacăt la ceea ce ziarele numesc “cronica neagra”. Acum e cel mai notoriu pictor al Spaniei, concurând gloria tacutului Velasquez. Cum sa nu fie mandru de tot ce-a izbutit? Academician la 34 de ani, apoi prim pictor al regelui. Fuendetodos, catunul natal, a ramas in urma cu praful si pietrele sale. Don Francisco merge acum in trasura proprie pe strazile Madridului. Nu duce lipsa de comenzi, are faimă, incat isi poate ingadui sa se faca asteptat, rugat, sa refuze, sa puna conditii. Cu narile senzuale, adulmecand in vant ceea ce ii mai rezerva destinul, are aerul unui toreador care coboara in arena numai pentru a primi aplauzele spectatorilor, nu pentru a cunoaste gustul infrangerii. Si-a spuss dealtfel singur Francisco de los Toros. Si desi nimeni nu poate garanta ca s-a luptat cu taurii, e limpede ca in arta se simte ca intr-o corida.

Sub jobenul care ii acopera fruntea, faimoasa incruntare a sprancenelor e abia sesizabila. In schimb, atitudinea sfidatoare l-ar duce in Franta sub ghilotina. Mai ales daca I s-ar lua in serios propria declaratie:”Luxul este placerea mea”. Dar sa-l privim mai atent. “Toti vor sa para ceea ce nu sunt”, spune el intr-un comentariu la Capricii. De ce el insusi vrea sa para ceea ce nu e? Vrea sa para calm, indiferent ssi nu e. Privirea sa banuitoare parca pandeste reactia noastra. Cumva ne-am dat seama ca totul nu e decat o masca? Dar tocmai astfel ne atrage atentia ca uitasem ceva. Unde sunt in acest autoportret urmele dramei care l-a lovit pe Goya? Cu cativa ani inainte, o criza a unei boli grave il asurzise partial, iar acum nu mai aude nimic. S-a resemnat oare? Mandra si tenacea fire a aragonezilor l-a ajutat sa-si impuna calmul?

Pentru cineva deprins sa auda chiotele vietii si exclamatiile admiratorilor, surzenia poate fi chiar mai rea decat moartea. Intr-adevar. Insa tocmai de aceea el cere parca si mai mult destinului acum. Cata vreme a avut auzul normal, a iubit orice femeie I-a placut , fara sa se sinchiseasca prea mult de rangul ei. Surd, vrea sa fie iubit de o ducesa. Si in timp ce unii cartesc, poate, impotriva lui, el pare sa gandeasca” “Vorbiti. Acum am dreptul sa nu va aud”. In tinerete, vagabondand prin Romaa si-a zgariat numele in cupola catedralei Sfantul Petru si pe cornisa mormantului Ceciliei Metella.

Acum nu mai e dispus sa se multumeasca cu o eternitate şterpelita. Vrea sa I se scrie numele direct in panteonul artei. Cu atat mai mult cu cat serbarile galante din pictura sa au luat sfarsit. Toreadorul simte acum gustul aspru al riscului, dar ajunge sa-i privim buza de jos, ca de obicei repezită brutal înainte: el stie sa inhate succesul si sa-l supuna.

In definitiv, destinul nu i-a fost potrivnic decat o singura data. Cand l-a asurzit. Si chiar asa, gandeste parca Goya, este treabaa celor slabi sa se planga. El, Goya, va face ceva mai dificil. Va izbucni intr-un ras tragic. Minotaurul poate intra in arena. Corida poate începe.

Publicat in “Flacara” nr. 1267 – 20.09.1979

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (2)

Pentru succes, protectorii, relatiile, norocul sunt de ajuns. Dar succesul nu inseamnaa uneori nimic in arta. Pana la boala care l-a lovit la patruzeci  si sase de ani si l-a facut infirm, Goya avusese succes, dar n-a fost “Goya”. Incepea sa guste din cupa gloriei, starnea invidii, regele insusi I-a facut intr-o zi favoarea de a-I canta la vioara pentru a-si arata bunavointa fata de el. Un singur lucru lipsea. Pictorul pe care Spania il astepta de aproape un secol si jumatate. In plina faima a lui Goya, Goya inca nu nascuse.

Unii dintre cei care-l vad trecand in trasura, tacut si privind lumea de sub pleoapele grele, ca pe prima plansa a Capriciilor, spun ca nu va avea niciodata melancolia muzicala a lui Watteau. Că e  grosolan langa suspinelee unui Fra Angelico si vorbaret langa tacerea lui Velasquez. Ei nu stiu ce surprizaa ii asteapta in aceste  Capricii.  Sub palaria mare de fetru  e acum un alt artist. Un Savonarola spaniol care invocaaa nu pe Dumnezeu, ci Ratiunea.(Si daca lui Fra Angelico I se potriveste intr-adevar versul lui Browning,”Domnul este in cerurile sale, pe pamant totul e bine”, don Francisco, daca l-ar auzi, ar zambi ironic).

Cu mana puternica, el da la o parte obiectiile si cartelilee si-si vede de drum. E sensibil la onoruri? Acesta nu e pacatul cel mai mare intr-o lume in care Machiavelli a fost luat adesea drept model. Si pe urma destinul ii e acum dator. In tinuta sa ireprosabila, don Francisco se arata linistit si sigur de sine, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Parca s-ar intoarce de la o serata a ducesei de Alba. Ce paradox viata acestui pictor.

Botticelli a pictat Primavara si Nasterea Venerei intre treizeci si patruzeci de ani. La batranete, singuratatea lui are parte nu atat de adevarul creatiei, cat de suferinte penibile si de indiferenta celor din jur. Predicile lui Savonarola si “incendiile vanitatii” din pietele florentine au umplut inima sensibila a artistului de remuscari posomorate si de obsesii expiatorii. Un Botticelli sfarsind aproape uitat,”proptindu-se la mers in doua bete, caci nu se poate tine drept” pe strazile Florenţei,  ne trimite înapoi  la cel care, la treizeci şi trei de ani a pictat Primăvara.

Intr-un fel,”cazul” Botticelli este contrariul “cazului” Goya. Caci pictorul spaniol a trebuit sa astepte apropierea batranetii pentru a fi el insusi. Ceea ce facuse pana atunci nu I-ar fi imortalizat probabil numele. Si daca ar fi murit la varsta la care au murit Rafael, Van Gogh sau Caravaggio, Goya n-ar mai fi fost si n-ar fi stat in istoria artei alaturi de ei. La treizeci si sapte de ani, cat a masurat viata lui Rafael si mai tarziu cea a lui Van Gogh (iar Masaccio n-a trait decat douazeci si sapte de ani) Goya inca mai eraa un pictor de serbari galante. Are cincizeci si trei de ani cand apar Capriciile. Si inca nu exista Dezastrele, nu exista Disparates, nu exista picturile halucinante din “Casa surdului”…

Dar ce revansa pentru anii cand in cartoanele pentru tapiserii a privit viata ca pe un joc in care, inainte de orice, conteaza abilitatea. Boala l-a schimbat. L-a smuls brutal din mijlocul petrecerii, de la care a pastrat doar hainele. Acum nu se mai considera dator sa spuna minciuni aurii. E, in sfarsit, Goya. Chiar daca mandrul aragonez isi ascunde infirmitatea sub o distinctie provocatoare. El a avut grija sa para in acest autoportret ca un invingator, dar arta sa va arata de acum inainte un mare interes pentru victime.

Iata-l, coboara din trasura. E scund si, din pricina gatului scurt, pare si mai indesat. Dispare intr-una din casele de la Puerta del Sol si, in piata goala, se mai aud o vreme ecourile pasilor sai. Ni-l inchipuim indreptandu-se spre “Casa sursului”. Dealtfel, nu e departe pana pe malul celalalt al raului Manzanares. Vor mai trece insa douazeci de ani pana ce Goya va ajunge acolo. Saturn mai poate sa astepteee in grota timpului sa-si inceapa ospatul sadic. Don Francisco se afla abia la primii pasi pe noul sau drum.

Primii pasi, intr-adevar. Dar lava a izbucnit din maruntaiele vulcanului ce parea linistit. Acum nu se mai putea opri. Se rostogoleste sub mana lui Goya, salbateca, de o frumusete sumbra si orbitoare, intrand cu un vuiet in istoria artei. Povestitorul delectabil, care putea aspira cel mult la o glorie de tipul  celei a lui Fragonard, a murit. In locul lui, din boală s-a ridicat un om care suie in ascuns pe muntee alaturi de Prometeu si deseneaza acolo toate chipurilee pe care le ia vulturul.

“E un diavol cu inima de inger”,a zis servitorul sau despre acest om.Dar, oricat am gusta butada, ea nu ne explica aproape nimic. Si, mai ales, nu ne lamureste ce s-a intamplat cand nici diavolul, nici ingerul n-au mai existat. Cand a ramas numai un artist fata in fata cu boala sa. La o raspantie. Caci, la drept vorbind, existau in aceasta incercare doua solutii.

Una la care au apelat totdeauna spiritele slabe. Sa evite adevarul printr-un optimism fortat si facil. Alta aspra si orgolioasa. Sa zici: iata infernul meu si iata arta mea care e mai puternica decat el. Arta a fost totdeauna orgolioasa, dar Goya se numara printre cei care au dovedit  ca arta adevarata nu-si  pleaca niciodata capul. “A fi!”, raspunde el la vechea intrebare a lui Hamlet. “A fi, dar nu oricum”. Si cu ochii sai indaratnici, din care ghicim ca pentru Goya vointa se confunda cu incapatanarea, priveste drept in  fata. Nerusinat, am zice daca n-am sti si alte lucruri.

Publicat in “Flacara” nr. 1268 – 27.09.1979

Carti citite: Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană

Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană
Ed. Stephanus. 2007. 302 pagini

1. (p.19) …citisem despre Krupp, care devenise milionar fabricând arme ucigătoare, dar că el însuşi era îngrozit de gândul morţii. Nimeni nu avea voie să rostească în prezenţa lui cuvântul ¨moarte¨. A divorţat de soţia lui pentru motivul că i-a pomenit de moartea unui nepot. Avea totul, dar era nefericit fiindcă ştia că fericirea nu putea dura, că trebuia să se despartă de ea şi să putrezească într-un mormânt.

2. (p.23) Inima mea aparţinea lui Cristos, nu unei confesiuni anume, dar luteranismul făcea apel la inima mea mai mult decât alte mişcări creştine. Cercetasem celelalte confesiuni. Biserica Ortodoxă, căreia îi aparţineau 4/5 din populaţie, mi se părea că punea un accent exagerat pe manifestările exterioare. Aceeaşi impresie mi-a făcut-o şi ritul catolic. Într-o duminică de Paşte, după ce am ascultat liturghia în latineşte şi un discurs politic rostit de episcop, am plecat fără să fi auzit măcar in propria mea limbă că Isus Cristos înviase din morţi. Eram atras de serviciile divine protestante, mai simple, unde predica – din care omul putea învăţa şi de care se putea bucura – era partea centrală. Şi apoi, păstrând proporţiile, aveam o oarecare înrudire spirituală cu Martin Luther. El fusese un om coleric, certăreţ, dar Îl iubise atât de adânc, încât ajunsese să fie convins că e suficient să creadă în acest măreţ Isus pentru a se mântui şi că nu faptele sale  bune îi asigurau mântuirea, ci credinţa sa. Astfel că am devenit luteran.

3. (p.25) Mi-am reamintit atunci că în Biblie stă sris de 366 de ori – o dată pentru fiecare zi a anului – ¨Nu te teme !¨ De 366 de ori, nu de 365; 366, ca să fie acoperiţi şi anii bisecţi.

4. (p.29) Am întâlnit, odată în tren, un tânăr pictor din Siberia îndepărtată şi i-am vorbit despre Isus Cristos.
- Acum înţeleg, a zis el. Ştiam despre asta numai ce ni s-a spus în şcoli, anume că religia este un instrument de aservire al imperialismului etc. Obişnuiam să mă plimb însă într-un vechi cimitir de lângă casă, unde puteam fi singur. Mergeam adesea la o clădire mică, părăsită printre morminte. (Am înţeles că aceasta fusese capela ortodoxă a cimitirului). Aici, pe perete, era zugrăvit un om bătut în cuie pe o cruce. M-am gândit că trebuie să fi fost un mare criminal ca să fie pedepsit în felul acesta. Dar – mă gândeam -, dacă a fost un criminal, de ce avea această imagine locul de onoare, ca şi cum ar fi fost Marx sau Lenin ? Mi-am zis că la început trebuie să fi fost socotit un criminal şi că mai târziu s-a constatat că fusese nevinovat şi, mustraţi de cuget, cei ce l-au răstignit l-au pictat aşa frumos din pricina remuşcărilor.

5. (p.39) Un spital poate duhni a puroi şi a sânge: în aceasta constă frumuseţea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferinţele lor dezgustătoare şi cu bolile lor oribile. Biserica este spitalul lui Cristos. Milioane de pacienţi sunt trataţi cu dragoste în biserică. Ea îi primeşte pe păcătoşi, dar ei continuă să păcătuiască, şi biserica este ca o mamă care rămâne lângă copiii ei chiar şi atunci când aceştia comit crime. Politica şi prejudecăţile slujitorilor săi sunt denaturări ale darurilor lui Dumnezeu: Biblia şi învăţăturile ei, rugăciunea şi tainele.

6. (p.60) Mi-am adus aminte de una dinstre cărţile mele preferate: ¨Patericul¨, scrierea referitoare la sfinţii din secolul IV, care întemeiaseră schituri în pustiu. Cartea are 400 de pagini, dar, prima dată când am luat-o în mână, n-am mâncat, n-am băut, nici n-am dormit până nu am terminat-o. Cărţile creştine sunt ca vinul bun – cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Conţine următorul pasaj: ¨Un frate l-a întrebat pe învăţătorul său: <<Părinte, ce este tăcerea ?>> Răspunsul a fost: << Fiule, tăcerea înseamnă să stai singur în chilia sa, în înţelepciune şi teamă de Dumnezeu, păzindu­-ţi inima de săgeţile arzătoare ale gândului. O astfel de tăcere naşte binele. O tăcere lipsită de griji, ca o scară către ceruri !¨

7. (p.70) …mi-am adus aminte că yoghinii indieni îşi limpezesc mintea izgonind orice gând prin repetarea stăruitoare a unei formule sacre. Aceeaşi metodă o folosesc şi călugării de la Muntele Athos, cu interminabila lor “rugaciune a inimii”, în care se rosteşte la fiecare bătaie a inimii un cuvănt din “Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”

8. (p.238) Arhimandritul Ghiuş a spus că ceea ce va povesti este o întâmplare adevărată despre colonelul Maramet, direcorul Jilavei. Trecând prin faţa unui şir de deţinuţi, punea fiecăruia aceeaşi întrebare:
- De ce ai fost învinuit ?
- N-am făcut nimic, domnule colonel şi am primit zece ani !
Maramet a mers mai departe.
- Şi tu ce ai făcut ?
- Nimic, domnule colonel şi am luat douăzeci de ani.
- Porc mincinos ! a spus Maramet indignat. În Republica noastră Populară pentru nimic nu se capătă mai mult de zece ani !

9. (p.242) [despre viaţa după moarte] A vorbi din punct de vedere personal […] este primul pas către credinţă, deoarece personalitatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului, singurul lucru care rămâne, pe când trupul se schimbă. Atomii de hidrogen şi oxigen din trupul meu sunt identici cu ai altora. Temperatura trupului meu poate fi măsurată cu acelaşi termometru ca şi a dumneavoastră. Toate procesele biologice sunt similare la toţi oamenii. Dar gândurile mele, sentimentele mele, voinţa mea sunt numai ale mele. Energia fizică este ca o ţandără fără identitate. Energia spirituală este ca o monedă care are înscris pe ea chipul unui rege. Atunci de ce ar trebui să împărtăşească soarta trupului ?

Carti citite: Traian Ciorba – Filioque sau despărţirea apusului de ortodoxie

1. (p.6) Însă doi factori aveau să depărteze mult Apusul creştin faţă de Răsăritul creştin, aceştia fiind teologia lui Augustin, însuşită în timp fără rezerve de apuseni, şi alianţa Romei cu francii, pentru a-şi apăra interesele.
Aceşti doi factori aveau să facă în Apusul creştin o mutaţie ontologică din punct de vedere cultural şi ideologic. Aceşti doi factori sunt în fond, preludiul marii schisme de la anul 1054. Dacă privim lucrurile din punct de vedere dogmatic, putem spune că Apusul prin “dogma” Filioque s-a depărtat fundamental de Răsăritul ortodox.

2. (p.8) Augustin este primul teolog apusean care a susţinut ideea Filioque.

3. (p.10) După cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfinţii Părinţi erau ”îngăduitori cu cuvintele dar nicidecum cu înţelesurile, pentru că nu în litere, ci în înţelesuri şi lucruri stă taina mântuirii noastre”

4. (p.11) După învăţătura Sfântului Ciril al Alexandriei “Duhul Sfânt provine din Tatăl prin Fiul, provine din
Acela după fiinţă şi se dăruieşte creaturii prin Fiul”. Iar în alt loc: “Căci, deşi provine din Tatăl şi Duhul Sfânt, El vine prin Fiul şi este propriu Lui”. Deci şi Sfântul Ambrozie, atunci când spune că Sfântul Duh purcede” de la Tatăl şi de la Fiul” vrea prin aceasta să arate purcederea Lui din Tatăl, din veşnicie şi venirea Lui în lume prin Fiul. De aici se poate vedea că Sfântul Ambrozie nu poate fi acuzat de “Filioque” sau de confuzia dintre Teologie şi Iconomie.

5. (p.11-12) După cum s-a spus ceva mai înainte Augustin este primul teolog apusean care a susţinut clar ideea Filioque. Augustin consideră că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul “nu în sensul că El purcede de la Tatăl şi Fiul ca de la două principii, ci întrucât sunt unul, aşa cum Tatăl şi Fiul faţă de creaturi sunt un singur Creator, un singur Domn”. A spune că Tatăl şi Fiul sunt unul, în ce priveşte purcederea Sfântului Duh, după cum sunt un singur Creator, un singur Domn faţă de făpturi, duce la concluzia că purcederea Sfântului Duh, de la Tatăl şi de la Fiul, este o însuşire fiinţială şi nu ipostatică.

6. (p.15-16) Însă Augustin, cât şi teologia apuseană, neortodoxă, de după el, a susţinut doar purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi Fiul. Din această cauză patriarhul Fotie avea să spună: “dacă Duhul purcede de la Fiul, ca şi de la Tatăl, de ce Fiul nu se naşte şi din Duhul, ca şi din Tatăl? Ca să le fie nelegiuiţilor toate
nelegiuite, şi părerile şi cuvintele, şi să nu le rămână nimic necutezat”

7. (p.16) …dacă Tatăl are însuşirea de născător ca însuşire fiinţială ce-I aparţine doar Lui, prin aceasta se deosebeşte din punct de vedere fiinţial de Fiul şi Sfântul Duh, la fel se poate spune despre Fiul şi Sfântul Duh, deci fiecare Persoană divină va avea propria fiinţă, ajungându-se astfel la politeism. Ideea că între persoană şi esenţă nu există deosebire, nu oferă nici o cale de mijloc pentru înţelegerea şi mărturisirea corectă a dogmei Sfintei Treimi ” o singură fiinţă, trei persoane”.

8. (p.18) Augustin consideră că doar în două funcţii psihice, cunoaştere şi iubire, sufletul omenesc îşi actualizează întreaga sa fiinţă şi în aceste două funcţii se poate vedea oglindită imaginea vieţii intradivine, dar pe de altă parte arată de ce nu mai poate exista o altă producere lăuntrică, adică o altă persoană divină.

9. (p.19) Sub influenţa lui Augustin teologia apuseană, în legătură cu Persoanele Sfintei Treimi şi a relaţiilor dintre ele, a dobândit un caracter exclusiv psihologic67. Aceasta avea să ducă creştinătatea occidentală la un individualism care nu a înţeles comuniunea dintre oameni şi sobornicitatea Bisericii. Acest individualism avea să alimenteze ideea papală, dar avea să îşi pună amprenta pe civilizaţia şi cultura Apusului şi care se resimte până azi în această cultură fie ea catolică sau protestantă.

10. (p.19) Părinţii din Răsărit cu toate că au folosit, pentru înţelegerea dogmei Sfintei Treimi, exemple din psihicul uman, n-au considerat aceste funcţii psihice imagine fidelă a Sfintei Treimi ca şi Augustin, ci au folosit această analogie la fel cum foloseau şi exemple luate din natură ca de exemplu rădăcină, trunchi şi coroană. Cel mai bun exemplu analog pentru explicarea dogmei trinitare au considerat că e umanitatea ca natură şi persoane.

11. (p.22) La anul 589 avea să aibă loc sinodul al III-lea de la Toledo, sinod în care Filioque a fost introdus, efectiv, în simbolul de credinţă,76 ridicând astfel Filioque la rang de “dogmă”. Putem spune că acest act a fost unul unilateral prin care s-au ignorat propriu-zis, hotărârile sinoadelor ecumenice, referitor la învăţătura despre purcederea Sfântului Duh.

12. (p.25) În această perioadă, secolele VI-VIII, populaţiileromanice, în cea mai mare parte ortodoxe, erau supuse la diferite presiuni din partea elementului franco-germanic care dorea să se impună pe toate planurile, inclusiv cel bisericesc, recurgând pentru atingerea acestui scop la deportări, la exproprieri, la aservirea celor dintâi . Aveau să fie desfiinţate “şcolile monastice galo-romane întemeiate de ucenicii Sfântului Ioan Casian … în care se formau clericii romani.”

13. (p.29) În a doua jumătate a secolului VIII şi începutul secolului IX în Apus ia naştere, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus, Imperiu Carolingian după numele întemeietorului său Carol cel Mare(768-814). Unii văd în aceasta o restaurare a vechiului Imperiu Roman de Apus. Însă noul imperiu a fost mai puţin roman şi mai mult franco-germanic. Acest nou imperiu a fost de fapt fondat de cei ai căror strămoşi au distrus vechiul Imperiu Roman de Apus care a fost constituit din popoare latinizate, pe lângă poporul latin autentic. Imperiul constituit de Carol avea să fie un rival pentru Imperiul Bizantin ba chiar un duşman care avea să contribuie la distrugerea sa, dacă ne gândim la urmările de la 1204.
14. (p.29) Politica dusă de Carol a fost de a estompa cât mai mult ortodoxia apuseană, mai ales prin încercările de a impune propriile idei religioase, având în această privinţă sprijinul teologilor franco-germanici, teologi care în înţelegerea revelaţiei divine puneau accent mai mult pe raţiune decât pe credinţă. Cu aceştia începe de fapt în Apus Scolastica,97 sau mai bine zis ei sunt precursorii Scolasticii.

15. (p.29) Nu trebuie uitat faptul că şi episcopatul Romei a contribuit, conştient sau inconştient, la realizarea noii civilizaţii apusene, alta decât cea a Răsăritului, mânat de dorinţa după jurisdicţie universală asupra întregii Biserici.

16. (p.30) Astfel la şase ani de la sinodul semiiconoclast de la Frankfurt (794), care s-a dovedit antirăsăritean , papa Leon III, dornic de a avea propriul imperiu, îl încoronează pe Carol cel Mare, regele francilor, ca împărat roman în Apus105. Acest eveniment a însemnat separarea politică între Apus şi Bizanţ .

17. (p.38) După cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz, Fiul şi Sfântul Duh au ca şi cauză, ca principiu pe Tatăl, însă dacă se introduce în divinitate mai multe principii atunci se ajunge la descompunere. După cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz, Fiul şi Sfântul Duh au ca şi cauză, ca principiu pe Tatăl, însă dacă se introduce în divinitate mai multe principii atunci se ajunge la descompunere.

18. (p.38) Filioque introduce două principii în divinitate, ducând la distincţie fiinţială între Tatăl şi Fiul. “Dumnezeu e esenţă subzistentă în trei Persoane”, însă această unică esenţă îşi are obârşia unităţii, unicităţii în Tatăl, care este cauza unităţii. De aceea patriarhul Fotie arată că admiterea a două cauze în Dumnezeu duce la împărţirea divinităţii căzându-se în diteism.

19. (p.42) Textul indicat de Fotie (Ioan 15, 26) arată clar purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, Teologii apuseni însă interpretează acest text de la Ioan în sens filioquist. Ei spun că atunci când Hristos spune “pe care Eu Îl voi trimite vouă” (Ioan 15, 26), indică purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul. O asemenea susţinere este greşită deoarece Hristos vorbeşte aici de trimiterea iconomică în lume a Duhului prin Sine, adică prin Fiul.

20. (p.49) În anul 885 Fotie scrie Mistagogia, operă în care combate Filioque191 apărând învăţătura ortodoxă a purcederii Sfântului Duh numai de la Tatăl.

21. (p.51) Lui Sergiu IV i-a urmat în scaunul papal Benedict VIII (1012-1024), nepot al regelui german.202 Papa Benedict VIII la încoronarea ca împărat a lui Henric II, (1014) în ceremonialul de încoronare a folosit crezul interpolat cu Filioque.203 Acesta este momentul de la care Roma devine în mod oficial filioquistă, dar încă de la 1009 papa trimite o scrisoare, patriarhului Constantinopolului Sergios II, în care mărturiseşte “dogma” Filioque.204 Patriarhul Constantinopolului Sergios II a convocat un sinod în care a şters numele papei din dipticele Bisericii Ortodoxe.

22. (p.52) Trebuie arătat că la urmaşii daco-romanilor, în ce priveşte credinţa lor aceasta este până azi singura rămăşiţă a vechii ortodoxii latine. Chiar dacă ei au avut un statut mai aparte faţă de celelalte popoare latine, adică au aparţinut jurisdicţional de Constantinopol. Vechea şi autentica latinitate a ţinut de Ortodoxie. Trebuie să spunem însă că ortodoxia daco-romană a fost mai aproape de Răsărit, “în cuget şi simţire”, decât de Apus, chiar şi în vremurile bune ale ortodoxiei latine din Vest.

23. (p.54) …odată ce eroarea Filioque a fost cunoscută de către teologii bizantini, începând cu Fotie, aceşti teologi au văzut în Filioque principala cauză a neînţelegerilor cu apusenii. Nu trebuie uitat faptul că Fotie a considerat eroarea Filioque mai gravă decât pretenţia papală de primat universal. Argumentele lui Fotie reprezentau o apologie a Ortodoxiei împotriva filioquismului apusean, în polemica dintre Constantinopol
şi Roma.

24. (p.54) Putem spune că încă de la 1009, când Roma a adoptat ideea Filioque, prin ştergerea numelui papei din dipticele Bisericii Ortodoxe, comuniunea euharistică dintre Constantinopol şi Roma s-a rupt. Aceasta arată că pentru Constantinopol, Filioque reprezenta o gravă eroare dogmatică, în fond o erezie antitrinitară. Oficializarea la Roma în 1014 a “dogmei” Filioque a fost practic o formalitate, deoarece această idee făcea deja   parte din învăţătura de credinţă apuseană.

25. (p.58) Trimiterea făcută de Humbert la Augustin potrivit căreia Sfântul Duh “purcede din fiecare”, adică din Tatăl şi Fiul, indică distincţie între Tatăl şi Fiul în ce priveşte purcederea Sfântului Duh din Ei, ori dacă există distincţie între Tatăl şi Fiul în ce priveşte purcederea Duhului din Ei, atunci Sfântul Duh va fi compus, ajungându-se astfel la a nega dumnezeirea Duhului.

26. (p.63) După schisma cea mare, apusenii în încercările lor de împăcare cu Ortodoxia n-au făcut altceva decât să încerce ca şi Humbert, însă într-un mod mai diplomatic decât acesta, să-şi impună ideile doctrinare a căror coroană este primatul papal, idee la care nici catolicismul de azi nu dă semne că ar vrea să renunţe.
Schisma a fost acceptată în Răsărit, patriarhul Petru al Antiohiei considera că datorită învăţăturii Filioque depărtarea de apuseni era necesară, iar mitropolitul Ioan al Kievului considera schisma o “nebunie latină”.

Zodia Rac (II)

Temperament si Caracter Zodia Racului

Descriere: Acest semn simbolizeaza perioada în care apar fructele, maturizare germenului fecundat într-un elan vital de nestapanit. Asociem imaginea “racului”, profilul sau existential cu tot ceea ce înseamna vatra, mama, familie, popor, tara.

Metafora cea mai reprezentativa pentru el este cea a apelor adanci, denotand profunzimea (discreta) a nativilor. Sunt foarte sensibili si extrem de emotivi, sentimentali, usor impresionabili.

Luna are o mare influenta asupra lor si diferitele ei faze le determina stari sufletesti schimbatoare. În aspectele lor cele mai putin laudabile pot fi irascibili, excentrici si agitati.

Nu e întotdeauna foarte usor sa întelegi un “rac”, dimpotriva. Chiar atunci cand pare foarte sociabil si transparent, veti constata ca descoperirea mobilelor actiunilor sale e adesea o veritabila problema de enigmistica.

În variantele cele mai des întalnite, îl veti gasi putin rezervat si misterios, timid chiar (dar iradiind, în general, un farmec aparte, un anume magnetism dublat de caldura si delicatete sufleteasca).

O constanta a sa este aceea de a exagera anumite laturi ale unor probleme pana ce acestea se transforma în obstacole de netrecut – si atunci va depune mari eforturi pentru a le depasi.

Aspecte nesemnificative pentru altii în cazul lui o rezonanta deosebita, proces ce tine de firea sa foarte impresionabila. E lesne de dedus de aici o alta trasatura definitorie, anume scrupulozitatea de care da dovada în actiunile care-l privesc direct, excesiva uneori.

Nu are obiceiul de a se încrede prea usor în altii si, desi aparenta sa linistita va poate însela, e bine sa fiti de la bun început constient ca el îsi cunoaste foarte bine interesul si stie foarte bine cum sa si-l urmareasca; uneori poate fi chiar foarte egoist.

Ceea cel face de temut este consecventa pe care o reliefeaza în tot ce face si care se poate lesne transforma în încapatanare. El va sfarsi în cele din urma prin a-si atinge scopul si nimeni nu va putea sa spuna vreodata ca nu e meritul lui. Idealul sau este în general o situatie materiala solida si va face totul ca sa o obtina.

Foarte conservator, traditionalist, tot ceea ce înseamna întamplare îl irita pentru ca îi afecteaza sentimentul de stabilitate si de securitate personala care pentru el conteaza enorm. A nu se întelege de aici ca devine obtuz în fata noului, a progresului în sensurile sale cele mai largi.

Va prefera însa mereu ceea ce apartine trecutului, traind adesea în epoci revolute, impregnate de un parfum nostalgic. Îi place sa colectioneze diferite lucruri, de preferinta antichitati ale istoriei omenirii, ori ale celei personale.

Este omul care se leaga afectiv de toate vestigiile trecutului sau, îndeosebi de cele ale copilariei sale si, daca vreti sa-l enervati la culme, ironizati-l în aceasta privinta, ori aruncati-i la gunoi vreunul din pretioasele sale obiecte din vremuri defuncte.

Îi place foarte mult sa aiba un camin bine închegat, cu o usoara tenta patriarhala (ori matriarhala) si cu multi copii; un refugiu intim, sigur si cald în care sa se poata retrage atunci cand simte nevoia. Tine mult la membrii familiei si va face totul pentru a le asigura conditii de viata dintre cele mai bune.

Pe oriunde trece un “rac” (fie chiar si printr-un hotel), dupa un oarecare interval de timp acel loc/camera va dobandi un aspect familiar, intim, cald.

Îl poti recunoaste oriunde dupa acest talent al sau, privind doar spatiul închis în care s-a aranjat si daca e adevarat ca o camera locuita poate spune o adevarata poveste despre un om, atunci cu siguranta ca acesta este cazul lui, iar povestea va fi probabil frumoasa.

Se cufunda adesea în profunde reverii si viseaza cu ochii deschisi la lucruri trecute ori viitoare; aceasta trasatura e uneori asociata cu tendinta de a se retrage din lume, într-un fel de pustnicie avand uneori unele valente mistice (a se vedea în acest sens cazul unui celebru “rac” – Constantin Noica si “scoala de la Paltinis”).

Are un gust foarte dezvoltat pentru calatorii, caci este o fire curioasa care simte în permanenta nevoia de a vedea si de a se instrui si este impulsionat de dorinta de schimbare ce-i contrabalanseaza latura conservatoare.

Este superstios, generos, altruist; este un foarte bun sfatuitor, sugestiile oferite fiind fondate pe prudenta si pe un ascutit sint de observatie.

Este, de asemenea, un excelent consolator si îngrijitor în situatii mai dureroase, din punct de vedere fizic si sentimental. Bun povestitor, poseda o memorie de exeptie, are multa intuitie, romantism si imaginatie.

Exista cateva lucruri pe care nu le suporta si pe care cei care vor sa se afle în bune relatii cu el nu trebuie sa le faca niciodata: critica de orice fel – pe care o resimte foarte profund si jignitor, presiuni sentimentale sau de alta natura, contrarieri si – atentie! – e foarte susceptibil în ceea ce priveste eventuale afirmatii deplasate despre mama sa.

Boli: Desi unii nativi au tendinte spre ipohondrie, suporta în general cu mult curaj durerea fizica. Afectiunile cele mai frecvente limfatic si aparatul digestiv. Avand un fond emotiv foarte puternic, se pot usor îmbolnavi de ulcer, pe baza nervoasa. Posibile tulburari nervoase, în aceeasi ordine de idei.

Personalitati: W.G. Leibniz, Jean-Jacques Rousseau, Marcel Proust, Ernest Hemingway, Franz Kafka, Vasile Alecsandri, N. Balcescu, Fr. Schubert, Rembrandt, Vittorio de Sica, Gina Lollobrigida, Harrison Ford, Sylvester Stallone, Louis Armstrong, George Harrison, Di Stefano, Mario Kampes, Michel Platini.

Simbolul Racului

Glifa:

Sugerand clestii unui crab, ideograma semnului, simbolizeaza uniunea cercului spiritual cu semiluna sufletului, a spermei masculine cu ovulul feminin (fertilitatea), intr-un act de a da si a lua printr-un gest de protectie. Semnul este sensibil, emotiv, intelegator si compatimitor, fara linii drepte. Racul este semnul debutului de vara. Este anotimpul florilor. Seva urca in vegetatie. In tema natala, semnul Racului arata radacinile individului, bazele sale, ereditatea si locul unde el se simte ca acasa, domiciliul sau. Este semnul fecunditatii si al cresterii. Esoteric, Racul reprezinta poarta de intrare a sufletului in lumea manifestata.

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (3)

Câtă zarvă se face uneori pe tema destinului. Si abia langa un artist ca Goya ne dam seamaa cat de putin pret am pus pe tacere. Ideea ca destinul este o căţea care se sperie de tipete e cel putin suspecta in fata unui pictor care obliga tacerea sa creeze.

Acest pictor ne priveste cu ochii sai negri, intunecosi, ca niste cratere de vulcan. Sta zidit in tacerea lui, mai elocventa decat un torent de fraze, si se uita laa tot ce se intampla. Uneori, parca, buzele se misca imperceptibil. A murmurat, totusi, ceva? Asteptand, ne simtim stingheriti. Inca n-am invatat alfabetul inepuizabil al tacerii, iar intr-o lume ca a lui Goya nu se intra oricum. Trebuie nu numai sa vrei s-o vezi , ci si sa fii pregatit pentru ea. Cei care patrundeau in Academia lui Platon  erau avertizati ca trebuiau sa cunoasca geometria. La poarta unui muzeu Goya ar trebui saa scrie ceva care sa ne avertizeze ca va fi nevoie sa amutim mai intai pentru a redescoperi valoarea unor cuvinte, prea uzate altfel.

O tristeţe virilă aureolează chipul lui Goya în autoportretul din 1805 care ne trimite cu gandul la Beethoven. Aceeasi maretie amara. Si aceeasi concentrare launtrica. Acum nici macar sunetele joase, pe care la inceput le percepea, nu le mai aude. Maxilarele puternice ii tradeaza si mai evident orgoliul. Dar ce inseamna modestie cand te cheama Goya? Toreadorul isi cunoaste valoarea. El a inteles ca in arena se desfasoara un joc mai complicat decat cel al ambitiilor si succeselor. Corida e chiar viata. Si parca presimte ca pe parcursul coridei va pierde aproape totul, nu numai auzul: familia, prietenii, iubirile, iluziile. Ii va ramane arta sa.

Si tocmai de aceea Goya e hotarat ca aici sa nu mai faca nici un compromis. E  surd? Ei bine, va striga mai tare decat inainte. Se teme de Inchizitie? Cu atat mai mult va aseza acum cat mai vizibila tichia tuguiata pe care acuzatii trebuie s-o poarte simbolic, impreuna cu lumanarile verzi din maini, semn al sperantei ca vor fi iertati de Dumnezeu pentru crima de a fi gandit. Si daca nu o va pune totdeauna pe capul victimelor inseamna ca nu e nevoie. Ea exista undeva in culise. Oricand poate fi pusa pe capul celor care n-o au.

“Aceasta pulbere” noteaza eel sub un desen in care apare o asemenea victima, cu capul plecat, purtand celebra scufie tuguiata. Ce-I mai ramane unui om, daca e un fir de pulbere, in afara de disperarea ecleziastului. Nada, “Nimic”, scrie pe o foaie de hartie un muribund intr-un alt cosmar. E, de fapt, raspunsul lui Goya? El cade implacabil, ca un cutit de ghilotina. Numai ca in acest infern tacerile sunt mai puternice decat vorbele. Undeva la capatul lui, in tacerea lui Goya, arde o luminaa pe care ochii sumbri din autoportret o urmaresc fara incetare. Un artist nu se teme, poate, cu adevarat decat in clipa cand n-ar mai spera nimic, cand nici nefericirea nu I-ar mai da ceea ce I-a refuzat fericirea, iar Goya cunoaste diferenta dintre o consolare sterila si un infern fertil. O dovedeste incapatanarea cu care isi continua opera. Probabil, zile intregi nu vorbeste cu nimeni. In aceasta situatie e normal ca tacerea sa inceapa sa vorbeasca ea.

S-ar zice ca in acest solitar exista doua fiinte: omul si pictorul. Omul e prudent, convins ca inteleptul trebuie sa-si schimbe dorintele in functie de lumea in care traieste. Pictorul  prefera sa denunte aceasta lume, daca ea il face sa sufere. Omul sta inchis in el ca intr-o cetate medievala cu podurile ridicate. Pictorul se simte mai bine in rolul unui tragedian sarcastic. Omul se preface ca asculta sfaturile care i se dau. Pictorul le uita intotdeaunaa si asculta numai de ceea ce gandeste el insusi. Omul trebuie sa se consoleze adesea. Pictorul n-o face niciodata. Goya stie acum mai bine ce este teama, insa tocmai de aceea stie mai bine si ce este curajul. In fond, el nu mai e pictorul regelui, ci pictorul Spaniei, al unei Spanii in care soarele exaspereaza si pasiunile si moartea. Pare supus, dar ce hohot imens de ras si-a ascuns sub plecaciunea pe care o facea suveranilor sai dupa ce ii pictase ca pe niste bufoni somptuosi. La urma urmei, prudenta nu e totdeauna o dovada de compromis. Cand s-a temut ca vorbise prea deslusit in Capricii, I-a daruit regelui placile de bronz gravate ssi plansele, ca sa se puna la adapost.

Regele a acceptat, deşi gurile rele vorbeau că el însuşi şi sfetnicii săi s-ar fi putut recunoaşte în caricaturi. Sau poate tocmai de aceea. Mai târziu îi va picta şi pe fratele lui Bonaparte şi pe Wellington. Va primi chiar  să aleagă tablourile pe care Napoleon a decis să le fure din Spania. Aparent, don Francisco a servit puterea, indiferent cine o deţinea. În realitate, chiar dacă i se pot reproşa multe, există un hotar dincolo de care el nu mai face nici un compromis. Unde ar putea spune ca Don Quijote:” Eu fac ceea ce credinta mea imi porunceste. Si putin ma intereseaza restul”. Numai ca dincolo de hotarul acesta nu mai e nevoie de vorbe. Tacerea singura e de ajuns.

Daca i-am vedea degetele, am observa ca sunt patate de culoare si de ulei. Picteaza acum si cu degetul mare si cu indexul, nu numai cu pensula. Dar nu-I vedem decat chipul si ochii arsi de singuratate, care ne pandesc parca miscarea buzelor ca sa afle despre ce vorbim. Despre ce sa vorbim langa atata tacere? Ea ne intimideaza. Suntem parca mai putin aroganti. Si exista o sansa ca aceasta clipa sa fie mai de pret decat     ceea ce ne povestesc biografii. Poate vom gasi in tacerea lui Goya cuvintele de care aveam nevoie.

Publicat in “Flacara” nr. 1269 – 04.10.1979

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (4)

Goya s-a numărat, probabil, printre puţinii spanioli care, în ianuarie 1793, când la Paris capul lui Ludovic al XVI-lea s-a rostogolit în coşul călăului, n-au auzit zgomotul. Îşi trăia propria confruntare cu moartea şi se pare că pictura putea să-l piardă atunci pentru totdeauna. De fapt, diagnosticul e controversat şi astăzi. Apoplexie? Hemoragie cerebrală? Pesta? Consecinţele unui sifilis? Medicii, la rândul lor, vorbesc despre “misterul Goya”. Surdităţii i s-au adăugat ameninţarea de a-şi pierde vederea, spectrul paraliziei şi angoase tulburi. Vederea îi va slăbi mereu. Va purta mai tarziu ochelari dubli, va lucraa cu lupa, dar de orbit nu va orbi.
Paralizia I-a dat o amanare de treizeci si sase de ani. Va paraliza la optzeci si doi de ani, putin inainte de a muri. Angoasele insa nu-l vor parasi niciodata. De-acum inainte il vor insoti ca umbra, asociate cateodata cu pierderi de echilibru si migrene teribile. Mai mult decat izolarea, ele ii hranesc cosmarele. Sa ne mai miram ca Goya a pictat Parcele ca niste batrane oribile, venite parca din MacBeth, insetate de sange si de crime? Cum va spune Van Gogh, in viata unui pictor poate ca moartea sa nu fie ceea ce e mai greu.

Opusul acestui infern este o cetate cladita pe o stanca inalta, scaldata de soarele in amurg. Trei fiinte cu mari aripi albe incearca sa ajunga acolo. Icar nu mai vrea sa se apropie de soare, ci de o oaza, de un liman. Un paradis inaccesibil? Ce este aceasta cetate enigmatica spre care Goya se întoarce din când în când, dovadă că ea l-a obsedat ? Poate, un semn că viaţa unui om care suferă se clădeşte totuşi nu numai pe suferinţă. Căci putem găsi la nevoie curajul de a ne şti neiubiţi de nimeni, dar nu-l putem avea pe acela de a nu iubi noi.

Dacă n-ar fi avut arta lui, s-a zis, şi-ar fi terminat viaţa înt-una din acele case de nebuni pe care le-a pictat. Pentru că a avut arta, a sfârşit în muzee. Frumos elogiu adus artei, dar cum să-l acceptăm fără o strângere de inimă şi fără rezerve ? Geniul lui Goya este mai mult decât o nebunie învinsă. Este o deznădejde învinsă. Un pictor care se uită atât de direct în ochii Gorgonei simte cu siguranţă în el o forţă care-i dă încredere că nu va împietri. Pictorul infernului, el ne va împinge să preţuim speranţa. Şi vrea, celpuţin, şă fie înţeles.. (A crezut, poate, că strigătul său îi va zgudui pe toţi. În realitate, somnul raţiunii a continuat să producă monştri şi după ce Goya a pătruns în muzee. Dar un artist nu e vinovat că arta sa n-a făcut atâta bine cât ar fi trebuit să facă. Nu lui Goya trebuie să-i reproşăm că astăzi încă e foarte actual.)

E adevărat, probabil, că boala îl face uneori pe om să vadă lucruri pe care înainte nu le observa. Nu putem ignora intervenţia medicinei aici, dacă vrem să-i putem limita drepturile. După propria sa mărturisire, Goya a avut trei maeştri: natura, Velasquez şi Rembrandt. Dar, poate, boala i-a fost profesorul cel mai drastic. În mod evident ea marchează în acest destin un hotar de foc dincolo de care Goya încetează să mai fie unb pictor fermecător şi întoarce spatele serbărilor galante. Nu-l mai interesează exigenţele clientelei, ci exigenţele sale proprii, amintindu-ne de îndemnul lui Pindar : ˝Să devii ceea ce eşti˝.  Şi iată-mă, din nou, în faţa unor întrebări pe care mi le-am mai pus. Dacă boala a schimbat radical destinul lui Goya, îşi datorează el oare gloria suferinţei şi singurătăţii sale ? Există un echilibru secret aici ? O compensaţie pe care artistul a smuls-o din preţul plătit de om ? Trebuie neapărat să ne lovim de infern ca să visăm o cetate ideală spre care tind zburători cu mari aripi albe ? Altfel, n-o vom zări niciodată ? Desigur, Prometeu rămâne Prometeu numai câtă vreme suferă. Dacă e iertat de zei sau nu mai sfidează cerul, el nu ne mai poate spune nimic.

Coborând de pe munte, titanul coboară din tragedie. Şi coborând din tragedie, coboară din singura sa măreţie, chiar dacă ea e o măreţie sumbră. E drept să fie aşa ? Poate că problema nu se pune dacă e drept sau nu. La fel ca şi Dante, Goya a găsit singura soluţie justă împotriva nenorocirii. S-o transforme în valoare. Boala n-a produs niciodată valori, cum nici lanţurile n-au creat ele eroii. Există culmi pe care nu e destul să vorbim despre glorie.

Dintr-o boală se putea naşte o victimă. În cazul lui Goya s-a născut un mare artist. Infirm, el se dezlănţuie. Surd, strigă ca nimeni altul. Se teme să nu orbească şi atunci ochiul său e şi mai scormonitor. Vulnerabil, devine îndârjit. Îşi descoperă adevărata forţă în chiar vulnerabilitatea sa. Şi înainte de a fi o victorie în istoria artei, cea de a doua parte a vieţii lui constituie o victorie In istoria curajului. Când totul părea pierdut, Goya  devine ˝Goya˝.

Acum nu mai poate  fi confundat cu nimeni. În paleta sa pătrund griuri din care culorile clare ţâşnesc ca nişte flăcări iar în autoportrete trebuie din ce în ce mai mult să căutăm adevărul acolo unde el s-a divulgat totdeauna : în priviri.

Şi dacă unele lucruri parcă le-am mai întâlnit, tot la el, asta n-are prea mare importanţă. În definitiv, există lucruri care trebuie spuse mereu. Chiar dacă s-au mai spus. Delacroix era chiar de părere că oamenii de geniu se deosebesc nu atât prin idei noi, cât prin ideea încăpăţânată că tot ce a fost spus nu a fost spus destul. Adesea, descriind orbii care cântă romanţe prin pieţele Madridului sau procesiunile de flagelanţi, Goya povesteşte ceea ce au văzut şi alţii. Dar o face pe un ton zguduitor. Convins că în artă talentul şi virtuozitatea nu sunt de ajuns. Şi nici în infern.

Publicat in “Flacara” nr. 1270 – 11.10.1979

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (5)

Mi-au trebuit destui ani ca să-l iubesc fără reticenţe pe Don Quijote. Şi mai mulţi, ca să înţeleg că întâmplarea a rânduit bine lucrurile punându-l pe Goya, la aproape optzeci de ani, să sosească la Bordeaux călare pe un catâr. Cel mai spaniol dintre pictori se reconcilia astfel, simbolic, cu celmai spaniol dintre visători. Fuseseră adversari ? Dacă îmi amintesc bine, am văzut un desen al lui Goya în care Don Quijote e înfăţişat cu parul vâlvoi, citind cărţi cavalereşti.

Dar se prea poate să mă înşel. Şi la urma urmei el n-ar dovedi mare lucru. Într-una din dimineţile strivite Intre două trenuri pe care le-am petrecut In salile muzeului de artă din Viena, m-am gândit la Don Quijote în faţa Turnului Babel al lui Bruegel. Mi-l imaginam ajuns sus, la capătul turnului şi la capătul iluziilor. Ce mai putea face acolo ? Să se aşeze în genunchi pe ultima treaptă şi să-l aştepte pe Sisif.

Şi, iată, am acum în faţă o fotografie a casei unde s-a născut Goyala Fuendetodos. Un zid de piatră cenuşiu, la fel de mohorât ca şi zidurile Escurialului. Zid de fortăreaţă, care nu te lasă să ieşi, în aceeaşi măsură în care nu te lasă să intri. Un dreptunghi mai mare tăiat în el : o uşă. Un alt dreptunchi, mai mic : o fereastră. În rest, piatră goală, neîmblânzită de nici un detaliu, neîndurătoare ca soarele Spaniei şi ca tristeţea ei.
E probabil când fierbinte, când rece, după cum bate vântul în aspra câmpie aragoneză. Nimic nu pare să tulbure tăcerea ; o tăcere în care clopotele nu sună, poate, decât pentru a te anunţa să te rogi sau să te aperi. Ce iluzii să-şi facă Don Quijote aici ? El are nevoie de drumuri pe care să rătăcească spunându-le celor care-l ofensează că în viitor vom trăi, poate, în mai multă ordine.

Dar mi-e de ajuns să văd acest zid ca să înţeleg ce va fi fost ulterior izolarea lui Goya. Don Francisco ne priveşte parcă din umbră, dincolo de fereastra tăiată în zidul de piatră, sau îşi aminteşte un cântec pe care l-a ascultat cândva de la nişte muzicanţi orbi. Căci nicăieri ca pe acest pământ plin de soare al Spaniei nu există atâţia orbi care cântă.

Bunul Don Quijote oferă tuturor ceea ce el n-are niciodată. Pentru unii, e înduioşător şi ridicol. Pentru alţii, ochii săi sunt găurile de pe cruce, iar cavalerul crucea însăşi. De fapt, Don Quijote n-are nici o altă certitudine în afară de cele ale inimii, iar eşecul înseamnă pentru el să devină normal. Dar câtă nobilă fervoare în această nebunie sublimă. Cât de tristă e lângă ea luciditatea fără nici un elan, stearpă, pe care unii i-o opun lui Don Quijote. Există iluzii care ne înalţă prin simplul fapt că ne-am dovedit capabili să credem în ele şi uităm asta din păcate prea des.
L-am putea eventual întâlni şi pe Goya printre cei care urmăresc asalturile celebrului cavaler. Dar nu vrând să se amuze. Umorul lui devine întotdeauna dureros. Din râsul lui se aude totdeauna o imprecaţie. Şi dacă în gravurile sale cei care râd fac tocmai pe dos decât ceea ce ar trebui să facă, e pentru că Goya vrea să ne arate că acei care suferă nu sunt cel puţin înţeleşi şi compătimiţi. Până la urmă ne întrebăm de ce trebuie să ne cutremurăm mai mult: de victimile suplicilor sau de cei care râd…

În multe privinţe, părerile celor doi spanioli nu concordă, totuşi. Don Quijote se miră că nimeni n-a auzit de Dulcineea. “Principalul, le spune el negustorilor din Toledo, este că, fără s-o vedeţi, trebuie să credeţi”.

Crede şi nu cerceta. Inchiziţia poate sta de data aceasta liniştită. În schimb, Goya o irită. Dulcineea lui este o maja, care sfidează şi Inchiziţia şi gusturile Renaşterii. Ea surâde pervers şi e mai indecentă îmbrăcată decât goală.

Şi în timp ce Don Quijote gândeşte ca Fidias, declarând că frumuseţea este atotputernică, Goya clatină din cap. El a văzut frumuseţea pângărită, mutilată, ucisă.

Ştim la fel de puţin despre tinereţea celor doi. Ei au aceeaşi vârstă când se hotărăsc să fie ei înşişi. Şi amândoi ne interesează când sunt bătrâni. Sunt, de fapt, cele două feţe ale Spaniei. Prinţul iluziei şi toreadorul raţiunii. Unul, convins că somnul raţiunii naşte monştri. Altul, că aceşti monştri se nasc din somnul iluziei. Unul seamănă cu sfinţii din tablourile lui El Greco. E ca o flacără care arde şi visează. Celălalt scormoneşte prin tăciunii aprinşi, încredinţat că rolul focului este să purifice. În paleta sa focul se amestecă cu cenuşa. Are şi el ciudăţenii, dar ajunge să pună mâna pe pensulă: atunci e, ca şi Don Quijote, grandios. Şi când îşi desface armura nu mai rămâne decât un zburător cu aripi albe.

În povestea lui Don Quijote e preferabil să ne oprim undeva, înainte de a afla că iluzia şi puritatea nu sunt invulnerabile. De-acolo însă, vom putea citi până la sfârşit viaţa lui Goya. Căci există, într-adevăr, ceva care îi uneşte in cele din urmă pe cei doi mari spanioli. Ei sunt din ce în ce mai singuri şi mai inconfundabili. Don Quijote se îndreaptă cu lancea coborâtă asupra morilor de vânt. Don Francisco a ridicat penelul căzut din mâna lui Velasquez. Acum Spania are un alt mare pictor. Spania care râde de Don Quijote şi apoi îşi pune armura lui. Spania de grâu, de vin, de sânge şi de soare care-şi murmură cântecul orb în Fuendetodos.

E clipa în care Goya şi Don Quijote se întâlnesc definitiv, uniţi de o fraternitate ce i-a ţinut multă vreme separaţi pentru a-şi da seama câtă nevoie au unul de altul. Şi cine ştie dacă Don Quijote e, într-adevăr, naiv ? Cine ştie dacă Don Francisco e, într-adevăr ironic ?

Publicat in “Flacara” nr. 1271 – 18.10.1979

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (6)

Dealtfel, coincidenţă ciudată. Nu numai Don Quijote avea cincizeci de ani când şi-a început aventurile, ci şi Columb. Să fie aceasta vârsta conchistadorilor ? Să fie vârsta care îi constrânge să adune într-un gest energia risipită până atunci sau rămasă în stare latentă, care îi obligă să spună repede, să ardă ca o flacără, să concentreze, să prescurteze, să nu-şi mai permită amânări ?

Dacă s-ar fi născut cu trei secole mai devreme, Goya s-ar fi putut număra printre conchistadorii care debarcau pe ţărmuri necunoscute cu crucea într-o mână şi cu lancea în alta, căutând aur la lumina incendiilor. El ştie cum arată cruzimea. E, cum scrie Malraux, cel mai mare poet al sângelui. În viziunile lui colcăie monştri tenebroşi, dându-ne impresia că am pătruns într-un labirint unde nu mai e nici un fir al Ariadnei, căci nimeni nu mai cunoaşte aici adevărata dragoste, cea care ne poate scoate din labirinturile fără ieşire…

O anume faţă a Spaniei ni se dezvăluie sub această mână febrilă care nu mai ridică vălurile, ci le smulge. O Spanie sfâşiată între conchistă şi metafizică; în care Marele Inchizitor însuşi se abonase discret la fasciculele Enciclopediei şi care, după ce a aprins ruguri ca să-l apere pe Dumnezeu, a dansat ca să uite. O Spanie care ciocneşte paharele de cristal şi pe neaşteptate ele se umplu de sânge, care descoperă cum sub bijuterii se deschid răni.

Corăbiile acestei Spanii nu mai pleacă acum spre tărâmuri îndepărtate. Prin Goya, Spania şi-a înarmat expediţia spre labirintul din sufletul ei. Iar aventura nu mai aduce corăbiile gemând de aur, ci o artă care are febra conchistadorilor. Goya se grăbeşte din ce în ce mai mult. Trece peste detalii. Are din ce în ce mai puţină vreme să cizeleze şi să revină. Ca orice conchistador trebuie să supună repede, să smulgă aurul şi pietrele preţioase de unde le găseşte şi să împodobească femeile pe care le pictează şi care, când sunt frumoase, au o frumuseţe stranie. Lucrează repede, aproape furios. Cere modelelor doar două-trei ore de pozat şi tabloul e gata. Conchistadorii sunt întotdeauna grăbiţi. Linia sa e fierbinte şi spontană, căutând mereu să ne dezvăluie cât mai mult dintr-o singură trăsătură. Ca şi cum pictorul ar fi ameninţat dintr-o clipă în alta să-şi înceteze lucrul.

Va mai trăi totuşi treizeci şi sase de ani după ce a surzit. Cât vor trăi Modigliani şi Toulouse-Lautrec cu totul. Van Gogh a avut la dispoziţie în Provenţa numai doi ani şi jumătate pentru a târâ în istoria picturii toată acea explozie de soare şi de galben care reprezintă opera sa principală. După numai un an şi jumătate de la prima criză, boala i-a smuls definitiv penelul din mâini. În schimb, Goya va picta şi la optzeci de ani. Dacă s-a grăbit, a făcut-o pentru că nu era omul nuanţelor. Boala l-a silit să afle că geniul său nu stă în discreţie, ci în vehemenţă.

Dar ce speră un artist care se înconjoară de coşmare ? Că se va vindeca de frică prin frică ? Sau caută pe cea mai aspră cale consolarea ? Goya nu coboară în infern, ci devine infern. Şi pe măsură ce-l privim, ne apare din ce în ce mai enigmatic. Nu e un intelectual rafinat, zic unii, şi, totuşi, ridică el torţa iluminiştilor, sau cel puţin pare că face aşa, nu se fereşte să scruteze chipul cel mai oribil al mizeriei umane şi să pună pe răni podoabe, e prim pictor al curţii regale şi e suspectat de Inchiziţie că-i înşală şi pe rege şi pe Dumnezeu, ascunde sub măşti de carnaval coşmaruri, îngrămădeşte schiţe de dezastre în faţa sa cum ar îngrămădi aur în corăbii după ce le-a jefuit, îşi culcă fruntea în mâini şi în acest timp în spatele lui lilieci enormi şi bufniţe cu ochi sticloşi deschid aripi sumbre şi nu ne dăm seama dacă cel care stă cu obrazul cufundat în mâini râde pe ascuns sau ignoră totul, dacă prezumtivul cruciat împotriva monştrilor din Capricii n-a trădat cauza raţiunii şi n-a trecut de partea lumii infernale… cu acest pictor trebuie să fim circumspecţi. El procedează, poate, ca şi creatorii măştilor groteşti din arta neagră care dau imagine duhurilor din dorinţa de a le exorciza, de a le face neputincioase.

Desenul lui Goya este acum mai abrupt. Gestul mai nerăbdător. Pictorul ne aduce în faţă lucruri oribile parcă pentru a ne atrage atenţia: nu vă prefaceţi că nu ştiţi. Şi ca să nu mai existe nici o îndoială, îşi comentează desenele. “Nu le treziţi ! Somnul este adesea singura fericire a celui nenorocit”, scrie el sub o scenă care înfăţişează patru fiinţe nenorocite dormind într-o închisoare.

Dar tot el e primul care nu ascultă de această poruncă. “Asta nu se poate privi”, scrie sub o executie. Dar tot el e primul care priveşte atent supliciul. Şi poate are dreptate. Uneori curajul nu-ţi cere decât să nu refuzi să înţelegi, să tragi o concluzie din ceea ce vezi. Goya ştie că trebuie să spună ce are de spus înainte ca Inchiziţia să-şi dea seama ce se ascunde în spatele desenelor şi al vorbelor. Şi poate chiar îşi caută chipul întorcând cadavrele ca să le privească obrazul. Cu alte cuvinte, caută curajul înlăuntrul fricii şi raţiunea înlăuntrul labirintului. Ridică braţele celui împuşcat în Execuţiile din 3 mai şi-l crucifică în faţa plutonului de execuţie. Scrie sub o scenă de spânzurătoare: “Nu se poate şti pentru ce”. Dar, de fapt, se întreabă de fiecare dată: pentru ce ?

Şi în timp ce fumul se amestecă cu strălucirea aurului, Goya transformă umbra în altceva decât a fost ea la Rembrandt. Nu In filosofie, ci în pamflet. Contrariul acestei umbre nu este lumina, ci flacăra.
În fond, umbrele lui Goya sunt o flacără neagră. Din pricina grabei linia arde.

Publicat in “Flacara” nr. 1272 – 25.10.1979

Singuratatea zodiilor Scorpion si Rac

Gasesc pe un blog care pare (si este) foarte serios o referire la cum vad singuratatea cei din fiecare zodie. O analiza care la mine pare pertinenta. Dar si la Rac. Am sa reproduc aici numai pentru mine si pentru tine, scumpi:

Rac
Singuratea celui care are grija de altii

Tendinta de a sufoca cu grija, atentia si supraprotectia va insingureaza. Nevoia de a gasi nu un partener ci mai degraba o figura materna sau paterna, va tine departe de acel om langa care sa va simtiti cu adevarat acasa. Dependenta nu este iubire si nici iubirea nu presupune dependenta. Inteleptii spun chiar ca cele doua elemente se exclud reciproc. Faceti in asa fel incat sa relationati si altfel decat din rolul de mama a tuturor ranitilor. Oamenii nu au nevoie sa fie vazuti doar prin prisma problemelor pe care le au ci din punct de vedere al atributelor pozitive pe care le pot folosi. Nimic nu este mai frumos si mai magic decat sa poti da valoare unui om. O conditie prealabila ar fi sa nu il ucideti cu prea multa iubire. Din aceasta cauza ajungeti  sa va simtiti folositi si epuizati, si sa doriti sa va retrageti intr-o cochilie pe care sa nu o impartiti cu nimeni. Oferiti afectiunea gradual caci altfel oamenii va vor nega sintindu-se sufocati. Nu cereti deschiderea pe care nu sunteti in stare sa o oferiti, caci la sufletul vostru se ajunge foarte greu. Nu uitati ca in momentul in care oferiti, ceilalti pot sau nu sa primeasca, pot sau nu sa ofere!

Scorpion
Singuratatea turnului de fildes

Puterea personala in dimensiunile vazute si nevazute, va poate face o fiinta de temut si astfel oamenii din jur va vor evita. Incercati sa nu faceti parada cu ceea ce sunteti, mai ales ca sunteti cu mult mai mult decat banuiti. Va simtiti siguri cand nu aveti oameni sau sisteme de care sa va atasati si pe care sa le controlati, sau sa va folositi de ele fara sa va dati seama ca de fapt voi sunteti cei folositi. Chiar si in deciziile de bun augur lasati-va tot pe mana intuitiei. Incercati sa respectati orice om pentru cat este si ce face si mai ales incercati sa intelegeti ca dominarea si supunerea nu sunt compatibile, dar sunt complementare. Nu trebuie sa subjugati pe cel care va poate ajuta la nevoie, sau care va poate fi partener in ceea ce faceti, caci “cand doi se aduna in numele Meu, voi fi si eu cu el”. Partenerul de viata va veni cand nu se va mai teme de posesivitatea voastra pasionala si de dorinta de a-i controla fiecare miscare.
Sa stiti ca gelozia tine iubirea departe.

Sa stii ca sunt perfect de acord cu ceea ce scrie la mine. Intr-adevar gelozia mi-a adus multe necazuri pana acum. Poate prea multe. Am fost suficient de matur ca sa-mi reprim pornirile. Tu stii foarte bine asta. Din fericire am reusit sa ma “vindec” de asta si asta acum mi-a adus numai bucurie.

Din pacate cei care se ocupa de blog s-au oprit cu postarile undeva in luna mai 2010. Spre ca-l vor relua.

Sursa: http://astromagia.radiolynx.ro

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (7)

Cele mai obişnuite moduri de a îmbătrâni sunt trei, scrie Eugenio d’Ors: uitarea, melancolia şi iritarea. De ce uitarea ? Goya nu mai aude la şaizeci şi nouă de ani decât amintirile. Şi de ce iritarea ? El pare mai liniştit acum decât altădată. Rămâne melancolia. Într-adevăr, e destul să comparăm acest autoportret cu cel de la începutul Capriciilor ca s-o vedem victorioasă.

Goya şi-a smuls aici de la gât eşarfa elegantă de mătase albă, şi-a aruncat jobenul, şi-a dezbrăcat redingota. Toreadorul e în pauza coridei. Obosit şi îngândurat. Acum urmează partea cea mai aspră a partidei sale cu destinul. O va juca fără public, în “Casa surdului”, crezând mai departe în arta sa, chiar dacă există clipe când nu mai crede în victoria sa.

Privirea e amară, însă la fel de orgolioasă. El, Goya, nu mai poate fi comparat acum cu Watteau, cu Guardi, cu Fragonard. S-a şezat lângă Rembrandt şi nimeni nu se mai îndoieşte că locul său era acolo. E presbit, surd, mizantrop, singur, închis în tăcerea sa. Dar atenţie. Acest surd face uneori şi tăcerea să devină vehementă. Cum zicea Nietzsche, cuvintele cele mai discrete aduc uraganul.

De mai multă vreme nu mai corectează ceea ce pictează şi a renunţat parcă şi la orice dorinţă de a place. Altădată îşi anunţa cu o vanitate copilăroasă succesele. Vroia să fie admirat. Se gândea, poate, la cei din Zaragoza care cârteau încă, ofensaţi de cariera lui strălucită. Invidioşii… Acum toate acestea sunt departe. Nu-l mai interesează. Dincolo de ambiţii, vrea să fie el însuşi. Bătrânul de şaizeci şi nouă de ani a regăsit expresia din primul autoportret al lui Goya,  cel de la douăzeci şi şapte de ani, şi aerul ţăranilor din câmpia Aragonului… De aceea, poate, s-a pictat aici fără ridurile pe care le-am văzut totuşi în autoportretele sale mai vechi… Când lasă lasă pensula şi umblă prin atelier, se loveşte de obiecte ca de amintiri. Sau invers…

Fuendetodos, cătunul strivit de ciori şi de soarele istovitor. Zaragoza. Madrid. Încăierările nocturne stil Caravaggio. Drumul la Roma cu o trupă de toreadori ambulanţi. Francisco de los Toros… Toate acestea se îndepărtează mereu de el. Şi le aminteşte mai mult noaptea când luna rătăceşte inutilă prin împrejurimile Madridului. Atunci îi vine în minte Saturn. Zeul care îşi devoră fiii. Timpul necruţător… Din cei douăzeci de copii ai săi, Goya nu mai are decât unul, care trăieşte la casa lui. Soţia i-a murit. Secolul nou a început cu furtuni care l-au însingurat şi mai mult. Chipul să răvăşit ne aminteşte ultimile autoportrete ale lui Rembrandt. Şi e mai bătrân decât era Cervantes când a publicat Don Quijote.

Cele mai rele greşeli ale Spaniei sunt, s-a spus, frumoase. Căci ele vin din simţul onoarei. Dar să nu exagerăm din dragoste pentru Don Quijote. Goya ştie că există şi greşeli care au alte cauze. În ce-l priveşte, se simte, probabil, umilit mai mult de dezamăgiri decât de ceea ce i s-a iertat. Soarta a vrut, însă, ca el să cunoască totul. Aşteptarea. Succesul. Boala. Disperarea. Gloria. Războiul. Singurătatea. A văzut chiar lucruri incredibile: oameni pe străzile Madridului cerând reinstaurarea Inchiziţiei.
După toate acestea, timpul care, el, nu iarta… Îl va picta pe Saturn mai crud decât au făcut-o alţii. Dement. Bestial. Un canibal în locul unui zeu. La şaizeci şi nouă de ani Goya nu mai găseşte în Olimpul grecilor decât un antropofag devorându-şi fiii. Coşmarele au înnebunit şi zeii.

Afară, pe cerul asurzitor al Spaniei, steaua lui Goya străluceşte tot mai fascinant apropiindu-se de crepuscul. Ea nu mai are culoarea aurie din vremea când don Francisco picta Culesul viilor. E aproape neagră, ca un astru infernal. Steaua Melancoliei arzând peste nopţile unui pictor solitar care se simte atât de liber încât nu mai are nevoie de nici o mască. Se poate dispensa chiar şi de culori. Îi sunt deajuns albul şi negrul. Din când în când, poate, îşi aduce aminte de aburul auriu ce-i scălda odinioară tablourile. Numai că acum, în 1815, peste ciorchinii cei mai dulci e puţină cenuşă. Toreadorul e bătrân, surd şi aproape orb, iar corida continuă cu tribunele goale. Însă dacă Goya şi-ar fi pictat ridurile, am fi văzut mai accentuată cuta îndărătnică dintre sprâncene.

Ca şi Rembrandt, ştie acum ce se ascunde în umbră. E un profet ? Un ţăran aragonez ? Sau doar un artist bătrân şi singur ? Probabil, din toate câte ceva. El şi-a modelat opera. Ea îl remodelează acum. Ca himera ce-l călăuzeşte pe visător. Şi parcă în acest autoportret Goya priveşte cu insolenţă amară însuşi destinul. Aşa ar fi arătat, poate, Hamlet bătrân.

Şi încă o dată flacăra va fi neagră. Saturn poate ieşi acum din grotă. Pictorul său există. El e pregătit să-i zugrăvească ospăţul macabru chiar pe zidul din sufrageria “Casei surdului”. Serbările amabile din tapiserii s-au încheiat demult.

Dar înainte de a ne despărţi de Goya, să-i mai privim o dată chipul scăldat de melancolie. La această sfâşiere calmă nu poţi ajunge decât după ce orgoliul s-a purificat şi, în loc să epateze, a învăţat să încurajeze în tăcere. Iată ultima lecţie a lui Goya. Dealtfel, el ştie acum că nu mai e nevoie să-şi spună “Francisco de Goya”. Şi că “Goya” pur şi simplu e deajuns pentru nemurire.

Publicat in “Flacara” nr. 1273 – 01.11.1979

Charles W. Colson – Nascut din nou (Fragment)

Extraordinara carte de marturie. Am citit-o minunandu-ma de fiecare pagina. La un moemnt dat am gasit acest fragment deosebit:

[p.213-214]  Pe măsură ce vorbea, Nixon era aproape gata să-şi mărturisească credinţa, vorbind mai deschis ca oricând în lunga sa carieră politică.
“ Când aveam opt sau nouă ani, am întrebat-o pe bunica mea, o femeie foarte evlavioasă, o micuţă doamnă quaker cu nouă copii, am întrebat-o de ce cred quaqerii în rugăciunea tăcută. De câte ori ne aşezam la masă ne rugam în tăcere, iar la biserică, deşi uneori pastorul sau altcineva se ridica în picioare când se simţea mişcat de Duhul , de cele mai multe ori mergeam, luam loc şi ne rugam.
Răspunsul ei a foat foarte interesant şi e probabil legat de motivul pentru care Lincoln se ruga în tăcere. Bunica mea mi-a răspuns aşa cum făcea întotdeauna când vorbea cu copiii sau nepoţii ei, cu cuvinte simple: ‘’Ceea ce trebuie să înţelegi, Richard, este că scopul rugăciunii e să-L auzi pe Dumnezeu, nu să-I vorbeşti lui Dumnezeu. Scopul rugăciunii nu este să-I spui lui Dumnezeu ce vrei, ci să afli ce vrea El de la tine.’’ “.

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (I). Seară la Veneţia

Ce surpriză am avea punând într-o singură sală de muzeu toate autoportretele lui Rembrandt !

Şi poate că această sală ar trebui să fie nu la Amsterdam, ci într-un oraş unde Rembrandt, advesar al călătoriilor, n-a fost niciodată: la Veneţia. Să se audă afară clopotul de la San Marco şi apele lagunei lovindu-se de cheiurile de piatră în acelaşi timp cu silabele de bronz ale orologiului din turn. Să ieşim din rutina vanităţilor derizorii, învăţând din melancolia Veneţiei ceea ce trebuiau să ne înveţe propriile noastre greşeli.

Şi în acest timp, trecând prin faţa autoportretelor lui Rembrandt, ele să ne spună o dublă poveste. Pe de o parte povestea unui trup care se îndepărtează mereu de gloria ingenuă a tinereţii şi pe de altă parte cea a unei vieţi interioare care se apropie tot mai mult de gloria amară a înţelepciunii. Aceste două poveşti sunt ca două râuri care curg în sens contrar. Unul din ce în ce mai obosit, altul din ce în ce mai profund. Pe măsură ce trupul îşi pierde vigoarea şi îmbătrâneşte, ochii lui Rembrandt ne fascinează mai mult. Toată înverşunarea unui trup care se macină sporindu-şi flacăra e în ei.

Să mărturisim, măcar în tăcere, că am tresărit. Acest vrăjitor nu-şi spune numai propria sa poveste. Ora cea mai aproape de el este cea în care se îngână ziua cu noaptea. Şi unde se îngână ziua cu noaptea mai prelung decât la Veneţia ? Atunci, oraşul dogilor ne arată, poate mai bine decât oricare altul, ce rămâne după ce zarva încetează. Din tot ce i-a hrănit odinioară gloria şi ambiţiile, a rămas o măreţie mâhnită în care filosofii olandezului s-ar simţi la locul lor.

Căci înţelepciunea se naşte aproape totdeauna din regrete. Şi din acelaşi motiv trebuie, poate, să fi trăit noi înşine anumite lucruri ca să înţelegem cât de cât istoria unui om. Mă întreb ce-aş fi gândit în tinereţe într-un asemenea muzeu cum e cel pe care mi-l închipui acum. Aş fi trecut, probabil, mai grăbit prin dreptul acelor autoportrete în care Rembrandt ştie că un bătrân e totdeauna un rege Lear, cum ar zice Goethe, şi aş fi zâmbit pictorului de douăzeci şi nouă de ani care râde, îmbătat de succes mai mult decât vinul de Rhin din cupa pe care o ridică în sănătatea noastră. Probabil, atunci nu mi-ar fi trecut prin minte că, într-un fel sau altul, avem propria noastră luptă cu îngerul.

În schimb, acum ştiu de ce mă simt tentat să-l caut pe Rembrandt mai întâi într-un oraş care a experimentat şi iluzia şi dezamăgirea, deci înţelege de ce umbra sfârşeşte prin a se transforma în oglindă. La Amsterdam, corăbiile vin şi pleacă, pe cheiuri e o forfotă continuă. Cine are vreme de viaţa interioară când în aer plutesc ispite mai mari ? Şi cine are chef să ia în seamă faptul că Rembrandt n-a cunoscut decât două oraşe, când sirenele vapoarelor strigă altă credinţă ?

E adevărat, el a refuzat oferta de a merge în Italia, cum cerea moda pentru pictori, motivănd că şi-ar pierde un timp reţios călătorind, iar ipoteza unui drum în Anglia n-a fost niciodată dovedită. Biografii săi pretind că n-a părăsit Amsterdamul, după ce s-a stabilit acolo, decât de două ori: o dată pentru a merge cu Saskia să se căsătorească şi a doua oară când a făcut o plimbare la Utrecht. Ceea ce sună destul de ciudat într-un secol ca al nostru, care a făcut din călătorie un mit. Şi dacă adăugăm că într-un inventar al bunurilor lui Rembrandt, făcut când tot avutul său a fost scos la licitaţie de creditori, sunt trecute între atâtea colecţii preţioase numai douăzeci de cărţi, globetrotterii vor prinde şi mai mult curaj să pună la îndoială că fiul morarului din Leyda a fost un înţelept.

Dar nu e nevoie să transformăm inapetenţa lui Rembrandt pentru voiaje într-un criteriu şi într-un model. Să observăm mai bine că acest om care n-a părăsit Amsterdamul a văzut mai mult decât cei care au vânturat pământul şi că acest pictor ai cărui filosofi citesc mereu aceeaşi carte a înţeles parcă mai mult decât toţi erudiţii. Lui îi ajunge un obraz pentru a ne spune tot ce scrie în cărţi şi tot ce alţii n-au văzut cutreierând lumea.

De ce ne-am mira atunci că romantismul care a făcut din Venetia oraşul său sacru îl venerează pe Rembrandt ? Bătrânii pictorului din amsterdam ar fi surâs dacă le-ar fi amintit cineva că Alexandru cel Mare vroia să cucerească lumea prin sabie. Ei ştiu povestea până la capăt. De aceea uneori nu mai au nici nume, nici vârstă. Ca umbrele Veneţiei unde orologiul din piaţa San Marco nu spune, anunţând miezul zilei, “e ora 12”, ci “iată cum trece timpul”. Aproape nimeni dintre cei care vizitează Veneţia nu ascultă, cred, bătăile acestui orologiu pentru a verifica ora exactă. Pentru asta ne ajung ceasurile obişnuite. Asemenea artei, sunetele de bronz din cetatea dogilor ne tulbură, nu ne informează.

Seara, Veneţia îmbătrâneşte brusc. O vedem împovărată de propria ei istorie, prin care trecem pedepsiţi pentru nepăsarea noastră zgomotoasă, întreruptă o clipă şi reluată apoi. Dar ceva din avertismentul silabisit mai devreme pluteşte mai depate în aer. Într-o asemenea seară am visat cum se organizează un muzeu la Venetia, special pentru autoportretele lui Rembrandt, şi cum se perindă prin el cei care n-au răbdare să admire altfel decât inutil, după cotele de celebritate. O asemenea seară ne-ar putea fi în multe privinţe de folos. Din păcate, cele peste şaisezi de autoportrete ale lui rembrandt sunt risipite In lume, iar la Veneţia nimeni nu ia lecţii de umilinţă. Abia avem timp pentru aroganţă şi pentru pustiu. Deşi mai e totdeauna o speranţă în serile obişnuite.

Publicat in “Flacara” nr. 1274 – 08.11.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (II). Umbra

La Amsterdam, în Rijksmuseum, căutăm, fireşte, Rondul de noapte. Tabloul acesta ne fascinează în aceeaşi măsură în care pe contemporanii lui Rembrandt i-a scandalizat. Vizitatorii trec şi se miră când li se povesteşte că o capodoperă a dat semnalul ruinei pictorului. Se miră ca şi cum obtuzitatea a fost un privilegiu al patricienilor din Amsterdamul secolului al XVII-lea.

Filosofia, spunea un moralist, triumfă uşor asupra relelor trecute şi viitoare, în schimb relele prezente triumfă asupra ei. Cand însă moraliştii ne plictisesc, preferăm să aflăm lucruri ştiute de toată lumea. Cel mai celebru tablou al lui Rembrandt are un titlu incorect, de câte ori am auzit acest paradox ? Ţinut multă vreme într-o încăpere încălzită cu turbă arsă, s-a acoperit cu un strat de funingine care a întunecat culorile. Abia când ea a fost stearsă, s-a văzut limpede că personajele ce ies din obscuritatea unei arcade sunt luminate nu artificial, ci de soare. Întămplarea e aproape simbolică.

 

Afară, în ceaţa subţire amestecată cu ploaie şi cu mirosul marii, casele vechi au aceeaşi tonalitate ca Rondul de noapte. Chenarul alb al ferestrelor încearcă să îndulcească severitatea calvină a zidurilor, aşa cum în moda secolului al XVII-lea gulerul de dantelă atenua răceala hainelor, dar cu acoperişurile lor ascuţite şi pereţii înnegriţi aceste case nu lasă loc la prea multe îndoieli ; ele sunt solidare în faţa apei canalelor şi singure în faţa timpului. Încă există clădiri care au îscris pe faţadă secolul lui Rembrandt ; case de negustori, de cuceritori ai mării, care au ţinut să aibă un aer respectabil şi în portretele comandate pictorilor şi în aspectul locuinţelor pe care şi le-au construit, amintindu-ne nu numai că Descartes a trăit un timp printre aceşti oameni întreprinzători, ci şi că ei nu l-au înţeles decât, poate, pentru faptul că, din prudenţă, şi-a ars Tratatul lumii după ce l-a scris.
Dealtfel şi Spinoza a constatat că nu e tocmai uşor să faci filosofie într-un oraş unde şcoala aspră a succesului a impus ideea că reuşita socială e singurul lucru care merită să fie învăţat. Înţeleg prin urmare că stăpânii acestor case au gândit altfel decât Rembrandt şi că Rembrandt nu le putea semăna, chiar dacă a vrut-o uneori când a jucat la bursă, a făcut negoţ sau şi-a cumpărat singur la preţuri exorbitante gravurile pentru a le ridica în felul acesta cota. Dar nu suntem datori să ţinem seama totdeauna numai de ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Există adevăruri de care avem nevoie chiar dacă viaţa le-a ignorat. Iată, o lume care n-a crezut decât în virtuţile bogăţiei nu se sfieşte acum să reclame comparaţia cu tablourile unui falit. După ce s-a străduit din toate puterile să arate că gloria unui artist nu înseamnă nimic când societatea in care trăieşte nu-i mai acordă favoarea sa, iat-o preluând nimbul lui de umbre. Desigur, nu pasiunea pentru Rembrandt a înegrit aceste case şi totuşi îmi place să văd aici o revanşă. Îmi amintesc, privindu-le, că Florenţa şi-a recunoscut public remuşcările pentru exilul lui dante punând pe ziduri plăci de marmură pe care sunt săpate versuri din Divina Comedie. Amsterdamul a sfârşit prin a semăna Rondului de noapte pe care l-a repudiat.

Între zidurile pe care vechimea nu le-a şubrezit, nimic nu pare fragil, cu excepţia romantismului. Descartes pretindea că într-un asemenea oraş poţi să stai toată viaţa fără să te ştie nimeni. Numai ferestrele foarte largi, cu lăcomia lor de lumină, ne fac să întoarcem capul; e greu sa visezi, chiar o clipă fără să fii cât de cât romantic. Dar, putem continua liniştiţi. Umbrele extinse în Amsterdamul vechi ca o igrasie sumbră ni se par nu numai cunoscute, ci şi fireşti. Cum ar putea fi altfel în oraşul lui Rembrandt ? Arcada clădirii din care iese în Rondul de noapte compania de archebuzieri seamănă cu ceea ce se poate vedea uneori în plină stradă. Şi parcă timpul n-a făcut altceva decât să imite tablourile lui rembrandt, într-un Amsterdam convertit la credinţa celui pe care odinioară l-a socotit “primul eretic al picturii” şi l-a învinuit că pictează umbra pentru că nu ştie să redea lumina.

Rembrandt îşi împiedica adesea vizitatorii să-i privească prea de aproape tablourile în atelier, pretextând că mirosul culorilor i-ar incomoda. Din acelasi motiv, s-ar zice, arunca în umbră ceea ce îl interesa mai puţin. Dar această umbră nu este o simplă absenţă a luminii. E o muzică neagră sau chiar o religie neagră. O noapte din care am venit sau în care ne întoarcem şi în care lumina transformă nişte bătrâni îmbrăcaţi sărăcăcios în profeţi, în vizionari, care cunosc Taina pentru că provin din ea. Un labirint în care filosofii au o aureolă funebră şi nu mai au nevoie să vorbească.

Ei ştiu că sunt atâtea lucruri de spus încât tăcerea rămâne uneori singura soluţie. S-au retras să citească şi să ezite, desprinşi din noapte ca sclavii lui Michelangelo din piatră şi căutând să dea lucrurilor un sens. Dacă alţi pictori sunt mari prin ceea ce au găsit, rembrandt e uriaş prin ceea ce caută.

Sunt acestea umbrele care-l înconjurau la Amsterdam, pe măsură ce rămânea mai singur ? Undeva în întuneric, Sisif urcă muntele cu speranţa că sus va afla un răspuns. Faţa lui nu mai capătă aspectul pietrei, ci al umbrei. Şi artistul însuşi, care s-a înfăţişat într-un tablou pe Golgota, se răstigneşte parcă între umbră şi lumină de fiecare dată când pictează. Noaptea revine mereu în pânzele sale, ca o durere ascunsă.
Sau, cum spune Claudel, aceste portrete ne fac mereu cunoştinţă cu noaptea. Dar există o interpretare “nocturnă” a picturii lui Rembrandt care exagerează titlul Rondului de noapte şi nu mai vede ce importanţă are lumina în această pictură.

Publicat in “Flacara” nr. 1275 – 18.11.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (III). Lumina

 

Rembrandt - Self Portrait with Plumed Beret

Aduse din Orient, lalelele au devenit repede o pasiune naţională, o pasiune care făcea ravagii şi-i ameţea pe aceşti chibzuiţi olandezi, împingându-i la extravaganţe financiare. În vremea lui Rembrandt bulbii de lalea se negociau ca valorile la bursă. Şi daca datele rămase sunt exacte, s-a plătit pentru un soi rar de lalea cinci mii două sute de florini, în timp ce un portret al lui Rembrandt costa îndeobşte o sută de florini.
Nici măcar un tablou celebru de Rafael nu izbutea să concureze cu bulbii din soiul Amiral Liefkens ! Cu toate acestea, floarea adusă din orient nu excelează printre cele cu care Rembrandt o împodobeşte pe Saskia când o pictează în Flora. El preferă flori mai modeste. Fapt destul de curios pentru un necumpătat, care nu e avar decât cu lumina din tablourile sale.

Această lumină îi scaldă numai jumătate de obraz într-un autoportret de tinereţe, singurul în care s-a idealizat. Aici înţelepciunea nu-i spune, se pare, nimic tânărului pictor. Alte virtuţi pare să prefere şi în primul rând arta de a răzbate în viaţă. Nu e firesc când ai douăzeci şi trei de ani şi încă n-ai aflat ce este dezamăgirea ? El crede în lumea de la care aşteaptă să-i recunoască valoarea şi o priveşte cu optimism după ce şi-a studiat cu grijă chipul pe care-l va arăta clienţilor săi. Dar aceasta nu e încă “lumina lui Rembrandt”, care nu neagă întunericul, ci desnădejdea.

Dacă într-un muzeu de artă greacă statuile ar fi aranjate cronologic, am observa probabil destul de bine cum viaţa interioară a personajelor sculptate estre atrasă tot mai mult spre suprafaţa marmurei până când ea se transformă în surâs şi apoi surâsul oboseşte. În clipa când viaţa interioară ajunge chiar la suprafaţa marmurei, arta greacă moare. În schimb, dacă ar fi puse într-o ordine cronologică portretele lui Rembrandt, am observa cum în pânzele olandezului se întâmplă un fenomen invers. Din ce în ce mai mult viaţa interioară capătă profunzime, iar în ochii bătrânilor se oglindeşte parcă însăşi istoria lumii. Detractorii îl numesc “prinţul tenebrelor”, dar ceea ce nu văd ei e că acest subtil alchimist nu îndreaptă lumina spre formele pictate, ci o smulge din ele.

Un alt olandez va spune mai târziu că există o lumină pe care numai noaptea ne-o descoperă: cea a astrelor. Şi, astfel, Van Gogh ne lămureşte de fapt ce este lumina lui Rembrandt. Ea are nevoie de umbre ca să strălucească. Ţîşneşte aproape totdeauna din tenebre, ca archebuzierii din Rondul de noapte care ies din obscuritate înaintând spre spectator sub soarele de la sfârşitul după amiezii.
E ora la care Leonardo îi sfătuia pe pictori să observe şi să picteze dulceaţa unui obraz în penumbră ; ora când aripile morii de vânt din copilăria lui Rembrandt încremenesc între câmpie şi cer, iar clopotele pioase fac umbrele amurgului să participe la miracolul vieţii. Sfâşietor miracol, căci umbrele ameninţă lumina şi în acelaşi timp o exaltă. Poate de aceea acest ceas are o melancolie pe care Rembrandt n-o defineşte niciodată până la capăt.
Totuşi, nimeni până la el n-a îndrăznit să întunece trei sferturi din tablou pentru a ne atrage atenţia asupra părţilor care-l interesează cel mai mult, unde zitările par să înceteze. Acest senior al umbrei este în realitate un profet al luminii. În fiecare tablou al său umbra se luptă cu lumina ca Iacob cu îngerul. Umbra vrea parcă să smulgă luminii binecuvântarea, iar lumina să coboare în viaţa lăuntrică şi s-o scoată la suprafaţă. Învăluit în noapte, profetul strigă şi strigătul lui este totdeauna luminos.

A fost învinuit că înjoseşte miturile când pictează nuduri, folosindu-le ca pretext pentru a dezbrăca o slujnică. În parte era adevărat. Zeii îşi pierd acum nimbul. Sau mai bine zis au cedat locul unor bătrâni taciturni care au mai multă elocinţă decăt ei. Dar există un mit mai necesar şi mai înjosit decât  omul, de atâtea ori pus să poarte un nimb de noroi şi de sânge ? Rembrandt se foloseste de umbre pentru a pune în lumină o umanitate de care avem nevoie, care se gândeste pe ea însăşi ; în care ne recunoaştem neliniştile şi dilemele, căci acest pictor al universului interior scormoneşte în sufletul nostru, face să vibreze coarde ruginite, ne atinge cicatricile şi ne sileşte să constatăm că vorbim despre lucruri pe care nu le înţelegem totdeauna cum trebuie. Speranţă ? Iubire ? Ce mai înseamnă ele pentru o minte grăbită să trăiască fără prea multe întrebări ? Iată-le murmurate în aceste ¨priviri fără spaţiu¨ în care ne regăsim cu amărăciunea că adesea am izbutit să fim tocmai contrariul decât am visat.

Măcar de data aceasta le vom auzi ? Fericirea nu depinde de noi, dar pentru uscăciunea unei existenţe epidermice suntem singurii vinovaţi. Şi în zadar am discuta despre conflictul dintre lumină şi umbră dacă nu vedem în Rembrandt un pictor care ne eliberează de constrângeri pentru a ne obliga noi singuri descoperind, puţin surprinşi, că lumina nu sărbătoreşte obrazul, ci îl umple de adevăr.

Şi la Caravaggio am întâlnit această dramaturgie nocturnă. Totuşi aici umbra are altă enigmă. Uneori ea e ca o rugăciune de seară şi mi-l imaginez pe Rembrandt ascultând cum noaptea îşi revarsă umbrele în singurătatea lui, avansând implacabilă ca ploaia din Cei trei arbori. Aceste umbre îl asediază demult, din tinereţe chiar. A cochetat, poate, o vreme cu ele, le-a ignorat uneori, le-a sfidat, dar ele n-au dispărut niciodată. Povestea lui Rembrandt este mai întâi povestea triumfului vieţii interioare. Şi apoi a cuceririi zilei de către noapte.
Dar în clipa crepusculului, ora sa preferată, privirea se va întoarce încă o dată cu o nesfărşită tandreţe spre noi.

Publicat in “Flacara” nr. 1276 – 25.11.1979

Jurnal – Ieri si azi

M-am uitat ieri peste paginile mele de jurnal zilele trecute. Să ştii că multe pasaje mi-au plăcut, parcă erau scrise de altcineva, de un profesionist al scrisului. Am să reproduc aici câteva din pasajele citite şi sămi spui dacă îţi plac. Ştiu că în acei ani tu aveai alte pasiuni, printre care cititul  nu era.

Am vorbit mult despre citit, te-am rugat să transformi cititul într-o plăcere zilnică… am insistat. La un moment dat părea că am reuşit, dar… Acum poate relaţia noastră ar fi arătat altfel. Sau poate nu. Poate că relaţia ta de acum ar fi mers altfel… Poate.
Cititul te-ar fi ajutat să renunţi la câteva din prejudecăţile tale care iţi fac atât de rău şi care îndepărtează bărbaţii. Ca şi pe mine dealtfel. La un moment dat chiar ţi-am spus asta.
Cititul te-ar fi ajutat să treci fără atâta tristeţe şi întunecare peste despărţirea de A. Ai fi reuşit să vezi că în jurul tău este multă frumuseţe, te-ai fi bucurat de lucrurile mici pe care ţi le-a dat El, ai fi văzut că în sufletul tău este o comoară de care ar trebui să fii mândră. În schimb te afunzi zi de zi într-o tristeţe neagră.

Te sărut !

26.09.1984 – miercuri

Cum nu am imaginaţia şi talentul unui scriitor fantastic ca Borges sau Marquez, sau ceva în apropierea lor, mă voi apleca spre lumea REALĂ din care voi lua cu penseta viitoarele mele personaje. Mă aplec mai mult spre romanul psihologic. M-ar fi tentat romanul-eseu, îndelung elaborat, la fel  cu “Orb prin Gaza” de Aldous Huxley dar…
Singurul ţel, pentru care aş sacrifica orice pentru realizarea lui: ADMITEREA. (Chiar aş sacrifica orice? DA)

27.09.1984 – joi

Scrisul lui Huxley, cu toate că este nu prea luat în braţe şi legănat cu vorbe dulci (sunt şi excepţii, însă puţine), totuşi mie-mi place. Mai ales paginile eseistice.
Este interesant, aş putea spune foarte interesant de urmărit transformările ce le suferă personalitatea şi felul de a se comporta al oamenilor, atunci când intră în vârtejul unor evenimente deosebite, mai ales dramatice. Iese în evidenţă aici, mai pregnant ca oricând, egoismul oamenilor iscat de instinctul de conservare.
Continui eseul despre Borges al lui Darie Novăceanu.

30.09.1984 – duminică

Observ că atunci când mă apropii de sfârşitul unui roman bun, un roman care-mi place, pofta de scris îşi semnalează apariţia printr-o stare de nervozitate, ce nu se astâmpără decât atunci când pun mâna pe stilou. Nu contează ce scriu şi cât scriu. Mă mai despart vreo sută de pagini, până la nivelul maxim al poftei de a scrie. Aştept.
Un nou scriitor pe lista mea de romancieri preferaţi: Aldous Huxley.
“Orice filosofie este din punct de vedere intelectual, legitimă dacă – primo – porneşte de la fapte care pentru filosoful respectiv constituie date şi dacă – secundo – construcţia logică edificată pe aceste date stă în picioare. O filosofie intelectuală nu este insă identică cu o filosofie legitimă din punct de vedere moral” (A.Huxley – “Orb prin Gaza” p.407)

01.10.1984 – luni

Am încheiat romanul lui Huxley, roman ce mi s-a părut deosebit de interesant. Mai ales paginile eseistice de la începutul şi sfârşitul romanului. Ultimile pagini se dovedesc a fi mărturisiri ale autorului în privinţa bunei înţelegeri dintre oameni. Un fragment mi se pare mai interesant:
“În pace se află unitatea. Unitatea cu celelalte vieţi. Comuniunea cu toată fiinţa. Căci sub tot ce există, dincolo de nenumăratele modele identice, dar separate, dincolo de atracţii şi repulsii, se află pacea. Aceeaşi pace care domneşte sub incandescenţa spiritului. Pace obţinută prin eliberare. Căci pacea înseamnă libertate înfăptuită. Libertate şi în acelaşi timp ADEVĂR (subl.m.)”
Personaje care mi s-au părut mai deosebite:
Anthony Beavis – pentru felul de a privi lumea
Brian Foxe – cred că între el şi mine există o asemănare
Mark Staithes – pentru spiritul său de aventura şi tăria de caracter.
Azi am început romanul lui Francisc Păcurariu – “Tatuajele nu se lasă la garderobă”, roman ce are ca motto următorul text: “Sufletul nu are nici o voinţă absolută sau liberă, ci este determinat de o cauză care şi ea este determinată de o altă cauză, şi aceasta la rândul ei de alta, şi aşa la infinit.” (SPINOZA,”Etica”,teor.XLVIII)

02.10.1984 – marţi

Citesc în “Ghid Disco-Rock” despre Jimi Hendrix. Dacă nu ar fi dispărut prematur dintre noi în 1970 ar fi devenit, sunt sigur de acest lucru, cel mai bun instrumentist al secolului. Cum îşi bate moartea joc de viaţă, cum o păcăleşte!

03.10.1984 – miercuri

“Thomas Mann îl punea pe biblicul Iosif să afirme că fiecare viaţă e un cerc, intersectat cu multe alte cercuri alcătuind lumea proprie a fiecărei existenţe, şi dacă îl scoţi pe om din lumea sa şi-l plasezi într-un context nou, unde cercul existenţei sale se întretaie cu alte cercuri, necunoscute până atunci, vechea sa lume va pali cu încetul şi I se va părea până la urmă ireală, un fel de vis fără consistenţă…” (Francisc Pacurariu – “Tatuajele nu se lasă la garderobă”)
“Femeia – e viitorul omului” spunea Aragon. Ducă-se pe pustii cu toatele, spun eu. Şi nu spun bine?
Romanul lui Francisc Păcurariu pătrunde într-o lume puţin cunoscută de oamenii “simpli” (nu sunt deloc simpli, moral!), adică în aparatul de conducere al statului. De obicei, romancierii noştri rămâneau undeva la primul-secretar al unui judeţ sau, mai modest, la directorul general al unui mare combinat. Francisc Păcurariu patrunde într-o sferă mai înaltă: CC-ul. E drept, Onisifor Sociu a ieşit la pensie dar el mai are destula putere să domine un prim-secretar judeţean, Furdui. Continui cu interes romanul lui Păcurariu.

05.10.1984 – vineri

“În fiecare om există cel puţin trei oameni: Ioan cel real, cunoscut doar de făcătorul său, Ioan aşa cum se vede el, idealizat, niciodată identic cu cel real, adeseori foarte diferit de cel real, şi Ioan cel văzut de semenul său, de Toma (de mine sau de tine), niciodată identic cu cel real, sau cu Ioan aşa cum se vede el însuşi.” (Oliver Wendel Holmes)

07.10.1984 – duminică

Un posibil subiect de roman: “Un doctor psihiatru (nu o somitate în domeniu) îşi descoperă o a doua pasiune: muzica sintetizată de instrumentele electronice, unele chiar realizate de el. Nu compune orice fel de muzică ci una inspirată de trăirile bolnavilor săi” Ce zici?
“Scriam articole. Nu ţineam jurnal. Notam unele lucruri pe bucăţi de hârtie, pe care apoi le rătăceam…” spune George Bălăiţă într-un interviu din “Flacăra” nr.40. Vechea mea părere despre “ţinutul unui jurnal se dovedeşte a fi pe zi ce trece, mai imposibila de mine.
“Cain, în versiunea lui Nero, ar simboliza lupta între berbec şi taur. După ce-l ucide pe Abel, Cain vagabondează, dar întemeiază un oraş unde se dezvoltă artele, meseriile, pacea. Se semnalează asemănarea dintre descendenţa lui Cain şi cea a lui Seth; cea mai mare parte a numelor se găseşte în ambele descendenţe, cu mici modificări. Se poate trage concluzia că scriitorii biblici au admis că umanitatea se trage din Adam prin fiul său Cain şi fiul său Seth. Blestemul lui Cain seamănă cu cel al lui Adam însuşi.” (Eugen Barbu – “Caietele Princepelui 7”)
De Jean Cocteau am auzit prima dată, atunci când tanti Mira mi-a spus că Gigi a imaginat o sciţă coregrafică pe tema vieţii şi operei poetului. Eugen Barbu îmi oferă în “Caietele Princepelui” vol.7 dulceaţa şi siropul unei strofe din poezia lui Cocteau:
“Când am deschis oblonul vedeam că toamna vine
Cu prăbuşiri de îngeri. Se răspândesc în cale
Cu laptele din cană. Opera, vezi bine,
E un copac de aur care face portocale
Pe care le mănâncă un public de balcon
Căci la parter, mâncatul nu este de bon ton”
“Cocteau – marele croitor de lux al literelor franceze.” (Gaëtan Picon)

08.10.1984 – luni

Francisc Păcurariu în “Tatuajele nu se lasă la garderobă” şi Iris Murdoch în “Marea, marea” au aceeaşi preferinţă de a descrie mâncărurile servite de eroii lor cu o măiestrie de gurmand-literat.
“Tot ce-i divin aleargă pe picioare delicate” (Nietzsche)

10.10.1984 – miercuri

“… scriitorul şi-a construit un mit al condiţiei de scriitor, în varianta Panait Istrati. Ca şi predecesorul său, el crede că literatura conferă o imunitate absoluta, sanctificând fiecare gest al scriitorului, inclusiv pe cele licenţioase. Potrivit acestei concepţii, un artist al cuvântului este un etern boem, bun cunoscător de “poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, oaspete de seamă al oricărui necunoscut, ca şi al pădurilor sau al gărilor” spune despre Fănuş Neagu, criticul Alex.Ştefănescu în Revista “Tomis” nr.9. De acord cu criticul.
Nichita Stănescu despre Fănuş Neagu:
“Ursul acesta blând şi calm şi bleg, Fănuş
e apucat de nimeni ca de doruri –
dă cu sărutul numai doar în zboruri
iar iernii lumii e învârtecuş”
Eternul Nichita! Pe zi ce trece creşte în ochii mei ca un pârâiaş de munte în anotimpul ploios. Atunci el devine – TORENT.
Prima mea poezie:

PROBABILITATEA LOR

Roua cuvintelor de dragoste
Sorbită de receptorul telefonului meu
Iubita mea condensând vaporii în inimă
Oh, tu, elixir al inimii
Medicament al senectuţii
Intangibil pocal cu esenţă pură
Al Morţii

Data exactă a compunerii ei: 07.10.1984. Voi încerca marea cu degetul. Marea: Tărâmul literar-liric.

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (IV). Lupta cu îngerul

 

Rembrandt Van Rijn

Un contemporan al său ne asigură că Rembrandt n-ar fi deschis uşa nici primului monarh din lume. Nu e, ca Rubens, un pictor care să lucreze sub privirile curioşilor înghesuiţi în atelierul său ori, ca Rafael, să umble însoţit de admiratori şi muzicanţi. E din tagma celor care au nevoie să fie singuri când vor să spună ceva. Doar el şi şevaletul din faţa sa, pentru a începe de fiecare dată, ca Iacob, lupta cu îngerul.

În această scenă pe care abia reuşesc să mi-o închipui se află întreaga taină şi măreţie a artei. O luptă plină de ezitări începe. În care nici o victorie anterioară nu mai contează şi totul trebuie luat mereu de la început. Speranţa, în primul rând. Cel care se luptă este întotdeauna un om care speră. Altfel, Rembrandt n-ar mai putea lua penelul decât pentru a-şi flata epoca, renunţând să-i mai fie de folos din moment ce nu-i mai pretinde nimic. Dar el se retrage în atelier pentru a-şi urma calea, nu pentru a căuta soluţii de prosperitate. Lupta cu îngerul e totdeauna o luptă aspră şi Rembrandt ştie foarte bine că în această luptă victoria nu se poate cumpăra. Se poate smulge, aşa cum smulge el umbrelor lumina, dar uneori triumful e mai dureros decât înfrângerea. Nu asta contează, aplauzele din jur. Le-a auzit şi ştie ce preţ au. Mult mai important e să asculte liniştea. Să se asemene filosofilor săi, singurii de la care are ceva de învăţat.

E adevărat că Amsterdamul i-a fost fără voie un profesor bun. L-a declarat pictor la modă, cel mai căutat, iar în clipa când popularitatea a devenit primejdioasă şi elogiile ameninţau să sufoce murmurul lăuntric care a fost totdeauna vocaţia lui Rembrandt, i-a întors spatele. În acelaşi an în care Spinoza a fost excomunicat, bunurile lui Rembrandt au fost scoase la licitaţie. Colecţiile de artă îi sunt luate de creditori. Din naufragiul falimentului îi rămâne doar şevaletul. Acum îngerul nu mai e înger, ci o forţă care nu acceptă nimănui să fie el însuşi decât cu condiţia să se asemene celorlalţi.

Dealtfel, nişte oameni care pretuiesc cum se cuvine spiritul practic n-au ce face cu compasiunea sau înţelegerea. Comandându-şi portretul, ei nu sunt interesaţi de viaţa interioară, ci de o afacere cu destinul. Plătesc pentru a-şi cumpăra o şansă de eternitate sau măcar de supravietuire. Nu vor să-şi vadă obrazul aruncat în umbră, ci bine luminat. Sunt oameni practici, nu filosofi. Se gândesc la reuşita socială, nu la noaptea care va veni. Să le facem din asta o vină ? În definitiv, Renaşterea a înflorit la Florenţa printre baloturi de lână şi de mătase. Profeţii lui Rembrandt s-au plimbat pe cheiurile Amsterdamului, amestecaţi în lumea pestriţă a portului, uitându-se cum se încarcă şi se descarcă mărfurile din corăbii. Au simţit mirosul mirodeniilor aduse de peste mări şi, poate, spre deosebire de Rembrandt, au avut mirajul călătoriilor.

Dacă erau într-adevar înţelepţi, au înţeles că într-un oraş de negustori meritele se cântăresc pe aceeaşi balanţă pe care se cântăresc mătăsurile şi covoarele. Cine are timp de viaţa interioară într-o lume preocupată ziua şi noaptea să vândă şi să cumpere ? Cine să pună preţ pe linişte când zgomotul e atât de profitabil ? Şi pe cine interesează problema perspectivei când pentru a prospera ca artist trebuie să ştii să flatezi ? Lumea care-l doboară pe Rembrandt nu-i porunceşte să-şi ridice privirea spre cer, ci îi aminteşte regulile sale. Şi e cu atât mai brutală cu cel care nu mai vrea să măgulească nimic.

Dacă ar fi urmat gusturile clienţilor săi, Rondul de noapte ar fi fost un tablou care ni i-ar fi arătat pe aceşti bravi archebuzieri eventual în jurul unei mese lungi, la un banchet, luminaţi toţi la fel, întrucât toţi au plătit la fel. În loc de asta Rondul de noapte e o capodoperă de mister. Tumultul lui anunţă singurătatea care începe pentru un artist care, după ce a crezut ani de zile în reuşita socială, acum nu mai crede decât în arta sa.

Să recunoaştem, totuşi, fără ocoluri că există cineva care pierde aici. Omul căruia favoarea publică i-a întors spatele. Nu e nevoie de amănunte pentru a dovedi asta. Cunoaştem prea bine ce s-a întâmplat după ce ora barocă a colecţiilor preţioase şi a stofelor scumpe a trecut pentru Rembrandt. Nu cumva e un orgoliu prea mare să vrei să fii tu însuţi când nu ţi se cere decât să fii ca toată lumea ? Ni-l amintim pe Rembrandt dintr-un autoportret mai vechi, unde stă cu Sakia pe genunchi. Um Rembrandt prosper, vag ameţit de reuşită, gândind uneori, probabil ca negustorii care îi fac comenzi. Încă puţin şi pictorul ar fi prea ocupat să-şi ducă povara acestei faime avantajoase ca să mai semene bătrânilor cufundaţi în visul lor interior pe care penumbra îi absoarbe încet şi care îl atrag atât de mult.

Sunt momente când succesul ameninţă să  triumfe asupra neliniştii şi viaţa să triumfe asupra artei. Prea la modă, Rembrandt ameninţă să nu mai fie Rembrandt. Pe nesimţite, cununa de lauri risca să se transforme în lanţ. Amsterdamul Ii arată astfel capcanele compromisului şi ale gloriei. Ni-l închipuim pe Rembrandt recomandându-se “negustor”, nu pictor ? Şi totuşi a făcut-o. Dar în clipa când jocul a devenit primejdios, geniul său şi obtuzitatea celor din jur i-au venit în ajutor. Ca atâţia artişti care şi-au făcut dreptate singuri, Rembrandt a fost silit să caute o compensaţie într-o consecvenţă sporită. Ceea ce a pierdut viaţa, a câştigat arta. Pe măsură ce viaţa lui pare opera unui neînţelept, înţelepţii lui sunt mai tulburători. Cum să nu admirăm faptul că fiind ani de zile pictor la modă succesul nu i-a fost fatal ? Iată că în deşerturile zgomotoase Infrângerea poate fi uneori o oază.

Publicat in “Flacara” nr. 1277 – 29.11.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (V). Oglinzile

Îmi fulgeră uneori pe dinainte imaginea cheiurilor Amsterdamului, aşa cum vor fi fost ele pe vremea lui Rembrandt, şi mi-l închipui pe pictor ascultând zgomotele de scripeţi şi lanţuri. O corabie tocmai pleacă. Se duce în Orient, de unde va veni cu mirodenii, covoare scumpe şi arme exotice. Pictorii visează la acele pământuri îndepărtate chiar dacă nu îndrăznesc să le descrie.

Dar de ce călătorii ? Cea mai fascinantă călătorie începe cu o simplă oglindă. Cu ea se poate călători până acolo unde nici o diligenţă şi nici o corabie nu ajung. Până la un răspuns. Până la o idee despre bătrâneţe şi moarte. O oglindă, oricât de fidelă, nu adaugă nimic lumii şi n-o ajută să fie mai dreaptă, dar în faţa ei poţi auzi uneori mai bine decât lângă o clepsidră cum curge timpul. Şi chiar dacă nu prea abilul Rembrandt va pierde totul, îi va rămâne o oglindă în care să-şi facă autoportretul. Destul pentru a gândi în continuare despre destin. Pentru a picta, în timp ce Spinoza scrie în acelaşi oraş.

Închis în casă, când deasupra portului pluteşte o pâclă otrăvită de ploaie, constată că n-are un confident mai bun şi un martor mai apropiat decât oglinda în care se priveşte. Dealtfel, prima sa reacţie când e fericit sau disperat e să-şi scruteze chipul. Apoi ia penelul şi se îndreaptă spre şevalet. Un nou autoportret. Vor fi peste şaizeci. În medie cam două autoportrete pe an.

Să-l acuzăm că fuge nu numai de călătorii, ci şi de lume ? A renunţa la adevărul propriu, ne-ar răspunde el, înseamnă a renunţa şi la fraternitatea cu ceilalţi. Să-l suspectăm de narcisism ? Ce glumă. El nu se înfrumuseţează niciodată. Dimpotrivă, nu evită părţile care-l avantajează mai puţin, gura cu buze cărnoase şi nasul mare. La urma urmei, n-are rost să se mintă. Acest pictor care a impus şi modelelor sale să-i semene nu-şi face totuşi iluzii în privinţa orgoliului. El a înţeles că rostul artei nu e să flateze şi că, oricum, aceasta n-ar avea drept rezultat decât o desartă aroganţă, căci omul se dispensează uşor de umilinţa modestiei dacă oglinda îl măguleşte. Între umbră şi lumină, filosofii săi se află între dragoste şi durere. Dar ei ştiu că înţelepciunea vine adesea prea târziu pentru a mai repara ceva din ceea ce, cu superba ei nepăsare, tinereţea a stricat. Fiul risipitor nu-şi găseşte întotdeauna tatăl. Şi uneori, chiar dacă vrea, nu mai are unde să se întoarcă. Însă câtă vreme ne urmăm calea, există cel puţin un sens care ne ajută să trăim, spun ei pentru Rembrandt.

Singur în faţa oglinzii, el poate schimba măştile în voie ca un actor. Dacă o imagine ne contrariază printr-un râs ca de clovn, următoarea ne va aminti că acest om este totuşi un om trist. El se amuză şi întârzie într-un divertisment doar pentru a nu ajunge prea repede la amărăciune. Uneori se deghizează, pictându-se în straie exotice. Îşi pune pe cap un turban, îmbracă o tunică persană sau se împodobeşte cu bijuterii luminiscente. Atunci pare mulţumit. Îşi cunoaşte valoarea şi încă n-a descoperit că asta nu-i deajuns într-o lume obişnuită să judece prea des după alte criterii. Destinul ? Îl va supune, îl ca cuceri. Deocamdată să se mai distreze pţin. Dar dincolo de această bună dispoziţie aproape agresivă, undeva în umbră, nevăzuţi, filosofii săi tac şi ascultă. Ei ştiu ce va urma.

Să nu ne grăbim totuşi prea mult. Să vedem totul. Privirea când umbrită de melancolii, când bănuitoare sau incisivă. Maliţios, pictorul ne spionează uneori cu coada ochiului.Şi încă o dată râde. Un râs uşor forţat, căci Rembrandt n-a ştiut, de fapt, niciodată să râdă. Pentru acest taciturn, se simte, râsul e o mască. Alteori e insolent, sfidător sau aproape cabotin. Îşi pune pălărie cu pene şi sabie. Cu Saskia pe genunchi arată ca un negustor care tocmai a făcut o tranzacţie fericită şi sărbătoreşte evenimentul în familie. E tentat de parodie şi se foloseşte câteodată de perucile cu care îşi îmbracă modelele. Şi parcă nu chipul îl interesează atunci, ci masca. Apoi se interoghează din nou. Sau ne priveşte liniştit cu ochii săi căprui.
Ne derutează şi ne întrebăm dacă legenda care pretinde că-şi picta chipul în oglindă pentru a nu plăti modelele, nu are un sâmbure de adevăr. Bărbia e despicată ca de obicei, dar unde a dispărut ridul vertical de pe frunte ? Să avem răbdare. Va veni un moment când el se va adânci şi nu va mai putea fi evitat. Deocamdată, Rembrandt încă îşi mai îngăduie să se considere un Prometeu impenitent.

Nimeni nu şi-a pictat de atâtea ori chipul şi nimeni nu s-a ascuns sub atâtea măşti. Ca într-un carnaval uluitor în care trebuie să-şi schimbe mereu înfăţişarea. E sigur de el, jovial, apoi, refugiat în umbră, îşi lasă neliniştea interioară să vorbească sau poartă o bonetă neagră, ca o aureolă de artist damnat care nu mai are nimic de pierdut, convins că numai moartea va putea să desăvârşească opera creditorilor. Dar el ştie, bineînţeles, că aceste autoportrete ar fi deajuns să formeze o operă şi să exprime un destin. Nici o corabie nu l-ar putea duce atât de aproape de sine însuşi. Şi pe măsură ce reduce distanţa ce-l separă de el însuşi, reduce, în fond, şi distanta ce-l separă de lume.

Iată-l, stând la fereastră însă. A întors spatele oglinzii în care şi-a studiat până atunci obrazul ? Şi ce priveşte ? Strada ? Viitorul ? Faţa e rotundă, scăldată de o lumină zgrunţuroasă. Gura imperceptibil crispată. Are patruzeci şi doi de ani aici. Începe penibilul şir de umilinţe care-l vor lovi. Le presimte ? Sau ştie că oricum îşi va urma drumul fără să se lamenteze ? Destinul e un cuvânt găunos uneori. În clipa când Rembrandt se va întoarce, va fi din nou faţă în faţă cu îngerul.

Publicat in “Flacara” nr. 1278 – 06.12.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VI). Bătrânii

 

Rembrandt - Self Portrait (1669)

Pictura începe acolo unde cuvintele se opresc. Poate nicăieri nu e mai evident acest fapt ca la Rembrandt, iar înlăuntrul operei lui Rembrandt în tablourile sale cu bătrâni. Ei sunt atât de absorbiţi de gânduri, încât au uitat parcă demult să mai vorbească. Nu mai au nevoie de cuvinte decât pentru a-şi cerne singurătatea în raţionamente. Înţelepciune ? Dacă ţinem cu orice preţ, putem să-i spunem şi aşa. Deşi a te numi înţelept înseamnă a păstra încă, din ceea ce ai lăsat în urmă, o parte de vanitate. În timp ce aceşti bătrâni cu feţe liniştite, îmbrăcaţi uneori în veşminte sacerdotale, alteori în haine obişnuite, cu care se vor fi plimbat şi pe străzile Amsterdamului, tocmai asta au reuşit.

Pierzându-şi tinereţea, ei au câştigat cel puţin libertatea de a se confrunta cu destinul fără emoţie şi fără să mai aştepte nimic. Poate doar umbra care înaintează spre ei. Noaptea unde nu vor mai avea nevoie de un nume. Uneori parcă îşi amintesc strigătul lui Michelangelo : ¨ La ce bun toate când sfârşeşti ca acela care vroia să treacă marea şi se scufundă în mlaştină ?¨ Pe urmă redevin calmi. Văduviţi de luxul acţiunii, se cufundă în meditaţie. În trupul învins, a mai rămas o victorie posibilă : accea de a înţelege. Înţelepţii lui Rembrandt provin din oameni înfrânţi, dar ei au un scop care-i obligă să trăiască încă.

Au uitat şi că sunt modele. După cum, pictându-i, Rembrandt le-a uitat, se pare, numele. El caută pe feţele uzate de vârstă altceva decât o identitate. Bătrânii l-au atras întotdeauna, iar bătrâneţea l-a atras l-a fascinat încă din tinereţe. Pentru că atunci n-o putea picta uitându-se în oglindă, a făcut de mai multe ori portretul mamei sale şi al tatălui său. Şi chiar pe el însuşi s-a îmbătrânit voit uneori, în autoportrete, pentru a studia bătrâneţea. Într-un autoportret, pe care l-am văzut la Luvru, în care lumina a fost pusă să arate fără milă ridurile, s-a înfăţişat ca un om de patruzeci şi cinci de ani, deşi n-avea decât douăzeci şi opt când l-a pictat.

Renaşterea crezuse în frumuseţea eternă, ca şi grecii, şi în gloria trupului, dar Rembrandt pare să ştie din tinereţe că această frumuseţe e trecătoare şi că gloria trupului va apune. Chiar când exultă, el nu uită că această clipă va trece. Nu se amăgeşte aproape niciodată că s-ar putea sustrage timpului. Se simte mereu înăuntrul lui şi observă cu o infinită tandreţe curgerea lui ireparabilă. Îl atrag bătrânii cu atât mai mult cu cât pare convins că a şti să îmbătrâneşti e unul din lucrurile cele mai dificile. Mereu la luminile unui foc în crepuscul, el priveşte obrazul omenesc fascinat de ravagiile pe care le face timpul şi uimit de bogăţia de gânduri care i se opune. Filosofii lui preferă să consimtă că viaţa e trecătoare decât să-i dea un chip neadevărat, însă tot ei privesc cu şi mai multă căldură viaţa după ce i-au înţeles adevărul. Poate nici o iubire nu e mai copleşitoare ca o iubire fără speranţă. Ea nu-şi poate găsi consolări şi atunci singura ei soluţie e să devină mistuitoare. De aceea, oare, un pictor al bătrâneţii ne emoţionează mai mult decât toţi cântăreţii perfecţiunii ? De fiecare dată, când modelul lui Rembrandt e un om încovoiat de timp, geniul său ţâşneşe fără limite. Intuim că pictorul nu se simte şi nu ne minte şi de aceea e cel mai omenesc sintre toţi. Însuşi Dumnezeu ştie în atelierul lui Rembrandt că e muritor.

¨Dintre toate ruinele din lume, ruina omului este desigur cea mai tristă de văzut¨, exclama Théophile Gautier, dar ascultându-l, simţim nevoia să-i replicăm : pentru ce ne spui asta, domnule Gautier ? În schimb, Rembrandt ne emoţionează tocmai pentru că nu caută la bătrânii săi o înţelepciune posomorâtă. Cu alte cuvinte, nu este un pictor al decrepitudinii. Dimpotrivă, el dă bătrâneţii o aureolă pe care trupul tânăr n-o are. Nu ignoră declinul fizic, dar câtă nobleţe în liniştea acestui declin. Şi poate nu întâmplător, pe măsură ce Rembrandt rămâne mai sungur, bătrânii pictaţi de el se înmulţesc. Aproape toţi sunt luminaţi de soarele în amurg. Sărăciţi de forţa trupului, ei se îmbogăţesc spiritual. În tinereţe au putut fi aventurieri, condotieri, orice. Acum sunt filosofi. Sunt mai în vârstă decât Rembrandt şi mai înţelepţi decât el. Au văzut multe şi au înţeles multe. Chiar cei care nu s-au mişcat din portul Amsterdam cunosc întreaga lume. Şi întreaga noastră istorie. Ştiu ce-am greşit şi sunt gata să ne spună. Aşteaptă numai clipa de linişte când vom fi în stare să auzim o poveste spusă fără vorbe. Şi uneori am impresia că departe de a fi o stare de decrepitudine, bătrâneţea este, în ochii lui Rembrandt, o apoteoză, un triumf al umanului. Dacă trupul îşi recunoaşte fragilitatea, triumfă în el înţelegerea tandră a acestui adevăr.

Rembrandt însuşi, pe măsură ce îmbătrâneşte renunţă în autoportrete la podoabe. În schimb, ochii caută în oglindă mai întrebători. S-au îmnulţit umbrele ? Răspunsul întârzie, dar din vaga oboseală a culorii ne dăm seama că nu poate fi multă vreme amânat. Ca şi filosofii săi, pictorul ştie că orele de nisip dansează în clepsidră şi ultima ucide. Însă cât de bine se vede acum că la căderea serii obiectele devin străvezii înainte de a se învălui în umbră. Şi cu siguranţă Rembrandt simte în asemenea momente că poate ajunge la limitele picturii.

Acum înţelegem de ce aproape trei sferturi din opera lui sunt portrete. Nu-l mai interesează din întreaga natură decât omul, iar din om nu-l mai interesează decât ceea ce ne poate zgălţâi din somnolenţa stupidă în care trăim câteodată. Şi dacă Papini avea dreptate că nu se poate judeca un om decât la sfârşitul vieţii, acum e momentul cel mai prielnic pentru a ne apropia de Rembrandt. De multă vreme, bătrânii lui aşteaptă tăcuţi clipa când cei ce trec prin faţa lor vor fi în stare să înţeleagă ce-ar vrea să pună.

Publicat in “Flacara” nr. 1279 – 13.12.1979

Jurnal – Fila 01012011

Am început anul hotărât să parcurg programul de la C. de citire a Bibliei într-un an. Nu e mult în fiecare zi (cam 15 minute) şi trebuie să ţin ritmul. Este cam ca atunci când tranzacţionam futures pe Bursă şi mi-am dat seama că nu voi reuşi să asimilez cât mai multe cunoştinţe decât dacă urmez o facultate de profil. Şi aşa am făcut. Acum Biblia… Pe 31 decembrie voi citi ultimile capitole din Carte ! Amin !

“Concertul” – Radu Mihaileanu şi Piotr Ilici Ceaikovski (I)

Motto:

“I sit down to the piano regularly at nine-o’clock in the morning and Mesdames les Muses have learned to be on time for that rendezvous.”

“Inspiration is a guest that does not willingly visit the lazy.”

” The creative process is like music which takes root with extraordinary force and rapidity.”

(Ceaikovski)

“I discovered that Tchaikovsky’s concerto couldn’t be harmonious if the violin and orchestra did not complement each other . . . Today’s crisis shows this in a violent way; the link between the individual and the collective must be very strong and in order to find harmony – or happiness – we must try to play in unison as much as we can.”

(Radu Mihăileanu – From the film’s production notes)

Le Concert

L-am văzut prima dată la sfârşitul anului trecut pe HBO. Fantastic, genial, dumnezeiesc… L-am revăzut acum la început de an redifuzat de acelaşi HBO. Aceeaşi emoţie, lacrimi şi încă ceva: aceeaşi dorinţă întâlnită acum mulţi ani după ce am văzut “Amadeus” de a asculta tot ce a compus compozitorul. În cazul lui Mozart a fost dragoste la prima vedere… adică la prima ascultare! De atunci ascult cu plăcere orice piesă de Mozart. La Ceaikovski nu ştiu ce să spun, parcă e prea contemporan (mă rog…), parcă se simte un pic din componistica modernă, pe care eu nu prea o înţeleg.

Acum cinci ani am văzut “Trenul vieţii”(Train de vie) făcut de Radu Mihăileanu în 1998. O comedie excelentă, amară pe alocuri, dar câtâ subtilitate… câtâ cunoaştere a psihologiei umane… !!!

Faptul că el este născut în România (23 aprilie 1958), că foloseşte actori români, că a fost filmat mai mult de jumătate în România şi că are legătură cu vecinii noştri de la est, face ca filmul să aibă un aer românesc. Aici se adaugă obiceiuri estice (româneşti!) care accentuează senzaţia: lipsa punctualităţii, lucruri făcute “merge şi aşa”, statul la coadă, impovizaţia ca soluţie ultimă de ieşire din criză, etc. A fost nominalizat la Globul de Aur (păcat că l-a ratat) dat a luat două premii César, pentru sunet, respectiv pentru cea mai bună coloană sonoră. În plus, filmul “Concertul” a primit patru trofee Gopo, pentru cel mai bun montaj, cea mai bună muzică originală, cea mai bună scenografie şi cel mai bun machiaj şi coafură. Deci a a vut o recunoaştere rezonabilă în lumea filmului, deşi, între noi fie vorba, pelicula este mult peste “colegele” nominalizate la aceeaşi secţiune.

Multe secvenţe mi-au rămas în minte dar cea de la sfârşitul filmului este deosebită: concertul începe ezitant, doi instrumentişti întârziaţi işi ocupă în ultimul moment locurile, câţiva spectatori râd, directorul teatrului este în pragul crizei iar în culise “organizatorul” ad-hoc al gruplui îi cere lui Dumnezeu să facă o minune. După primele acorduri ale orchestrei toată lumea din sală (inclusiv cel care urmăreşte filmul !) are impresia unui concert-dezastru, parcă fiecare interpretează propria partitură iar printr-o rapidă schimbare de planuri regizorul intensifică această senzaţie. Dar chiar atunci când, uitându-te la film, crezi că nu mai e nimic de făcut, că îţi pare foarte rău de eşecul lui Andrei (!) Filipov ca dirijor începe vioara. Timid  în primele secunde, dar pe măsură ce vioara “se aude” ai senzaţia că ea “a hotărât” să transforme dezastrul în triumf şi transmite din priviri dirijorului şi orchestrei, că va fi acea interpretare unică de care îi vorbise Andrei  cu o zi înainte de concert.

Aici se simte accentuat arta regizorului. Privirile dintre violonista Anne-Marie Jacquet (Mélanie Laurent) şi dirijorul Andrey Simonovich Filipov – Il Maestro (Aleksey Guskov) sunt parcă cele dintre doi îndrăgostiţi, magice. Această magie se transmite orchestrei, publicului, spectatorului (cu siguranţă!) culminând, la sfârşitul concertului, cu îmbrăţişarea dintre Andrei şi Anne-Marie. Iată “Concertul Perfect” !

Coloana sonoră este deosebită iar Concertul lui Ceaikovski pentru vioară op.35 este divin. Poate dacă îl ascultam la un post de radio nu-i dădeam atâta atenţie, dar ”îmbrăcat” într-o astfel de poveste îmi va rămâne mereu în memorie. După “Amadeus” am căutat cu înfrigurare Recviem-ul lui Mozart; după “Concertul” am fugit pe net la povestea acestei piese….

“Concertul” – Radu Mihaileanu şi Piotr Ilici Ceaikovski (II)

Ceaikovski

Motto:

“What I need is to believe in myself again— for my faith has been greatly undermined; it seems to me my role is over.”

- Letter to a nephew (9 February 1893) Just prior to composing his “Pathetique” Symphony (No. 6)

Aşa cum “Le Concert” pe lângă coloana sonoră magnifică (premiu Cesar !) are în spate şi o poveste bine articulată, Concertul pentru vioară Op.35 a lui Ceaikovski are, la rândul său, o poveste foarte interesantă. Pe măsura filmului. Şi poate că această întâlnire între film şi muzică (cu poveştile din spatele lor) nu este întâmplătoare. De obicei lucrurile frumoase merg împreună !

În primul rând să ne uităm la “fişa tehnică” :

Catalogue References: TH 59 ; ČW 54

Date:  March 1878

Key:    Re major

Tempo/Section Listing

1. Allegro moderato—Moderato assai (D major, 339 bars)

2. Canzonetta. Andante (G minor, 119 bars)

3. Finale. Allegro vivacissimo (D major, 639 bars)

Instrumentation:  Violin solo + 2 Flutes, 2 Oboes, 2 Clarinets (A), 2 Bassoons + 4 Horns (F), 2 Trumpets (D) + Timpani + Violins I, Violins II, Violas, Cellos, Double Basses

Arrangements Also arranged for Violin with Piano by Tchaikovsky, March 1878

First Performance:       Vienna, 22 November/4 December 1881, by Adolph Brodsky, conducted by Hans Richter

Autograph Location:   Moscow (Russia): Glinka State Central Museum of Musical Culture (ф. 88, No. 95) — full score

First Publication: Moscow: P. Jurgenson, 1878 (arrangement for violin with piano), 1888 (full score)

Average Duration : 34 minutes

Dedication: Adolph Brodsky (1851–1929) (originally Leopold Auer, 1845–1930)

Ceaikovski trece printr-o grea perioadă a vieţii. Mariajul dezastruos cu Antonina Miliukova îi provoacă o gravă depresie. Pleacă să se refacă în Clarens – o mică staţiune elveţiană pe malul lacului Geneva – însoţit imediat după de elevul, prietenul şi, se pare (există destule referinţe în acest sens !) iubitul său Iosif Kotek. Ceaikovski cântă la pian iar Kotek la vioară.

Ceaikovski impreuna cu Kotek

Imediat după sosirea lui Kotek, în timp ce interpretau variatiuni după Simfonia Spaniolă a lui Lalo, Ceaikovski se simte cuprins brusc de inspiraţie. Era 17 martie 1878. În aceeaşi zi îi scrie viitoarei protectoare Nadejda Von Meck : “This evening I was seized … quite unexpectedly with a burning inspiration…”. Lasă deopate sonata pentru pian la care lucra şi, pentru prima dată în viaţă începe Concertul pentru vioară.

Se spune că inspiraţia a plecat de la lucrarea lui Lalo, Simfonia spaniolă, la care Ceaikovski a remarcat atentia pentru prospeţime în detrimentul profunzimii, ritmurile noi cu accent mai degrabă pe muzicalitate decât pe păstrarea tradiţiei. Deşi lucrarea aduce forme noi în muzică şi interpretare, ideile îi vin cu repeziciune astfel încât în cinci zile termină prima mişcare (Allegro moderato—Moderato assai (D major, 339 bars)). Pe 23 martie începe a doua mişcare (Andante) pe care o termină pe 26 martie, iar pe 28 martie scrie că “a reuşit să termine concertul”.

Pentru că Ceaikovski nu era violonist îi cere părerea lui Kotek pentru părţile solo. Rescrie partea a doua pe 24 martie şi rearanjează partea pentru pian din Allegro. Începe imediat să finiseze lucrarea iar pe 11 aprilie partitura este complet gata. Această minunăţie a fost scrisă în mai puţin de o lună !

Iniţial vrea să o dedice lui Iosif Kotek, dar acest lucru ar fi alimentat zvonurile cu privire la relaţia lor. Mai mult, Kotek nu o consideră o piesă deosebită şi refuză interpretarea considerând că îi poate afecta cariera. Acest lucru duce şi la sfârşitul relaţiei lor. Apoi Ceaikovski se decide s-o dedice lui Leopold Auer, cel care urma s-o interpreteze pentru prima dată.

Prima reprezentaţie a fost stabilită pentru 22 martie 1879 (la un an după ce a fost scrisă) la Sankt Petersburg, dar Auer declară că piesa este dificil de interpretat şi se renunţă la concert. În acest fel piesa capătă reputaţia de neinterpretabilă şi nimeni nu doreşte s-o interpreteze. Totuşi prima reprezentaţie are loc la New York în 1879 de către Leopold Damrosch. În Europa, primul interpret al concertului este Adolf Brodski în data de 8 decembrie 1881 la Filarmonica din Viena. Succesul a fost foarte mare, în ciuda unor reţineri din partea criticilor.

În urma interpretării de la Viena, Brodski primeşte mai multe oferte de a concerta, printre care şi la Londra la “Richter Concert” în 8 mai 1882. Este interpretarea care va consacra Concertul pentru vioară op.35 ca una din cele mai frumoase piese pentru vioară. Interpretarea lui Brodski este atât de frumoasă încât Ceaikovski hotărăşte să schimbe in favoarea lui, definitiv, dedicaţia piesei.

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VII). Bufniţa (1)

Self Portrait as Zeuxis

Acest bătrând râde. Amar. sarcastic. Dureros. Ca un cabotin. Doamne, şi el e Rembrandt ! Geniul se tăvăleşte în noroi şi noi, fiii unui veac pragmatic, am fi înclinaţi să credem că face asta dintr-un calcul ascuns. Obişnuiţi să căutăm fiecărui gest un mobil profitabil, nu ne trece prin minte că încearcă să se salveze prin râs de singurătatea care-l apasă la cincizeci şi nouă de ani. Am văzut atâta impostură arogantă încât suspectăm un geniu care se preface umil. Nu cumva îşi bate joc de noi ? Dacă în clipa următoare îşi va azvârli scufia din cap şi ne va fulgera cu privirea ?

Abia după un moment de perplexitate, ne dăm seama că nu mai putem rămâne înlăuntrul picturii. Trebuie să recunoaştem că pictorul e un om şi că arta nu e decât un mod de a trăi; că au existat Michelangelo, Shakespeare, Rembrandt, dar pe lume n-au trait decât ei, iar fericirea şi motivele de tristeţe nu se decid în biblioteci şi muzee; acolo cel mult ne-am putea anihila amintirile, departe de vacarmul atâtor ispite ale străzii, dar de ce am face-o ?

Pentru ca arta să viseze când ea trebuie să adopte o atitudine ? Pentru a ne pecetlui buzele când vorbele caută o deslegare ? Vizitatorii muzeului din Köln privesc nedumeriţi autoportretul acesta, penultimul pe care l-a pictat Rembrandt. Romantismul ne-a învăţat că geniul rămâne strălucitor şi glacial deasupra vicisitudinilor şi umilinţelor sordide, invulnerabil ca un Ahile pe care Tetis nu l-a ţinut de călcâi când l-a scufundat în apa Styxului la naştere şi, iată, în faţa lor un bătrân care se frânge de spate şi întoarce un obraz schimonosit.

Unde este legenda flăcării sacre care arde neîntinată de răutăţi şi de colcăiala ambiţiilor larvare ? Aici nu e decât un om, un biet om hărţuit care râde. Rembrandt este tot o rană şi prin toţi porii simte presiunea unei lumi ce duşmăneşte spiritul şi nu-şi menajează victimele. Stă ca un actor încovoiat în faţa publicului şi râzând umil. “Domnilor, aţi câştigat. arta se apleacă în faţa dumneavoastră. Ea nu poate face nimic împotriva răutăţii, a noroiului şi a neantului. Iată-mă în faţa dumneavoastră înfrânt şi obosit. Nu-mi mai rămâne decât să râd. Noapte bună”. Acest pictor ne-a smuls cu râsul lui din ocolul stereotip al muzeului. Afară, în forfota străzii, dacă un bătrân ar râde astfel către trecători ar fi luat drept o paiaţă sau un nebun. Bietul rege Lear cât a decăzut ! Hobbes vorbea despre ura mediocrilor împotriva oamenilor de talent. Pe chipul lui Rembrandt nu mai e nici o îndoială că această ură a găsit mijloace să-şi arate puterea. Viaţa nu e un joc. Chiar dacă seamănă uneori cu o ruletă care se învârte ameţitor.

Cine pierde nu are dreptul la compasiune. Singurul câştigător e totdeuna moartea, a zis cineva care ştia ce vorbea. Şi Rembrandt însuşi priveşte parcă învârtirea ameţitoare a ruletei. Râsul i-a îngheţat pe buze, inutil. Între timp, creditorii s-au mai rafinat. Şi atâta brutalitate nu se mai teme de râsul unui artist. Ea va aşeza tabloul în muzee şi-şi va vedea de treabă pe străzi. Iar Rembrandt face parcă o reverenţă, umilind încă o dată arta înainte de a o răzbuna prin eternitatea lui. “Aplaudaţi, domnilor, şi surâdeţi. Întoarceţi capul dacă vă deranjează vreun amănunt şi surâdeţi. Dormiţi liniştiţi, fără remuşcări şi surâdeţi. Totul e să vă puteţi suporta”. Ultimele cuvinte ale bătrânului s-au înecat într-un nou acces de râs. Stânjeniţi, cei care-l privesc stupefiaţi nu mai ştiu ce să creadă.

Am vrut să scriu odată o istorie a surâsului, convins că ea ne-ar dezvălui multe lucruri. Dacă zâmbetul lui Filip al Spaniei ascundea un pumnal, al altora a ascuns teama de moarte. Iar grecii, la un moment dat, au arătat destinului acelaşi surâs cu care au încercat să câştige bunăvoinţa lui Nero, declarându-l învingător la întrecerile olimpice deşi sosise ultimul în cursă. Pe buzele statuilor începe să fluture atunci un surâs care, treptat, nu le va mai lăsa nici o speranţă. Am ajuns astfel la concluzia că adesea, când n-a vrut pur şi simplu să evite, surâsul a înflorit dintr-o conştiinţă tragică. El era semnul că zeiţa înţelepciunii nu mai avea în clipa aceea puterea să ridice o lance. Cultura a fost nevoită să schimbe, aşadar, armele. A înlocuit lancea cu un surâs. Scopul ei era însă acelaşi, să înarmeze o frumuseţe prea vulnerabilă cum este aceea a omului. Rembrandt râde aici din precauţie.

Acum nu mai iese din casă decât noaptea. Vecinii îl poreclesc de aceea “bufniţa”. Pictura l-a despărţit întâi de cei care nu pictau, iar ideile diferite l-au despărţit şi de pictori. Trăieşte într-o izolare aproape completă, care se lărgeşte din ce în ce mai mult în jurul său. Între noapte şi zi, între lumină şi umbră, între viaţă şi moarte. Bătrâni fără nume vin din când în când în atelier şi îi pictează din plăcerea sa. Tot nu ar avea cu ce să-l plătească. Şi uneori singurătatea îi e necesară în aceeaşi măsură ca afecţiunea. Dar cum să fii înţelept când în jurul tău sunt numai fantome ? Cum să fii înţelept în singurătate când n-ai reuşit să fii înţelept în fericire ? Îngerul a luat acum chipul desnădejdii şi încearcă să-l convingă pe artist să cedeze, să renunţe.

Dar în clipa aceea Rembrandt izbucneşte într-un hohot de râs. Un râs care sună aproape ca o insultă la adresa celor care aşteptau altceva decât acest râs ciudat. În autoportretele dinainte ne apărea ca un bătrân leu rănit. Acum leul e un bătrân vrăjitor care ne aminteşte de Verlaine: Le rire est ridicule autant que décevant. Unde am mai văzut un asemenea râs ? La clovni, poate. Atunci ce caută el pe chipul unui artist de talia lui Rembrandt ?

Publicat in “Flacara” nr. 1280 – 20.12.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VIII). Bufniţa (2)

Saskia van Uylenburgh

Rodin ne îndemna să comparăm mâinile a două portrete pictate de Tiţian şi de Rembrandt. Mâna lui Tiţian, adăuga el, va fi dominatoare; cea a lui Rembrandt modestă şi curajoasă. La Tiţian se observă energia semeaţă care, fără îndoială, îl anima pe el însuşi.

Nudurile sale sunt la fel de trufaşe ca şi aristocraţii săi. În vremee ce Rembrandt nu priveşte niciodată lumea cu ochi de senior. Lumina lui ţâşneşte din umbre ca dintr-un mâl dureros. De fiecare dată lumina învinge umbrele şi de fiecare dată  ea păstrează amintirea efortului ei dramatic de a se naşte. Aici nu mai e loc de trufie. Sufletul aspiră spre altceva. Orgoliul nu mai e o soluţie eficace când eşti plin de suferinţă. Trebuie o soluţie mai înaltă.

Autoportretele lui de după cincizeci de ani poartă aproape toate pecetea unor experienţe amare. Chipul e brăzdat de riduri, înmbătrânit. Ce-l doare oare mai mult? Ruina? Moartea celor apropiaţi? Răutatea omenească? Declinul popularităţii? Singurătatea din ce în ce mai apăsătoare? Uneori uşa atelierului din care nu se aude nimic se deschide şi atunci surprindem pe faţa lui o grimasă. Sau o expresie de profundă dezamăgire. Dispreţuieşte acum tot ce nu I se mai pare esenţial. Dar nu putem trăi, din păcate, numai cu pasiunea pentru absolut. Din când în când măcar, avem nevoie de fericire. Relativă chiar. Mâna întinsă să obţină totul simte nevoia măcar de firimituri. Sunt rari cei care reuşesc să atingă asceza absolută, care n-o regretă şi trăiesc cufundaţi în ea, încât renunţă chiar s-o mai exalte. Sau aceştia nu ne-au spus adevărul. Şi-au trăit neştiuţi de nimeni ezitările, îndoielile, remuşcările, lăsându-ne să credem că au găsit în singurătatea lor tot ce căutau.

Rembrandt nu face parte dintre ei. El se numără printre cei care recunosc. Aşa cum nu-şi ascunde nasul prea mare şi buzele cărnoase, nu-şi ascunde nici deziluziile. Din când în când le lasă să-I înnegureze privirea. Seamănă desigur cu Pascal mai mult decât cu Spinoza care a umblat atâţia ani pe aceleaşi străzi ca şi el. Şi parcă toate corăbiile care au venit în portul Amsterdam şi toate cele care  au plecat l-au învăţat să speree şi să cunoască preţul decepţiei. S-a obişnuit să fie atât de retras, încât poate că lumea nici nu va observaa când va dispare.

Va pătrunde în moarte ca în tenebrele picturii sale. Între timp soarele va străluci peste oraş şi, atentă la ceea ce se vede în lumină, lumea nu va observa pe cel ce se pierde în umbră; care, în ultimii săi ani, s-a simţit probabil la fel de aproape ca Oedip de adevăr şi de moarte.

Dar această disperare mărturisită nu înseamnă un început de speranţă? Fraternitatea noastră cu Rembrandt se realizează tocmai acolo unde el e mai singur, unde arată ca Iov. El ştie că tristeţea e în acelaşi timp nedreaptă şi dreaptă, căci face să strălucească viaţa până la suferinţă. Şi dacă se îndoieşte adesea, ar trebui spus că lui Rubens i-au lipsit tocmai îndoielile pentru a fi un pictor la fel de profund. Există, totuşi, mărturisiri pe care le facem greu. Nimănui nu-I face plăcere să recunoască eşecul judecăţilor sale despre fericire. Mai ales un om care-şi cunoaşte valoarea. El trebuia să adopte o mască hilară ca să facă o mărturisire atât de dificilă. În tinereţe, sfida destinul nejenându-se să râdă uneori în timp ce picta, dar atunci râsul nu era un remediu, ci o provocare. Credea, poate, că omul nu triumfă asupra timpului decât glorificândd clipa sau luând-o în derâdere. Acum, râsul lui Rembrandt e râsul lui Iov. S-a scuturat de vanităţi. Şi parcă nu mai poate opune visului decât această mască schimonosită de un râs tragic.

Dacă i-am crede pe unii filosofi, numai singurătatea ne poate da acces la existenţă. Şi numai cel care a ştiut să se întâlnească astfel pe sine e capabil să întâlnească un alt izolat.

Da, foarte bine, domnilor. Numai că vor exista totdeauna în legătură cu asta multe întrebări spinoase. Cum să credem că un artist trebuie să înceapă prin a învăţa să sufere? Cum să ne împăcăm cu ideea că fericirea e un profesor mediocru şi apoi un rău platnic? Şi chiar în cazul lui Rembrandt. Unde e acea privire fără spaţiu pe care am întâlnit-o în cele mai multe dintre portretele sale? Şi ce să spunem despre înţelepciune în faţa unui om căruia I-a rămas atât de puţin? Filosofii lui Rembrandt sfârşesc într-o înţelepciune fără iluzii; singura în care mai cred ei într-o clipă ca asta e că un hohot de râs le va da ceea ce le-a refuzat învăţătura lor.

Atât de puţin sau atât de mult? Căci după tot ce s-a întâmplat, omul ştie încă să râdă. E o dovadă că n-a fost înfrânt. Ultima, poate, şi cea mai penibilă, dar o dovadă. Noaptea îl va cuprinde pe Iov ca o apă neagră când râsul va înceta. Deocamdată ceea ce împiedică moartea este acest râs cabotin. Singura armă care i-a rămas, se pare, lui Rembrandt în tăcerea care-l înconjoară. Nu, mai există ceva. Un amănunt tulburător pe care-l descoperim în aceste autoportrete. Cu cât dezamăgirile şi loviturile nu-l ocolesc pe Rembrandt, cu atât culoarea sa devine mai caldă şi mai somptuoasă. În aceste pânze de sfârşit există o splendoare a tonurilor care ne face să punem totul la îndoială. Şi când râsul se va opri, va urma probabil o linişte anume care nu există decât la  el, la solitarul din Amsterdam.

În această singură clipă tăcerea sfâşie umbrele ca un fulger. La lumina ei, chipul bătrân al lui Rembrandt ne apare ca obrazul unui profet. Râsul tocmai încetează lăsând fulgerele să vestească furtuna.

Publicat in “Flacara” nr. 1281 – 27.12.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (IX). Furtuna

Rembrandt. The Night Watch (The Militia Company of Captain Frans Banning Cocq and of Lieutenant Willem van Ruytenburgh)

Nimeni să nu se considere fericit în viaţă până nu trece prin durere, zicea Sofocle,  dar el   admitea cel  puţin că durerea trebuie  să  ia  sfârşit. În  vreme ce, iată, Rembrandt ne descumpăneşte din  nou. Acum poate râde în voie. E  ultimul său  autoportret. Îşi poate permite orice. Şi  totuşi n-o  face. Se  uită liniştit. Placid. Şi-aa pus pe cap un   fel de  turban de  sub  care îi iese părul lungg şi alb. Are obrazul buhăit, dar privirea e a unui om care nu mai  reproşează nuimănui nimic. Nici lui. Aceasta e ultima mărturie  pe care o aşteptam de la el? S-a resemnat parcă. S-a supus. Furtuna din sufletul său s-a risipit. Ce să faci altceva în faţa unor oameni pe care nu-i poţi convinge, decât să taci?, pare să see scuzeee el. Dar această tăcere nu e sfârşitul? Cand am renunţat să mai convingem, am renunţat să mai sperăm. Trebuie să ne repetăm argumentele chiar cu faţa la zid. Or, aici nu mai lipseşte decât cununa de lauri şi totul să fie uitat. Rondul de noapte va sta într-o zi singur ppe  un perete întreg la Rijkmuseum. Fanfarele celebrităţii vor face restul. Cei care nu recunosc arta decât după ce a intrat în muzee pot să stea liniştiţi. Aproape nimeni nu-şi va mai aduce aminte în faţa acestui ultim autoportret al lui Rembrandt că el este Rembrandt tocmai pentru că n-a vrut să se conformeze  gusturilor contemporanilor săi. Uitarea e bună şi ea câteodată la ceva.

Am în faţă mereu în timp ce scriu Mémoire Z a lui Magritte. Pata  de sânge de pe obrazul Afroditei mătulbură de câte ori o văd. Ea crispează parcă marmura, dar şi chipul de soare şi apă al amiezelor toride când am stat fericit la mare  pe plajă. Şi dacă întind mâna, mă tem că voi rămâne cu o urmă de sânge pe degete. Să privim toate astea cu un ochi detaşat ?

Dar poate n-ar trebui să-i pretindem artei să ne aducă aminte ea ceea ce de atâtea ori ne-am grăbit noi să uităm. Mai ales că există clipe când liniştea depinde de puterea de a nu întoarce capul. Sau când ea însăşi e o atitudine. În atata tapaj pe care-l fac cei care vor să se agaţe de pulpana gloriei, liniştea lui Rembrandt nu e aproape o sfidare? Acum, acest solitar e liber şi de amărăciuni şi de râsul pe care a încercat să li-l opună. N-a găsit antidotul singurătăţii, dar s-a hotărât s-o privească în linişte. Odgonul s-a deslegat la ţărm. Şi corabia lui Rembrandt van Rijn pluteşte în larg, sub un cer în sfârşit calm pe care furtuna a ars totul.

Aşa mi-l închipui cutreierând cu ani înainte împrejurimilee Amsterdamului, purtând la cingătoare sticluţa cu cerneală din coji de nucă şi trestii ascuţitee cu ajutorul cărora desena ceea ce vedea. Acasă, în schimb, când picta peisaje, dădea frâu liber imaginaţiei. Redevenea pictorul obişnuit să stea cu ochii ţintă la ridurile feţei, ascultând cum se împuţinează, cu un murmur, nisipul din clepsidră. Făcea, de fapt, tot un autoportret pictând un muntee pe care se regăsesc ruine romantice, lângă o vale largă, şi un fluviu care cade în cascadă sub un pod vechi, pierzându-se în câmpie, luminos între umbre ameninţătoare. Sunt  umbre sau nori? Cerul e greu şi o încordare nelămurită dă târcoale peste tot.

Peisaj de furtună, explică Rembrandt, dar titlul e de prisos. Aproape totdeauna în peisaj el presimte sau caută furtuna. Ceruri crispate, arbori cutremuraţi de vânt, nori violenţi sau livizi, uneori aproape bestiali, un arbore orbit de un  fulger sau de ultima rază de soare înainte de a fi acoperită de nori şi o tensiune ciudată în aer, disperare?, durere?, totul, în loc să ne trimită în natură, ne trimite spre sufletul dramatic al lui Rembrandt. El se mărturiseşte chiar atunci când nu vrea. Se gândeşte să deseneze o ploaie şi iată că şopteşte ceva despre destin. Se foloseşte de peisaje, ca şi de portrete, pentru a spovedi. Dincolo de umbrele norilor, e noaptea care înaintează mereu în autoportretele sale. Au existat oare aceşti arbori? A văzut Rembrandt acest cer? A întâlnit în plimbările lui această ploaie? Ele par amintiri din viaţa lui, nu din drumurile lui. Mai mult: ele par amintiri din viaţa noastră. Sunt sentimente convertite în peisaje. Amintiri care au căpătat forme de arbori, de pietre, de nori. Nu ne mai dăm seama prea bine când anume s-au petrecut toate astea, dar le-am trăit, nu de aceea ni se par cunoscute văzându-le prima oară?

Rembrandt. The Artist's Wife, Saskia

Şi trebuie să înaintezi cu prudenţă prin această natură. E plină de cicatrici ascunse. Ploaia se amestecă cu singurătatea, iar arborii înfruntă nu numai vântul, ci şi destinul. Undeva, ascuns în umbră, cu nările dilatate, ca un Dionysos beat de abisurile tragediei pe care le simte în el, pictorul aşteaptă, poate, furtuna să înceapă, ca un incendiu negru, în vuietul căruia râsul sună teribil, iar zeii cad în genunchi.
În clipa când noaptea e gata să învăluie totul, cerul se înseninează parcă din nou şi Rembrandt e cuprins de o pace pe care n-am mai văzut-o de multă vreme pe chipul lui. S-a relaxat,   nimic nu-l mai sperie. A trecut  prin toate încercările. Acum poate fi liniştit. Chiar dacă e singur şi în viaţă şi în pictură. Celebru la mai puţin de treizeci de ani, a avut timp să înţeleagă ce înseamnă o lume care ar vrea ca artiştii să-i semene. Oraşul care l-a condamnat pe Spinoza nu l-a cruţat nici pe el. Furtuna i-a luat totul, nu mai are ce pierde decât acest amurg iluminat şi tragic în care e pregătit să accepte noaptea pe care a invocat-o mereu. Norii s-au destrămat şi pentru prima oară, după multă vreme, soarele străluceşte normal înainte  de a coborî sub linia orizontului într-o noapte fără limite şi fără speranţe.

Numai în privire a rămas aceeaşi umbră ciudată. Van Gogh  a numit-o “tandreţe mâhnită” şi a văzut în  ea semnul  distinctiv al  lui  Rembrandt.

Publicat in “Flacara” nr. 1282 – 03.01.1980

Slate.com – !!!

O colectie de fotografii luate de pe www.slate.com si adunate intr-un portofoliu pdf.

Classic Magnum Photography, Part 2 (20051202)

Un MUST SEE: The King’s Speech

Motto: “When God couldn’t save The King, The Queen turned to someone who could.”

 

The King's Speech

Întotdeauna mi-au plăcut filmele. Unele mi-au rămas în minte de pe vremea când, pe la 5-6 ani, mergeam cu bunicul la cinema. Îmi amintesc şi acum “O floare şi doi grădinari” (indian !) şi “Tunurile din Navaronne”. Rămân, atunci când te impresionează un film, secvenţe pe cate ţi le aminteşti toată viaţa: King Kong când evadează din cuşcă, scena din “Amadeus” când Mozart compune recviem-ul… Zilele trecute am văzut ”King’s Speech”, film premiat la Globuri… şi care asteaptă încrezător Oscarul… Acest film vine după un alt regal cinefil “Le Concert” al lui Radu Mihăileanu. Iată cum o ţin din bucurie în bucurie pentru că, o carte frumoasă, un film deosebit, pentru mulţi dintre noi sunt tot ceea ce contează !!!

Poster

Să încep cu o fişă tehnică:
Data lansării: 10.12.2010 – SUA
Durată: 118 minute
Regia: Tom Hooper
Scenariul: David Seidler
Distribuţie: Colin Firth  – King George VI
Helena Bonham Carter  – Queen Elizabeth
Geoffrey Rush – Lionel Logue
Derek Jacobi  – Archbishop Cosmo Lang
Guy Pierce – King Edward VIII
Timothy Spall – Winston Churchill
Michael Gambon – King George V

Colin Firth face aici un rol mare interpretându-l pe Ducele de York (viitorul rege George al VI-lea şi tatăl reginei Elisabeta a II-a) cu deficienţe de vorbire dobândite în copilărie. Filmul debutează cu o scenă care te face imediat să-l simpatizezi pe viitorul rege şi să rămâi alături de el până la final: discursul inaugural la un eveniment pe  stadionul Wembley se transformă în dezastru, pentru că, Ducele de York teribil de emoţionat, nu reuşeşte să spună decât câteva cuvinte. Crede că a epuizat toate căile de tratament şi abandonează. Evident, soţia lui nu (ah, soţiile !), astfel încât îl vizitează pe Lionel Logue, un logoped puţin cunoscut şi având metode neortodoxe de tratament.

Metodele de tratament ale lui Lionel au efect şi, deşi nu elimină complet defectul de vorbire (bâlbâiala, ce mai  !) reuşeşte să-l facă pe rege să ţină un discurs memorabil cu ocazia intrării Regatului Unit în război. Aproape la fel de memorabil ca al lui Churchill: “We shall fight on the beaches…”

Pe Colin Firth îl ştiţi din ultimul “A Single Man” (2009, Tom Ford) unde interpretează rolul unui profesor de engleză din L.A.-ul anilor ’60. Se pare că acest film (Premiul BAFTA 2010) l-a adus mai mult în atenţia producătorlor, dar să nu uităm şi rolurile lui din “The English Patient”, “Shakespeare in Love”, “Bridget Jones’s Diary”, “Girl with a Pearl Earring”, “Love Actually”. Deşi scenaristul David Seidler l-a dorit iniţial pentru acest rol pe Paul Bettany, dar după o primă citire a script-ului s-a hotărât pentru Colin. Născut în 1960, britanic, spunea zilele trecute pentru “The Scotsman” că vârsta mijlocie îţi oferă oportunitatea de a intrepreta o gamă largă de roluri. Iată ce dreptate are !

Regizorul Tom Hooper are în palmares,  printre altele, miniseria “John Adams” de la HBO iar cel care închide această triadă de Oscar, Geoffrey Rush (Lionel Logue) este un actor australian pe care l-am vazut in “Frida”, “Pirates of the Caribbean”,  “Elizabeth: The Golden Age”. A fost nominalizat de 3 ori la Oscar, iar in 1997 a castigat premiul Academiei pentru rolul pianistului David Helfgott, din drama “Shine”.

Ei bine, această tripletă Bertie-Lionel- regizor face un film extraordinar. Pun pariu că Firth va lua Oscarul pentru cel mai bun actor. Bâlbâiala, teama de a vorbi în public, iritarea maximă atunci când ştia că interlocutorul observă defectul de vorbire, toate acestea, filmate de aproape, dau măsura deplină a talentului lui Firth. Filmul are o singură idee centrală: prietenia. Prietenia unui om pe care te poţi baza în clipele grele, persoana cu care poţi împărţi greul. Aici regele, “Bertie”, îi are alături pe Lionel (logopedul) şi soţia lui Elisabeth. Prietenii pe care le acceptă şi le apreciază cu o eleganţă regală.

Scena finală este punctul culminant al filmului, scena discursului, scena în care cei doi prieteni Bertie şi Lionel, singuri în cameră împreună cu un microfon, reuşesc să transmită milioanelor de oameni din Regatul Unit mesajul regelui şi intrarea in Război. De remarcat umorul scenei în care Churchill, înainte de discursul final,  il sfătuieşte pe rege să nu-i fie teamă de microfon pentru că şi el a avut ceva probleme în copilărie !!!

Trebuie văzut ! Este un MUST, nu-l ratati !Aveti mai multe pe site !

PS. Oscar pentru cel mai bun film, nu stiu dars sunt  sigur că va lua Oscar pentru costume !!!

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (I). PRIMA CAPCANĂ: LEGENDA

Les Miserables (1888)

La nouă ani, Gauguin se gândise să fugă într-o pădure cu o batistă umplută cu nisip legată la capătul unui băţ. De ce avea nevoie oare de acest pumn de nisip? Ca să-şi facă un mic deşert personal în care să domnească? Dacă micul prinţ al lui Saint-Exupéry ar fi avut această idee, ea ni s-ar fi părut fermecătoare. În schimb, în biografia unui artist care va fugi într-o zi din Europa la tropice ea sună ca o profeţie stranie. Chiar dacă la patruzeci şi trei de ani, cât avea Gauguin când s-a îmbarcat la Marsilia pentru Tahiti, nu-i mai era de ajuns un pumn de nisip şi avea nevoie să pună un ocean între o civilizaţie în care nu mai credea şi himerele sale de sălbatec al artei.

Ciudat destin care a hrănit legenda, pentru ca şarpele să se întoarcă să-şi muşte coada. Căci despre povestea fostului funcţionar de bancă, afundat în jungla polineziană, s-a scris mai mult decât despre valoarea adevărată a picturii lui. El a devenit un caz exotic recreat  de legenda sa, poate chiar unealta unei eredităţi tulburi, un somnambul stăpânit de reverii tropicale. Paradoxal, rolul şi-a devorat parcă actorul. Biografia nu se mai mulţumeşte să explice opera. Vrea să ocupe singură scena. Ca şi cum, la sfârşitul aventurii sale, Gauguin şi-ar fi putut arunca pe fundul oceanului tablourile. Ne-ar fi fost de ajuns povestea lui. Enigmatică şi bizară ca idolul din spatele pictorului în “Autoportret cu idol”.

Lumea o va asculta întotdeauna fascinată, căci întotdeauna va fi nevoie de aventurieri pentru cei care duc o viaţă prea searbădă şi de un anumit soi de legendă pentru cei care n-au curaj să viseze decât citind romanele lui Pierre Loti. Si, poate, niciodata legenda unui artist n-a fost atat de aproape de iluzia ca poate deveni scop  si poate dainui singura. Ce sa mai cautam in muzee cand povestea ne cheama pe puntea unui vapor? E destul, parca, sa ni-l inchipuim pe Gauguin privind cerul tropical ca si idolul tahitian, fara sa astepte nimic, urmarind cum vantul sterge spre seara dara de fum a unui vapor care a plecat fara sa aiba nici o destinatie. In clipa urmatoare, imaginatia noastra va face sa danseze mirajele unui paradis imemorial cu parfumuri incinerate la soare si cu o inocenta pe care n-o mai gasim nicaieri, dar o cautam pretutindeni

E adevarat ca Gauguin insusi poarta o vina in aceasta privinta. Viataa lui nu e lipsitaaa de un anumit gust teatral, de o regie romantica discutabila, ca sa nu spun dubioasa. Intre cele doua calatorii in Oceania, umbla prin Paris imbracat extravagant, starnind zambetele trecatorilor. Avea o enorma mantie albastra, manusi albe, tivite cu argint, exhiba un baston decorat de el   insusi cu sculpturi barbare si cu o perlaa incrustata in lemn si era insotit peste tot de o mulatra javaneza care purta o maimuta mica pe umar. Pe poarta atelierului sau din Montparnasse, unde isi primea prietenii in compania unui papagal, scria in limba maori Te faruru, “Aici se iubeste”.

Dar nu ostentatiile dau masura unui artist. Si n-ar trebui sa-i reprosam lui Gauguin decat ca, vrand sa puna legenda in serviciul picturii sale, a lasat-o uneori sa-I estompeze opera. In definitiv, exista ceva mai grav decat indiferenta pe care a vrut s-o combata el: sa vedem numai mijloacele prin care a reusit asta.

Nude Study, or Suzanne Sewing (1880)

Langa idolul tahitian, pictorul are mai degraba aerul unui matelot. Ceva intre trubadur si pirat. Si-a atintit spre noi privirea ascutitta si cam artagoasa, fiind gata parcaaa sa-si apere la nevoie credinta si cu pumnii. E cel mai intransigent dintre neintelesi, ni se spune, dar ce-ar trebui oare inteles? Cine e, defapt, acest artist contradictoriu si controversat? Un Pierre Loti al picturii? Poate doar pentru cei care se opresc la miresmele exotice din opera sa. Un aventurier? Cand se urca pe vapor, Gauguin isi tranteste bagajul sa se auda in toate saloanele din Paris. Oscar Wilde isi putea permitee sa traverseze bulevardele cu un crin in mana. Fostul marinar prefera sa tropaie pe puntea vaporului cu sabotii sai, dar el nu pleaca sa caute aur, ci un limbaj nou in arta. E un salbatec, care s-a simtit in exil la Paris, cum vrea sa fie considerat? Desi se trage, pe linie materna, dintr-un vice-rege peruvian, locul sau nu e in hotelurile somptuoase. Viseaza o colibaa sub un cer fara iarna, intr-o natura fericita unde a trai inseamna a canta si a iubi, a bea cand ti-e sete si a intinde mana spre un fruct cand ti-e foame. Si striga in gura mare  le péché c’est le Grec! Dar in bagajelee sale ascunde fotografii ale frizei Parthenonului.

E un copil care-si demonteaza jucariile pentru a-si face altele, cum pretinde Strindberg? Si care, in ciuda tuturor, prefera sa vada cerul in rosu, nu in albastru? Poate ca acest copil mare, cu umeri lati si figura de pirat, care nu-si gaseste linistea nicaieri, nu stie prea bine ce vrea. Dar el n-are nici o indoiala ca-i lipseste ceva cand ridica din praf steagul himeric al lui Rousseau. E un nostalgic al paradisului pierdut? Eternul Robinson dornic sa faca o baie de preistorie? Sau, cum insinueaza unii, un vanator de glorie care pleaca in Tahiti doar pentru a starni in jurul sau o publicitate pe care mijloacele obisnuite i-au refuzat-o? De ce atunci e persecutat acest aventurier de ideea Golgotei? Mainile fostului marinar simt, poate, nevoia de cuie. Si cum nimeni nu se grabeste sa-l rastigneasca o va face singur. Undeva în singurătatea luminoasăa a tropicelor. Când pumnul de nisip din batistă va deveni deşert.

Publicat in Revista “Flacara” nr.1283 din 10.01.1980

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (II). A DOUA CAPCANĂ: EXOTISMUL

Still Life with Profile of Laval (1886)

Dar, ar fi trebuit, poate, să încep cu o mărturisire. N-aş fi crezut odinioară, când am făcut o pasiune pentru pictura lui Gauguin, că nu pricepeam bine obiectul pasiunii mele. Eram convins de motivele care mi-o explicau şi, în ruptul capului, n-aş fi acceptat că ele ar fi putut fi greşite. Un artist care renunţă la tot pentru arta lui, care ia vaporul pentru a se duce într-o insulă îndepărtată la tropice în căutarea izvoarelor artei, ce poate fi mai potrivit pentru o imaginaţie dornică să ardă?

Grecia antică mă atrăgea atunci prin lipsa de prejudecăţi cu care sărbătorise trupul omenesc şi nu vedeam în asta o pricină ca să mă contrarieze strigătul de luptă al lui Gauguin împotriva ei. Nu urcasem încă pe Acropole şi nu devenisem între ruinele Parthenonului rob. Încă nu ştiam că nu vom găsi nicăieri ceea ce nu vom găsi la îndemâna noastră şi că nu e nevoie să vânturăm mările pentru a descoperi ceea ce era firesc să cunoaştem de la bun început. Credeam în fascinaţia orizontului şi că toate corăbiile mă aşteptau.

E drept că unele lucruri în povestea lui Gauguin mi s-au părut încă de pe atunci suspecte. Ce rost are să scrii noaptea, într-o natură care n-a cunoscut încă păcatul, că “suferinţa ascute geniul”? Cum se împacă aceste vorbe cu imaginea unui Don Quijote tropical, a unui Rousseau al picturii? Şi ce era acel episod straniu când pictorul s-a urcat pe un munte înghiţind o doză mare de arsenic, încercând să se sinucidă? Asta tocmai când terminase celebra lui pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?

Blue Trees (1888)

Nu era primul care-şi punea aceste întrebări cărora Schopenhauer le dăduse răspunsuri sumbre. Dar noi care am învăţat despre Schopenhauer în timp ce risipeam dragostea fără nici o măsură în jurul nostru n-am avut nici un respect pentru filosofii sumbri. Dincolo de paginile pe care eram obligaţi să le citim, ei nu ne-au spus nimic. Să deteşti lumea când degetele simt cu voluptate cum se sfărâmă sub apăsarea lor fructul? Ce prostie. În schimb, Gauguin ne atrăgea. El ne chema în împărăţia aventurii. Eram tineri şi visam să colindăm lumea, cum să-i întoarcem spatele? Rembrandt, care a privit toată viaţa cum plecau corăbiile din portul Amsterdam fără să fie tentat niciodată să se îmbarce pe vreuna din ele, ni se părea de neînţeles.

Şi, de fapt, ce înseamnă “a înţelege” când totul în logica noastră era atât de simplu? Espérer c’est presque vivre, spunea Gauguin într-una din scrisorile lui, dar acestea nu erau vorbe să fie reţinute la douăzeci de ani când “aproape a trăi” reprezenta un nonsens.

În cele din urmă reuşeam totdeauna să trec peste nedumeririle de moment provocate de amănuntele tulburi din viaţa lui Gauguin. Era destul să revăd pictura lui pentru ca imaginaţia să lucreze din nou. Visam în faţa culorilor lui sonore, pline de miresme enigmatice. Nu ştiam mare lucru despre om, despre privaţiunile la care s-a supus singur, dar mă atrăgea pictura lui. Şi ani de zile am trăit, din pricina acestui fachir romantic, cu senzaţia că fericirea are palmele mirosind a fructe de mango şi stă tolănită pe un nisip abrutizat de soare… De câte ori mă gândesc la impresiile mele de-atunci, regret că le-am pierdut. Dar nu suntem noi de vină că treptat ne pierdem candoarea. Şi, apoi, fiecare vârstă are privilegiile şi opacităţile sale, poate…

Les Alyscamps, Arles (1888)

Mai târziu, mi-am dat seama că, atras de aureola aventurierului, l-am înţeles greşit pe pictor. Mă cucerise partea exotică a operei sale de la tropice, în vreme ce, pentru a ne apropia de ea, aceasta e probabil principala capcană de care trebuie să ne ferim. Sau cel puţin aşa cred acum, după ce viaţa m-a învăţat că un drum obişnuit, de câteva sute de metri, ne poate duce uneori mai departe decât un vapor care ar colinda mările şi oceanele. Nu mă mai mir când citesc că Rembrandt îl sfătuia pe un tânăr pictor să cunoască întâi minunile din jurul său şi numai după aceea, dacă îi va mai rămâne timp, să cutreiere lumea.

 

Îi admir mai departe pe exploratori, dar am învăţat să-i iubesc pe cei care cultivă pământul. Ştiu că Renoir îşi bătea joc de reveriile tropicale ale lui Gauguin exclamând “Se poate picta atât de bine la Batignolles!” Cu alte cuvinte, ce să cauţi atât de departe ceea ce un artist adevărat găseşte oriunde? Şi numai faptul că nu vreau să cad în păcatul celor care, neavând o vocaţie sau o nebunie, le dispreţuiesc la alţii mă opreşte să-i dau dreptate. Căci în sinea mea mă simt ispitit să cred că Gauguin a făcut drumul până în Tahiti pentru a ajunge acolo unde Rembrandt ajunsese stând neclintit în Amsterdam.

Ar fi destul să invoc titlul pascalian al acelui tablou pe care Gauguin l-a vrut, când era bântuit de gândul sinuciderii, un fel de testament spiritual. Filosofii olandezului şi-au pus şi ei aceleaşi întrebări. De aceea, poate, dacă altădată visam să mă îmbarc într-o zi pe un vapor care să mă ducă în Tahiti pe urmele lui Gauguin, ulterior i-am  opus cu oarecare ostentaţie exemplul lui Rembrandt. Ce nevoie mai avem, mi-am zis, să căutăm aiurea ceea ce n-am fost în stare să găsim în noi înşine? Şi ce rost are să ne imaginăm paradise pierdute când o seară normală ne-ar putea, cu puţin noroc, dărui mai mult decât o iluzie? Am auzit prea des spunându-se că arta modernă are nevoie de un limbaj nou ca să nu fiu ispitit să gândesc uneori că se poate vorbi despre fericire şi cu imagini uzate, dacă ştim să dăm acestui cuvânt toată greutatea necesară. De ce-ar trebui căutat într-o împărăţie a ierburilor ceea ce nu depinde decât de noi înşine? Printre palmieri sau printre sălcii speranţa are aceeaşi culoare.

At the Cafe (1888)

De aici nu mai era decât un pas până la altă capcană. De a-l crede pe Gauguin un sălbatec, cum se pretinde el.

Publicat in Revista “Flacara” nr.1284 din 17.01.1980

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (III). OVIRI

The Vision After the Sermon (Jacob Wrestling with the Angel) (1888)

N-ajunge să ai talent. Trebuie să ai ceva de spus. Şi numai cei care n-au avut nimic de spus şi s-au retras într-o insulă pustie au sfârşit prin a se sălbătici. Ceilalţi, dacă s-au dus într-o asemenea insulă, au făcut-o cu speranţa că într-o zi se vor reîntoarce printre oameni şi vor povesti ceea ce au sinţit în singurătate.

Gauguin s-a dus în Tahiti să împărtăşească efectiv viaţa indigenilor. Locuia ca ei într-o colibă, se hrănea ca ei şi începea să creadă în zeii lor. Umbla ca ei cu picioarele goale şi cu bustul gol, vânând în pădurea vecină şi pescuind thon în mare. Mai târziu a părăsit şi Tahiti, afundându-se în insulele Marchize printre foşti canibali. El da altă valoare mitului lui Anteu. Pamântul, zicea el, e partea obscură, sălbatecă, primitivă, din noi. Pentru a ne împrospăta forţele, trebuie să ne regăsim. Pe un autoportret, un profil în bronz, a adăugat lângă iscălitură cuvântul “oviri” care înseamnă în tahitiană “sălbatec”. Titlul unei sculpturi în ceramică, stranie, barbară, refuzată la Salonul din 1895, e acelaşi. Când a sinţit apropiindu-se moartea, Gauguin s-a adresat de la tropice unui prieten, rugându-l să-i trimită această sculptură pe care o lăsase la Paris, ca să fie aşezată pe mormântul său.

Breton Girls Dancing, Pont-Aven (1888)

Până în ultima clipa, pictorul a fost consecvent cu orgoliul sau cu iluzia sa. Dar oare îl putem lua în serios când declară că e un sălbatec? Nu cumva sălbăticia lui e un mijloc, nu un scop? Înţeleg că întreaga legendă a lui Gauguin se sprijină, în fond, pe un cuvânt, însă dincolo de setea lui de a întineri arta, căutând-o la izvoare, nu mă pot împiedica să gândesc că el se afundă în insulele Oceaniei pentru a avea câştig de cauză în expoziţiile din Paris.

“Sălbatecul” are nevoie de recunoaştere. Şi dacă vorbeşte mereu despre o natură fericită în care vrea să trăiască, n-ar trebui să-i interpretăm cuvintele într-un sens prea comun. El e un artist, iar un artist ştie că arta se dăruie numai celor care îndrăznesc să sufere pentru ea, să rişte pentru ea şi la nevoie chiar să renunţe la fericire. Fără curajul de a înfrunta Minotaurul nu există artă. Înaintând pe culoarele labirintului, artistul n-are de ales. Singura sa speranţă este firul pe care-l deapănă în urma sa şi care, poate, într-o zi îl va ajuta să iasă la lumină. Aşa înaintează şi Gauguin. Ne declară că detestă civilizaţia de care fuge, dar deapănă şi el un fir nevăzut. Tot timpul cât înaintează spre izvoarele artei, e preocupat de ceea ce se întâmplă în urma lui. Vrea să ajungă dincolo de amintiri, dar, în secret, face asta ca să-şi întărească speranţa.

Les Miserables (1888)

A întors spatele Parisului numai pentru că vrea să meargă mai departe decât ar fi ajuns pe bulevardele lui. Şi-a părăsit prietenii numai pentru că ţinteşte mai sus decât ei. Ocoleşte pe la tropice numai pentru că i se pare că astfel îşi scurtează drumul spre centrul misterios al gândului. Şi se întoarce în trecutul îndepărtat, cu intenţia de a înainta cât mai mult în viitor. Ca şi Diderot, e convins că tahitianul se apropie de originea lumii, în vreme ce europeanul se apropie de bătrâneţea ei. Aceasta l-a determinat să viseze nopţi tropicale în care să fie “liber, în sfârşit, să poată iubi, cânta şi muri”. Dar singura lui teamă e să nu fie uitat la Paris. Mai grav decât boala, mizeria şi singurătatea n-ar fi decât insuccesul în lumea pe care a părăsit-o. “Sunt un sălbatec”, ţine să repete Gauguin încăpăţânat, dar după eşecul expoziţiei organizate la Paris cu pânzele pictate în prima sa şedere din Tahiti sălbatecul acesta plângea ca un copil. În fond, el nu căuta în pustnicia tropicală altceva decât Cézanne în sihăstria de la Aix. Şi în timp ce vitupera împotriva artificiilor vieţii pariziene, devora în fiecare lună o revistă simbolistă rafinată ca Mercure de France.

În sinea lui, “sălbatecul” râde, poate, uneori. Într-o zi, opera lui va cuceri Parisul. Gauguin este un Rastignac plecat la tropice, care îşi ia aureola de sălbatec visând în realitate laurii artei. Şi ai gloriei, fireşte. Chiar dacă el scrie “Gloria, ce cuvând zadarnic, ce recompensă zadarnică”, făcându-ne o clipă să credem că vrea să meargă mai departe nu numai de civilizaţie, ci şi de glorie.

La Belle Angele (1889)

Dealtfel, prin chiar vocaţia ei, arta nu poate năzui spre sălbăticie şi amnezie. Pentru că nu există artă adevărată fără speranţă. Chiar când artistul caută această speranţă în deznădejde. Căci disperarea artei nu este decât strigătul negru al unui artist rănit de moarte care nu se poate hotărâ pentru nepăsare. Şi tocmai de aceea, oamenii se pot sălbătici, dar arta nu. Există barbarie şi în plin secol XX, există barbari, există şi o artă barbară, dar barbaria artei ar însemna altceva. A te sălbătici înseamnă în artă a renunţa la speranţă şi nici un artist adevărat nu va putea privi cerul, arborii, nisipul, marea, fără să le ceară nimic în schimb.
Un sălbatec autentic nici n-ar avea nevoie să-şi dovedească sălbăticia, să şi-o afirme permanent. Ce-l interesează ce spune lumea despre el? În timp ce “sălbatecul” Gauguin aşteaptă laurii din partea lumii pe care o acuză, demonstrându-ne că artistul se poate răzvrăti împotriva societăţii, dar nu poate trăi cu totul în afara ei; că artistul se poate cufunda în singurătate, dar păstrând speranţa că va ucide Minotaurul şi va ieşi din labirint.

Sălbăticia lui Gauguin nu mi se pare de aceea o formă de renunţare, ci o formă de a spera. El vrea să întinerească arta, s-o elibereze de rutină, nu s-o sălbăticească. Vrea să se afunde în jungla tropicală pentru a cuceri intrarea la Luvru. Şi nu e, în aceste condiţii, sălbăticia o mască? Un drum pe care Gauguin vrea să oblige destinul să dea dreptate artei lui? Dincolo de aerele sale de sălbatec, Gauguin gândeşte, de fapt, ca toată lumea. Are nevoie de sălbăticie doar pentru a merge dincolo de convenţii. Cum spune el, dincolo de caii de marmură ai Parthenonului.

Publicat in Revista “Flacara” nr.1285 din 24.01.1980

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IV). Caii Parthenonului

The Yellow Christ (Le Christ jaune) - 1889

Plecând în Tahiti, Gauguin aruncă anatema asupra artei greceşti, “marea eroare” strigă el, adăugând că va merge cât mai departe de caii de marmură ai Parthenonului. Să uităm o clipă ce reproduceri are în bagaje şi că pictându-şi “Calul Alb” îşi va lua ca model un relief din friza apuseană a Parthenonului; sau că mişcarea “Bărbatului cu securea” seamănă cu a unui călăreţ de pe aceeaşi friză.

Să reţinem numai vehemenţa din tonul lui, de barbar hotărât parcă să repare slăbiciunea perşilor la Salamina. Ce vrea să spună, de fapt ? Că e timpul să vedem în sfârşit adevărul şi să nu mai căutăm în ruinele Parthenonului nimic ? Să lăsăm şopârlele  să-şi facă pentru totdeauna cuibul în orbitele statuilor, să lăsăm bălăriile să mutileze chipul Afroditei, să-i devore nu numai braţele, ci şi umerii, obrazul, totul. E timpul ca stârvurile de marmură să putrezească singure în uitare, fără să ne mai facem iluzii în privinţa lor.

Caii Parthenonului nu mai aleargă decât pe nisip în deşert. Apolo nu mai surâde decât ruinelor şi decepţiei. Hermes s-a dat jos de pe soclu retrăgându-se în budoar. Afrodita nu mai intră nici măcar în cada de baie. Preferă să nu se mai spele, să-şi sălbăticească frumuseţea. Dionysos putrezeşte undeva beat, într-un şanţ din Arcadia sau în vreo băltoacă pe locul vechiului lac Stymphalis. Artemis a ieşit din muţenie. Tăcerea nu foloseşte la nimic, numai zgomotul ne poate fi de folos, bombăne ea, biciuindu-şi haita de câini. Heracle nu mai este decât o poveste bună pentru copii, nu şi pentru oameni care au văzut şi alte lucruri decât copiii. Şi cine spunea că Ulise s-a întors în Ithaca ? Nu, el rătăceşte pe mări, în insule îndepărtate. Fantoma lui Alexandru a aruncat din mână Iliada. Tot n-a învăţat din ea nimic altceva decât strategia. În jurul mormântului lui Ahile nu mai aleargă nimeni.

M. Loulou (1890)

Cuceritorii au alte idealuri decât să fie asemănaţi cu Ahile şi nici unul n-ar mai cruţa la Theba casa lui Pindar. Atena a aruncat scutul şi lancea din mâini. Înţelepciunea, se zice, nu-i mai foloseşte la nimic. Iar Olimpul e doar un eşafod de piatră pe care zeii se urcă unul după altul, scoşi din minţi de singurătate, ca să le reteze capul ghilotina străvezie a vântului în vreme ce în jur bălăriile freamătă ca o mulţime atrasă de spectacol… Putem să ne imaginăm liniştiţi toate astea ? Putem vorbi fără o strângere de mână despre eşecul Parthenonului ? “Aceşti greci blestemaţi care au înţeles totul” au înţeles şi faptul că a înceta să admiri fzboirumuseţea înseamnă a înceta să crezi că ea e posibilă. Şi încă o dată îl suspectez pe Gauguin de bravadă. Oare ceasurile care ne-au amuţit de admiraţie pe Acropole n-au fost decât biete rătăciri ? Am fost orbi şi n-am văzut că adevărul se afla tocmai în abisurile pădurii primitive ?

Dar nici un artist nu poate fi până la capăt antielin, fără ca în felul acesta să fie împotriva artei. Chiar cănd vrea să deteste Elada, nu poate întoarce ca veneţienii tunurile împotriva Acropolei. Strigăte de război, ca al lui Gauguin, s-au mai auzit, dar, de obicei, ele nu fac decât să ascundă o admiraţie care nu vrea să fie umilă şi caută să se ridice deausupra ei. Să meargă mai departe de caii de mamură ai Parthenonului ? Da, fireşte. Dar, atenţie. Mai departe nu înseamnă numai “înaintea lor”, ci, în primul rând, ”mai presus de ei”. Dacă Gauguin vrea să exploreze arta primitivă, cea dinaintea grecilor, o face nu pentru a uita de perfecţiunea Parthenonului, ci pentru a obţine o valoare mai mare, după părerea lui, decât această perfecţiune.

The Loss of Virginity (1890-91)

El nu se înrolează printre barbarii care au sfărâmat cu ciocanul statuile păgâne, ci printre cei care vor să spună altceva şi mai mult decât aceste statui. Păcatul este arta greacă ? Să înţelegem bine aceste cuvinte înşelătoare. Ele nu se îndreaptă împotriva lui Fidias şi a lui Praxitele, ci împotriva celor care s-au prosternat la picioarele lor. Păcatul este a te opri la arta greacă, vrea să spună Gauguin, a transforma arta greacă în religie unică şi artistul în preot al ei. Şi mai ales a transforma Academia în templu la care se predă această religie. Nu religia Eladei o combate, în realitate, Gauguin, ci superstiţia ei. El nu vrea ca arta să fie slujnica modelului grec, aşa cum în Evul Mediu filosofia a fost slujnica teologiei. Revolta lui împotriva artei greceşti este, de fapt, o revoltă împotriva celor care au găsit între ruinele Parthenonului nu un motiv de meditaţie, ci un lanţ.

Insurgentul ”sălbatec” este un admirator care ambiţii mai mari. El dansează pe ruinele artei greceşti, dar n-o face pentru că nu i-ar înţelege valoarea, ci pentru că ştie că nu va fi liber să caute altceva, câtă vreme nu va avea curajul să se desprindă dintr-o admiraţie tiranică şi fără rezerve. El se leagă de catarg ca Ulise, ca să nu urmeze sirenele artei greceşti. Strigă, pentru ca să nu întoarcă înapoi capul. Va privi drept în faţă, aşteptând să se ivească din apele oceanului, la orizont, conul dantelat al insulei Tahiti unde, odată ajuns, va scoate din bagaje reproducerile de pe Acropole şi le va aşeza în coliba lui la vedere. Cum să te sălbăticeşti când caii Parthenonului aleargă chiar în coliba ta de la tropice ?

Faaturuma (1891)

Ca toată lumea, acest barbar războinic ştie ce valoare are Parthenonul, dar el simte că arta nu se poate mulţumi să murmure rugăciuni pe Acropole. A vorbi cu buzele de marmură ale statuilor greceşti poate fi un ideal doar pentru cei care n-au nimic de spus ei înşişi şi se mulţumesc să repete. Dar el, Gauguin, face parte dintre cei care vor să spună ceva nou. Şi pentru a căpăta curaj s-o facă, trebuie să strige încă o dată ca un barbar: Le péché c’est le Grec !

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1286 – 31.01.1980

Încercare de roman – note regasite [1986]

A. Universul  meu, oamenii, îmi adună idealurile în singurătate şi-mi înmormântează tot ce doresc să îndepărtez de mine, într-un cavou de petale şi iubire. [Notă din jurnalul Mădălinei]

Am fost uşor atinsă în acel  cristal în care strânsesem doar sentimente, sensibilitate, vise, pentru a ajuta şi a le împărţi pe rând, considerându-mă bună şi rămânând singură pentru a-mi oferi prietenia şi a mă retrage după ce, finalizându-mi opera aş fi deschis porţi largi spre viaţă şi împlinire. [Notă din jurnalul Mădălinei]

B. Parcă urcă din străfundurile fiinţei mele o speranţă, o bucurie, un vis şi toate într-un glas : am găsit. Toată viaţa o cauţi, speri, cazi, iar speri şi iar… până când, sau cade resemnarea – voal negru şi hidos – sau trăieşti în bucuria găsirii.

Acum, poate, ea va fi însăşi căutarea, deşi niciodată în viaţă nu trebuie să speri lucrurile minunate tocmai pentru ca împlinirea lor să umple de fericire sinele. În M. voi găsi oare legătura aceea inextricabilă etern căutată şi care poartă eticheta : dragoste ?

Ochiul – în limitele unei existenţe singulare – rămâne totuşi condamnat la fragment, se opreşte o singură dată asupra unui chip, ce rămâne adânc încrustat în memorie. Şi pentru oprirea aceasta unică şi ireversibilă, Omul are o definiţie banală : prima iubire. Speranţa mocneşte în ficare, ca unu vulcan îmbătrânit sub munte şi erupe în răstimpuri cu glas moale, însă doar o singură data îşi dezvăluie pe deplin forţa : când iubesti – cu adevărat – o singură dată.

C.  Tu ştiai că dragostea e o raritate ? Ceea ce dă puţină culoare acestei “feerii incolore” e faptul că oamenii îşi recunosc şi simt neputinţa, nu chiar până  la a o vedea drept o infirmitate, dau au totuşi atâta sinceritate de câtă e nevoie pentru a nu juca cea mai oribilă (prin falsitate) din piesele vieţii [dintr-o discuţie cu M.]

D.  Apropierea s-a făcut în timp. De fapt primul pas, acel început ce poate aduce sau fericire sau… l-a făcut ea; disimulat, gingaş, prin intermediul unui banal pachet de cărţi de joc. De fapt îmi prezicea viitorul nostru şi nu al meu. Şi tot ea – eu nu înţelegeam cine este fata ce apărea atât de des – mi-a dat răspunsul.

Au urmat zile în care, nedumerit, oscilam între între întrebări şi răspunsuri, până când totul mi-a devenit clar: mă iubea. Concluzie de care mă temeam, nu puteam înţelege de ce, de fapt, ce întâlnise atât de nemaipomenit la mine. În lunile ce au urmat am trăit deplin sentimentul iubirii pure, trecând peste orice fel de prejudecăţi, ale mele sau ale celor din jurul meu. Luni în care vocea, trupul, fiecare gest al ei, mi se păreau ale unei zeiţe născute din spuma mării, din mii de stropi magnifici.

Cuvântul “te iubesc” – cu care de obicei sunt atât de zgârcit în rostire, în privinţa semnificaţiei lui – îl rosteam de zeci de ori pe zi, dar niciodată în faţa ei, tocmai pentru că aşteptam acea clipă unică în care cuvântul să întruchipeze o dragoste absolută. Rostirea lui ar fi adus cu sine o împăcare, ca atunci când faci un lucru pe care-l datorai de mult timp.

E. Dragostea e o caracteristică a tinereţii sufleteşti. E uimitor cât de repede se îmbătrâneşte în favoarea unor probleme nici pe departe atât de importante, sau care devin probleme tocmai datorită absenţei acestui lucru care să le clarifice. [Notă din jurnalul Mădălinei]

Gânduri pentru totdeauna – 01

-  … roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia ; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.  Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii…
Epistola către Galateni, 5, 22-26

-  Dacă azi oamenii nu mai ştiu să vorbească, e pentru că nu mai ştiu să asculte. Nu foloseşte la nimic să vorbeşti bine : trebuie să vorbeşti repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt ; de fapt nu ajungi niciodată. Poţi să spui orice, oricum – e inutil : eşti imediat întrerupt. Conversaţia e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului.
Jules Renard, Jurnal (1893)

-  Un frate a întrebat pe avva Ierax zicând: spune-mi cuvânt ca să mă mântuiesc. I-a răspuns lui bătrânul: şezi în chilia ta şi de îţi este foame – mănâncă. Iar de îţi este sete – bea. Şi nu vorbi de rău pe cineva. Aşa ai să te mântuieşti!
Patericul egiptean, Pentru Avva Ierax

-   Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos : privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.
Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I    

-   Întruparea are loc într-un singur trup, pe când împieliţarea se poate face în oricâte piei… Dracul te pune într-o fluiditate fără de capăt. E specialitatea lui de a opera prin contraste, adică la extreme, la hotare. Dacă ia pe „ba” singur, el te va pune într-un „da” ori „ba” fără ieşire ; dacă ia pe „ba” însoţitor de ceva, te face să spui : „ba şi asta”, „ba şi asta”. El le pune în joc pe amândouă, întrucât şi în îngheţ şi în dezgheţ total zace ceea ce-i place lui – neutralitatea, indiferenţa… Inima omului se întreabă numai ca să se desfete. Dar Împieliţatul îi răspunde ca s-o prindă în atâtea ispite încât s-o desprindă de dragostea reală… Îi pune înainte toate împieliţările cu putinţă ale unei fiinţe reuşite, aşa încât mută inima în irealitate!
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească

-   Avva Macarie se întorcea odată din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi ieşi în cale diavolul cu o seceră. Încercă să-l lovească dar nu reuşi. Atunci îi zise : ”Eşti puternic, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, chiar dacă fac şi eu ce faci tu : tu posteşti, eu nu mănânc niciodată ; tu veghezi noaptea ; eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui”. Avva Macarie întrebă : ”Care?”. Diavolul răspunse : ”Smerenia. Din pricina ei nu pot să-ţi fac nimic”.
Patericul egiptean

-   Un frate a zis lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Răspuns-a lui bătrânul : nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.
Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I

-   Despre ajutorul Domnului : Sunt momente când Domnul nu trebuie să te ajute! Treburile mici, insignifiante, mărunte, nu trebuie trecute în grija Lui! În grija Lui trebuie pasat ceea ce cu nici un chip nu poţi rezolva de unul singur. Sunt încercări, greutăţi, situaţii pe viată şi pe moarte, care, cum bine spune Eugen Ionescu, sunt greu de rezolvat „la mintea omului”. Pe acestea trebuie să i le oferim Domnului spre rezolvare. Sunt momente în care trebuie cu toată energia şi osteneala să te ajuţi tu! El, Domnul, te asistă, te însoţeşte, te călăuzeşte, devine chiar confidentul tău dacă ştii să i te rogi, te priveşte ca un Pedagog, ca un Părinte care vrea să-şi vadă copilul pus pe lucru, pus pe treabă, neleneş, sârguincios… Şi dacă vede că nu poţi, că te prăbuşeşti (cum El Însuşi s-a prăbuşit sub lemnul crucii) subit îţi sare în ajutor, îţi întinde mâna, te ridică, te iartă şi, dacă e cazul, te sărută pe obrazul scuipat şi pălmuit.
Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară, XXXIV, Convorbiri literare

-Ce bine ar fi dacă „Hristos a înviat!” ar deveni crezul şi salutul nostru de zi cu zi. Asta ca să înţeleagă fariseii şi cărturarii că Învierea lui Hristos nu e celebrată doar o dată în an ci, spre surprinderea lor, la orice Liturghie şi, spre mirarea lor, în tot timpul şi în tot locul, dacă nu suntem tonţi, ci suntem creştini cu adevărat. Aşadar, în ciuda „tiptirişurilor” de tot felul – cum ar zice N. Steinhardt, să spunem, „cu timp şi fără timp” – cum ar spune Apostolul Pavel, „Hristos a înviat!”.
Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară

-   Anii trec repede şi oamenii îmbătrânesc, deci nu staţi la răscruce. Fiecare să-şi aleagă o cruce (căsătoria sau monahismul) în funcţie de dăruirea pe care o are şi să înainteze pe una din cele două căi ale Bisericii noastre. Şi să nu întârzie! Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure de Înviere.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie

-   Este lucru vădit că sufletul cuprins de nepăsare este şi necredincios; iar amânând zi după zi, nu primeşte cuvântul mântuirii. Deseori este purtat de vise, este cuprins de înfumurare şi nu percepe războiul care se dă înlăuntrul său. Pentru că înfumurarea aduce cu sine orbirea sufletului, care nu-i permite să-şi cunoască slăbiciunea.
Sf. Macarie Egipteanul, Cuvânt despre răbdare şi discernământ, 17, PSB 34

-   Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate păcătuind cu o femeie şi se tulbura cu gândul, luptându-se cu patima poftei; deci ducându-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său zicându-le: „Opriţi-vă! Până când greşiţi?” Când, iată că află snop de grâu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă ca nu îndată să judecaţi, chiar şi cu ochii de aţi vedea.

-   Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Părinte, am făcut un păcat greu şi voiesc ca trei ani să petrec în pocăinţă.” Stareţul a răspuns: „Este mult!” Fratele a zis: „Atunci porunceşte ca să mă pocăiesc un an.”
Stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Auzind aceasta, ceilalţi fraţi au zis: „Apoi până la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăinţă?” Iar stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Şi a adăugat: „Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima şi de va pune gând tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primeşte Dumnezeu pocăinţa! Toate cele peste măsură sunt ale dracilor.”
Avva Pimen cel Mare, Vieţile sfinţilor, 27 august

-   Trebuie să ne deprindem a privi omul aşa cum este el în adâncul adâncului său. Aşa se raportează Dumnezeu la noi. El nu ne iubeşte pentru că suntem buni; Dumnezeu este milostiv faţă de noi nu pentru că merităm milă sau dragoste. El pur şi simplu ne iubeşte.

-   Dacă suntem în stare să fim recunoscători pentru faptul că cineva – Dumnezeu sau om – poate să ne iubească fără nici un temei, putem deveni alţi oameni. Şi în căsătorie lucrul acesta are o importanţă atât de mare! E esenţială această credinţă în om; această capacitate de a ne aminti că numai prin dragoste aproapele meu poate fi ajutat să devină aşa cum l-a plănuit Dumnezeu; numai prin dragoste poate fi adusă la lumină întreaga lui frumuseţe.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii

-   „Lucrarea lăuntrică” prin excelenţă este rugăciunea, în întreaga bogăţie de semnificaţii pe care această noţiune o are în Scriptură şi Tradiţie. „Spune-mi cum te rogi şi îti voi spune ce crezi” – am putea spune modificând un cunoscut proverb. În practica rugăciunii devine evidentă esenţa faptului de a fi creştin, modul în care credinciosul se raportează la Dumnezeu şi la semenii săi. Numai în rugăciune creştinul e în mod efectiv el însuşi.
Ieromonah Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale

-   De ce a poruncit Domnul să ne iubim vrăjmaşii? Nu pentru ei, ci pentru noi! Căci atâta timp cât ţinem în noi gândul despre vătămarea pe care ne-a adus-o cineva, nu avem pace şi nici linişte. Trebuie să ne lepădăm de asta. Cum? Trebuie să iertăm din inimă. Dacă se iartă din inimă, e ca şi cum nu a fost nimic. Dacă acela e iertat, atunci pacea pune stăpânire pe sufletul tău.
Stareţul Tadei de la mănăstirea Vitovniţa, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt

-   De ce oamenii nu iubesc adevărul? Ei iubesc, fireşte, şi adevărul, pe care nu l-ar iubi dacă în memoria lor nu s-ar afla o oarecare noţiune a adevărului. De ce nu se bucură de adevăr? De ce nu sunt fericiţi? Fiindcă sunt mult mai intens preocupaţi de alte lucruri, a căror putere de a-i face fericiţi este mai mare decât puterea de a-i face fericiţi a firavei amintiri a adevărului. În oameni încă se mai află o mică lumină; să meargă, să meargă, pentru ca să nu-i apuce întunericul!

-   Dar de ce adevărul naşte ură? De ce este văzut ca un duşman unul din slujitorii Tăi vestind adevărul, de vreme ce oamenii iubesc viaţa fericită, care nu este altceva decât bucuria întemeiată pe adevăr? Aceasta nu se întâmplă decât pentru că iubirea pentru adevăr este atât de mare încât oricine iubeşte ceva care nu este adevărat vrea ca ceea ce iubeşte să fie adevărat şi, fiindcă nu vrea să admită că se înşeală, nu vrea nici să se lase convins că greşeşte! Şi astfel, oamenii urăsc adevărul de dragul a ceea ce cred ei că este adevărat.

-   Iubesc adevărul când îi scaldă în lumina lui şi îl urăsc când îi contrazice. Deoarece nu le place să fie înşelaţi, dar vor să-i înşele pe alţii, oamenii iubesc adevărul când el li se prezintă, dar îl urăsc atunci când le arată greşelile lor. Iată pedeapsa cu care adevărul îi răsplăteşte: ei nu vor să le fie dezvăluită greşeala, dar el le-o dezvăluie totuşi în pofida voinţei lor şi, în acelaşi timp, rămâne ascuns pentru ei… Şi totuşi, chiar şi aşa, oricât de nenorocit ar fi, sufletul preferă să-şi afle bucuria mai degrabă în adevăr decât în minciună. Şi va fi cândva fericit dacă, lăsând deoparte orice piedici sau supărări, se va bucura de singurul Adevăr, prin care sunt adevărate toate celelalte lucruri.
Fericitul Augustin, Confesiuni

³   Fără ca omul să-şi schimbe locul, mintea lui hoinăreşte prin lume (Ep. 7, 1), resortul acestui „vagabondaj” fiind patimile: „Căci mintea împătimită se învârte în cerc şi ajunge cu anevoie de stăvilit când vizitează materiile care produc poftele; dar când ajunge nepătimitoare, atunci se opreşte din rătăcire întâlnind realităţile necorporale care-i împlinesc dorinţele duhovniceşti” (Cog 26). Pentru a favoriza această „fermitate” imobilă a minţii (Or 2.72), este recomandată „citirea Cuvântului lui Dumnezeu”. „Căci nimic nu contribuie atât de mult la rugăciunea curată ca cititul dumnezeieştilor Scripturi… Nimic nu izbăveşte [de gândurile rele] ca meditarea Cuvintelor sau raţiunilor lui Dumnezeu”… De aceea monahii, ca şi toţi creştinii la început, îşi consacrau mult timp lecturii şi meditării Scripturilor.
Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi replici împortiva lor

-   Să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău. Că Tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, căci cu arma
bunei voiri ne-ai încununat pe noi.
Psalmul V, 11-12

sursa: www.apostolia.eu

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (V). Omul din Marte

We Hail Thee Mary (1891)

Într-o vreme când începusem să am reticenţe faţă de pictura lui Gauguin, am încercat să mă conving, supralicitând îndoielile unor exegeţi mai acri, că o bună parte a pânzelor lui e opera unui braconier, un plagiat scăldat în lumina umedă a tropicelor.

Am căutat cu o voluptate care astăzi mă face să zâmbesc exemplele care dovedeau brigandajul. Pe măsură ce le confruntam, îmi era tot mai limpede că, în ciuda orgoliului cu care declara că nimeni nu l-a învăţat nimic, Gauguin a tras, totuşi, adesea cu ochiul la reproducerile aduse cu el în Oceania. Rătăcind prin paradisul lui tropical, întâlneam şi fantome care umblă prin muzeele Europei. Mai mult, descopeream cu surprindere că braconierul nu s-a sfiit să braconeze chiar pe propriul său teren.

Reproşul lui Cézanne că Gauguin i-a şterpelit trucurile şi i le-a plimbat pe la tropice nu era prin urmare chiar o simplă glumă… La capătul acestor eforturi am descoperit că ele au fost inutile. Fascinaţia pânzelor lui Gauguin continua să exercite asupra mea o atracţie unică, inexplicabilă şi ironică. Există un mister al acestei picturi pe care oricât l-am explica, el ne scapă. Şi oricât l-am înfrunta, el rămâne intact.

Aha oe feii? (What! Are You Jealous?) (1892)

Odată ce ne-a muşcat şarpele pe care-l ţine în mâini Gauguin într-unul din autoportretele sale, otrava lui subtilă e, se pare, fără leac. Faptul mă intrigă cu atât mai mult cu cât, la un pictor ca Gauguin, e greu să facem abstracţie de om, iar omul ne şi deconcertează uneori. Răceala cu care a primit vestea sinuciderii lui Van Gogh e un exemplu. În plus, când abia ne-am obişnuit cu ideea că e un plebeu rătăcitor, el işi dă brusc aere de prinţ oriental. Van Gogh desluşea în pictura lui “un caracter blând, dezolat”, dar Van Gogh o vedea astfel influenţat, desigur, de propriul său caracter.

În realitate, acest amestec de braconier, somnambul şi geniu care se numeşte Gauguin şi care stârnea antipatii cu aceeaşi uşurinţa cu care fascina e, uneori cel puţin, tot ce poate fi mai diferit de tandrul şi exaltatul Van Gogh, cel mai laic sfânt al picturii. Într-un autoportret dedicat olandezului, s-a identificat singur cu Jean Valjean din Mizerabilii. Un Jean Valjean, adaugă el, personificând un pictor desconsiderat, târându-şi mereu lanţul prin lume. “Un prizonier”, exclamă la rândul său Van Gogh în clipa în care a văzut autoportretul.

Un prizonier, da, însă unul care şi-a atârnat singur de picior lanţul pe care-l târăşte. E ciudăţenia acestui ocnaş al mirajelor, cu nasul acvilin şi pleoapele grele. Dar şi grandoarea lui. Căci lucrul cel mai impresionant la Gauguin, care-i răscumpără toate extravaganţele şi ne reduce la tăcere suspiciunile, este voinţa cu care renunţă la tot pentru a se dărui în întregime picturii. Au mai fost pictori care au trăit în mizerie, dar nimeni nu s-a despuiat ca Gauguin de tot ce-a avut pentru a aparţine numai artei. A existat o vreme când picta numai dumineca şi în zilele de sărbătoare. A dansat şi el lângă nimfele lui Corot, după care şi-a mutat şevaletul pe domeniile lui Pissarro. Apoi s-a hotărât să picteze “în toate zilele”. Atunci pictura şi-a cerut drepturile asupra întregii lui vieţi. Nu l-a mai lăsat să împartă timpul cu nimeni.

Market Day (1892)

Orice îl îndepărta de ea i se părea de neîndurat. A sacrificat totul, a pierdul totul, slujbă, cămin, prieteni, pentru ca, sărăcit, cu mâinile goale şi liber ca un primitiv, să se dăruiască în întregime unei singure pasiuni. La Paris, a lipit o vreme afişe, ca să aibă din ce trăi. În cea mai neagră mizerie, refuză să vândă o natură moartă de Cézanne, declarând că se va despărţi de ea numai după ce va fi renunţat la ultima cămaşă. În acest timp, ochii săi ciudaţi, de om care vine din Marte, cum zicea Van Gogh, caută cu obstinaţie dincolo de un orizont ştiut numai de el. Căci singurul cântec de sirenă pe care-l urmează acest aventurier este cel pe care-l murmură el însuşi.

Şi chiar dacă a aduce sacrifii artei nu înseamnă încă a face artă, n-am putea trece peste faptul că, spre deosebire de alţii, Gauguin a ajuns un Jean Valjean pentru că şi el a vrut-o. A renunţat la certitudinile unei situaţii cât de cât onorabile pentru a duce o viaţă de “lup jigărit”. Sau de pirat ciudat care ridică pe corabia lui steagul negru al revoltei împotriva civilizaţiei, dar care nu şi-a prădat decât propria viaţă pentru a o jertfi artei. “E un fel de Poussin fără cultură clasică”, s-a zis. Însă ce ne pot spune asemenea comparaţii ? Nici măcar căt o singură frază din mărturisirile tăioase ale lui Gauguin. “Cela je le ferai coûte que coûte”. Acest încăpăţânat care “ vrea să vrea” face  parte dintre cei, destul de rari, care nu cunosc jumătăţile de măsură.

Matamoe (1892)

E hotărât să trăiască numai pentru visul său şi să meargă până la capăt, chiar dacă nu ştie prea bine unde duce drumul pe care a pornit. Cine să ridice piatra să-llovească ? Beneficiarii tuturor conjuncturilor ? Îndeobşte, ei se mulţumesc să surâdă cu binevoitoare compasiune. Încă un Don Quijote. Da, încă un Don Quijote. Însă unul care a renunţat şi la Rosinanta şi la Sancho Panza. Chiar şi la Dulcineea. Tehura nu e decât o frumoasă tahitiană. Adevărata Dulcinee a acestui Don Quijote care târăşte lanţul lui Jean Valjean este arta. Pentru ea a sacrificat totul.

Şi apoi, dacă unii dintre cavalerii rătăcitori au devenit mizantropi, poate că nu sunt numai ei de vină. Dacă au urât civilizaţia, poate că au avut şi motive s-o facă. Să nu aruncăm totul în seama ciudăţeniilor caracterului lor. Altfel, admiraţia “comprehensivă” riscă să fie doar un mod ipocrit de a eluda adevărul.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1287 din 07.02.1980

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VI). Noa – Noa 1

Spirit of the Dead Watching

Gauguin vrea chiar mai mult decât să fie un artist şi să creeze. Vrea să mântuie arta de erori. În secret, el vrea să întemeieze o nouă religie estetică. Se duce în Tahiti nu visând să fie pustnic, ci visând să fie profet. De aceea, nu se mulţumeşte să stea la Papeete, aşezare coruptă de snobismul colonial, şi se îndepărtează la patruzeci şi cinci de kilometri, să trăiască printre băştinaşi, “în împărăţia ierburilor” şi aproape de mare.

Tahitienii din pânzele lui par să-l fi citit pe Rousseau şi să-i aplice învăţătura. Sunt hipnotizaţi de natura prin care umblă, goi sau sumar îmbrăcaţi, mişcându-se pe un sol ce iubeşte culoarea şi transformă chiar lumina în culoare. Uneori, un Adam tropical înalţă un topor pentru a tăia un cocotier bolnav. Alteori, femeile culeg fructe roşii şi flori albe şi roşii; aerul e galben sau cerul  sau chiar şi umbrele; femeile stau tăcute, nemişcate într-o  clipă pe care se tem parcă să n-o sfărâme; arborii se supun şi ei acestui incendiu parfumat care nu ucide, ci te face să uiţi, să te întrebi dacă ai văzut vreodată cerul şi altfel decât aşa şi ai vrea să te scalzi în această clipă ca în propria ta moarte care nu te mai doare…

Nu există, de fapt, copaci cu coaja violetă şi plaje roz ? Ba da, căci Gauguin e hotărât nu să copieze lumea, ci s-o exprime. El renunţă la culorile intermediare, suprimă nuanţele şi caută tenta pură. Şi nu se teme că va fi confruntat. Confruntat cu cine ? Cu realitatea ? Dar care realitate când el vrea să reînnoade firul artei undeva înainte de greci, unde a fost rupt ? Pentru el, “barbar” înseamnă  altceva decât pentru greci; înseamnă “nepervertit”, “inocent”. Şi parcă în această natură luxuriantă şi însorită nu există nici un petec de umbră. Femeile stau pe o plajă roz cum ar sta în mijlocul unei iluzii. Alături de tărm, pete de albastru, portocaliu şi alb. Marea. Şi deasupra nisipului, frunzişul intens, strălucitor, al unui copac pictat parcă astfel pentru a-i da dreptate lui Cézanne că un kilogram de verde e mai verde decât o jumătate de kilogram.

O întrebare pluteşte în aer, dar, ca de obicei, personajele lui Gauguin nu răspund la întrebări. Sau cel mult răspund “nu ştiu”.

Dintr-un fruct de mango, dintr-un frunziş roşu şi o iarbă galbenă, din albastrul arzător al mării, din florile pe care femeile le strivesc în palme, din coada de păun a unui copac tropical, reconstituim treptat un paradis strălucitor, enigmatic şi indolent, uitând că Gauguin e un pictor care trăieşte, cum s-a spus, din culoare şi durere. Soarele curge pe pielea bronzată, ca pe lemnul pirogilor, şi iată-ne gata să trecem din istoria artei în istoria iluziilor noastre. Aşadar, remediul este o inocenţă visată, departe de disputele sordide şi de toate obtuzităţile ?  Să fii atât de naiv şi atât de puternic încât să rămâi senin, orice s-ar întâmpla ? Să laşi ca totul să atârne de o întrebare al cărei răspuns nu va veni niciodată ? Ce va fi peste o clipă, peste o noapte, peste un veac ?

Pe aceste femei de pe plajă nu le interesează că “azi” va deveni “ieri”. Stau pe nisipul fierbinte şi asta le e de ajuns. Din când în când îşi udă picioarele în apa sărată a mării, privind imobile vapoarele care lasă pe cerul cald şi înmiresmat o dâră de fum şi de regret ce va rămâne până la căderea serii. Noaptea, numai ţipetele păsărilor tulbură liniştea. Uneori câte o frunză uscată cade, pictorul o aude, dar foşnetul ei i se pare mai degrabă foşnetul  unui spirit. Gauguin înţelege atunci de ce băştinaşii pot să rămână ore întregi, fără a spune un cuvânt, privind cerul cu melancolie.

There is the Marae

S-ar zice că vrea să ucidă timpul. Să sfărâme clepsidra. Să se învăluie într-un timp fără început şi fără sfârşit care se sustrage morţii şi totodată derizoriului, convins că numai scăldându-ne într-un râu încremenit vom putea afla adevărul. Tahitienii lui seamănă cu arborii, cu florile şi cu zeii. Ei există parcă după aceleaşi legi ca şi fructele  tropicale; nu cunosc tristeţea pentru că nu şi-au pus probabil nici problema fericirii. În mizeria noastră actuală, îl auzim pe Gauguin, nu există salvare posibilă decât în întoarcerea bine gândită şi firească la principii.

“Principii” e, poate, prea mult spus. E mai degrabă o încercare de salvare prin creaţie. Şi cum în artă între durere şi orgoliu nu e decât un pas, mi-l  imaginez pe Gauguin simţindu-se în coliba lui ca zeul Mahin care a înălţat în mitologia maori insulele polineziene din adâncurile mării. Ca toţi rătăcitorii incurabili, n-a încetat nici el să viseze un loc de unde să nu mai plece nicăieri. Tot căutând paradise pierdute, nu e de mirare că s-a decis să-şi clădească singur unul. Şi când Strindberg îi refuză prefaţa la un catalog pentru că nu-i putea iubi arta tahitiană, ia chiar tonul unui profet: “Eva concepţiei dumneavoastră civilizate ne face  şi ne va face aproape întotdeauna misogini; străvechea Evă care vă înspăimântă la mine ar putea să vă zâmbească într-o zi mai puţin amar”. Un om care spune asta nu se mai împiedică de obiecţii. Dacă vrea să picteze copacii în albastru, caii în verde şi nisipul violet, nu se sfieşte s-o facă.

Portrait of the Artist with the Idol

Iubeşte o culoare muzicală şi e încredinţat că un pictor prost e ca un muzician care cântă fals. Culoarea sa dă viaţă lucrurilor şi în acelaşi timp le digeră, linia sa, şerpuind ca o liană, conturează fiinţele şi în acelaşi timp le înlănţuie. Beţi de parfumurile tropicale, tahitienii par prizonierii enigmei lor. Cât trebuie să sufere un om pentru a-şi închipui fericirea astfel ? Jean Valjean şi-a legat acum lanţul de un stâlp al colibei sale la tropice şi s­-a hotărât, ca să-şi suporte destinul, să se înconjoare de o natură fără probleme, în care totul e ambiguu şi indecis cala începuturi. Şi dacă o iluzie nu exclude singurătatea, cel  puţin o contestă.

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1288 din 14.02.1980

Jacques Lacan – Citate 01

Poate multi nu au auzit de el, dar este unul din marii filozofi ai secolului XX. Scumpi, daca ai timp citeste citatele de mai jos. Poate vei prinde “gustul” lui:

Jacques-Marie-Émile Lacan, (13 aprilie 1901 – 9 septembrie 1981) – proeminent psihanalist şi psihiatru francez, cu contribuţii remarcabile în psihanaliză, filosofie şi teoria literară. A susţinut cursuri la Paris, între 1953 şi 1981, fiind un influent intelectual francez al anilor 1960, 1970, făcând parte dintre filosofii curentului post-structuralist. Activitatea sa interdisciplinară freudiană a fost caracterizată de preocupări referitoare la inconştient, la complexul castrării, la ego, identificare, limbaj ca percepţie subiectivă.

01. L’angoisse est ce qui ne trompe pas. (Le Séminaire (1973), XI)

 02. A partir du moment où l’homme pense que la grande horloge de la nature tourne toute seule, et continue de marquer l’heure même quand il n’est pas là, naît l’ordre de la science. (Le Séminaire (1973), II)

 03. Aimer c’est essentiellement vouloir être aimé.

 04. Au niveau de l’expérience des autres … le sujet a à reconnaître ses désirs. Et s’ils ne sont pas reconnus, ils sont comme tels interdits, et c’est là que commence en effet le refoulement. (Le Séminaire (1973), I)

 05. C’est l’accusé de réception qui est l’essentiel de la communication en tant qu’elle est, non pas significative, mais signifiante. (Le Séminaire (1973), III)

 06. C’est là l’effet pacifiant, apollinien, de la peinture. Quelque chose est donné non point tant au regard qu’à l’oeil, quelque chose qui comporte abandon, dépôt, du regard.

 07. C’est le regard de l’autre qui me constitue.

 08. Ce qu’il faut faire comme homme ou comme femme, l’être humain a toujours à l’apprendre de toutes pièces de l’autre. (Le Séminaire (1973), XI)

 09. Ce que je cherche dans la parole, c’est la réponse de l’autre. (Ecrits)

 10. Comment nous assurer que nous ne sommes pas dans l’imposture? (Le Séminaire (1973), XI, Les Quatre Concepts fondamentaux de la psychanalyse)

 11. Dans la perspective freudienne, l’homme, c’est le sujet pris et torturé par le langage. (Le Séminaire (1973), III)

12. Est-ce que vous vous êtes aperçu à quel point il est rare qu’un amour échoue sur les qualités ou les défauts réels de la personne aimée? (Le Séminaire (1973), II)

 13. Etre psychanalyste, c’est simplement ouvrir les yeux sur cette évidence qu’il n’y a rien de plus cafouilleux que la réalité humaine. (Le Séminaire (1973), III, Les Psychoses)

 14. Je dis toujours la vérité: pas toute, parce que toute la dire, on n’y arrive pas… Les mots y manquent… C’est même par cet impossible que la vérité tient au réel. (Le Séminaire (1973), II)

 15. L’amour c’est donner ce qu’on n’a pas.

 16. L’amour consiste à offrir quelque chose qu’on n’a pas à quelqu’un qui n’en veut pas.

 17. L’amour, c’est offrir à quelqu’un qui n’en veut pas quelque chose que l’on n’a pas.

 18. L’imaginaire et le réel sont deux lieux de la vie.

 19. L’inconscient est ce chapitre de mon histoire qui est marqué par un blanc ou occupé par un mensonge: c’est le chapitre censuré. (Ecrits (1966))

 20. L’inconscient est le discours de l’autre. (Ecrits (1966))

 21. L’instinct, c’est la façon dont un organisme a à se dépêtrer aux meilleures fins avec un organe. (Le Séminaire (1973), XI)

 22. L’objet du désir, au sens commun, est, ou un fantasme qui est en réalité le soutien du désir, ou un leurre.

Le Séminaire (1973), XI, (Les Quatre Concepts fondamentaux de la psychanalyse)

 23. La découverte de l’inconscient … c’est que la portée du sens déborde infiniment les signes manipulés par l’individu. (Le Séminaire (1973), II)

 24. La fonction du langage n’est pas d’informer, mais d’évoquer.

 25. La loi et le désir refoulé sont une seule et même chose.

Gânduri pentru totdeauna – 02

-         “Creştinismul este o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poţi să-l imiţi, imperfect, dar una e imitarea şi alta e participarea care te face să te realizezi în tine, prin el, în mod total.” (Petre Ţuţea)

-         “Creştinismul este o imitare a naturii divine.” (Sfântul Grigorie de Nyssa)

-         “Creştinismul este primul umanism real: Evangheliile exclud programatic vio­lenţa şi crima din economia faptei umane.” (Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă)

-         “Creştinismul e o metafizică a călăului.”( Friedrich Nietzsche în Amurgul idolilor)

-         “Creştinismul este pentru cele ale sufletului, nu pentru cele ale minţii.” (Constantin Noica în De Caelo)

-         “Creştinismul este o religie în care Dumnezeu îşi trimite Fiul să moară pentru tine.” (John Ashcroft)

-         “Creştinismul este una dintre multele erezii iudaice.” (Eric Hoffer)

-         “Creştinismul este o şcoală a fericirii.” (Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii)

-         “O Biblie în mâna valorează cât două în geantă.” (Autor necunoscut)

-         “Oamenii nu resping Biblia pentru că aceasta se contrazice pe sine, ci pentru ca îi contrazice pe ei.” (Autor necunoscut)

-         “Noul Testament este cea mai bună carte care a fost şi va fi vreodată cunoscută în această lume. ” (Charles Dickens)

-         “Este imposibil să conduci lumea cu dreptate fără Dumnezeu şi fără Biblie. ” (George Washington)

-         “Între coperţile unei singure cărţi, Biblia, sunt toate răspunsurile la toate problemele cu care ne confruntăm azi – numai să le citim şi să le credem.” (Ronald Reagan)

-         “Niciodată să nu laşi cărţile bune să ia locul Bibliei. Adapă-te din Izvor, nu din şuvoaiele care izvorăsc din Izvor.” (Amy Carmichael)

-         “Dumnezeu este pretutindeni. Totuşi, El nu vrea ca tu să-L gaseşti în altă parte, ci doar în Cuvânt. Caută-L şi-L vei înţelege corect. Altfel îl ispiteşti pe Dumnezeu şi înalţi idolatria. De aceea El a stabilit o anumită metodă pentru noi. Aceasta ne învaţă cum şi unde să-L căutăm şi să-L găsim, şi anume în Cuvant.” (Martin Luther)

-         “Ţine-te strâns de Biblie, ca singura speranţă a libertăţii tale. Scrie preceptele ei în inima ta şi pune-le în practică în viaţa ta.” (U. S. Grant)

-         “There is no surprise more magical than the surprise of being loved. It is the finger of God on a man’s shoulder.” (Charles Morgan)

-         “The happiness which God designs for His higher creatures is the happiness of being freely, voluntarily united to Him and to each other in an ecstasy of love and delight compared with which the most rapturous love between a man and a woman on this earth is mere milk and water. And for that they must be free. Of course God knew what would happen if they used their freedom the wrong way: apparently He thought it worth the risk” (.S.Lewis)

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VII). Noa – Noa 2.

Paul Gauguin. Self-Portrait

Dar prin această natură indolentă întrebările dau târcoale. Vor să intre în chiar titlurile tablourilor şi adesea reuşesc. Şi ce rost au atâtea întrebări într-un paradis ?

Gauguin, care s-a pictat odată ca un sfânt sarcastic având ca emblemă două mere, fructele păcatului originar, caută acum inocenţa originară. Ne arată mereu aceleaşi feţe care oglindesc acordul lor cu destinul, acelaşi cer înflăcărat şi acelaşi nisip sălbăticit de soare… mereu aceleaşi femei cu mâinile mirosind a fructe de mango şi ascunzându-ne poate ceva… dar de ce nu reuşesc până la capăt aceste pânze să ne ducă într-o lume fără istorie, într-o natură fără vârstă şi fără timp ? Întrebările introduc timpul, istoria, vârsta, acolo unde, aparent, ele lipseau. Şi în clipa aceea ne dăm seama că această pictură e ca un fruct tropical, parfumat şi cald, care ascunde în carnea lui un sâmbure de singurătate confuză.
Paradisul devine dintr-o dată apăsător şi placid. Locuitorii lui privesc parcă spre un adevăr dispărut, au o sălbăticie senină şi gesturi lente, învinse de inutilitatea lor. Singura înţelepciune posibilă aici e să te goleşti de orice vanitate, să priveşti destinul cum ai privi marea sau cerul, fără vorbe prea multe. Şi ne amintim ca acelaşi Mallarmé care văzuse în Gauguin “omul primitiv suprem” a crezut la un moment dat că pagina albă, neconţinând nimic, putea evoca totul. Dincolo de parfumurile care ard în aer există o tristeţe insidioasă care încetineşte mişcările până la imobilitate.

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Strălucirea culorilor nu poate ascunde că paradisul acesta este totuşi un paradis trist; şi că pictorul său, care a căutat un paradis pierdut, nu şi-a găsit decât tristeţea iniţială; acea tristeţe secretă din pictura lui Gauguin pe care tropicele n-au făcut decât s-o umple de soare şi de miresme şi care, în ultimul  moment, după ce şarpele din mâna vrăjitorului-pirat a obosit să-şi mai  legene capul, ne lasă în sfârşit să ne readucem aminte că vraja artei nu stă într-o beţie de opiu, ci într-o beţie de adevăr. Dacă îmblânzitorul de şerpi s-a amuzat puţin, a făcut-o, poate, din pricina convingerii că nu ne trebuie prea multă suferinţă, altfel ea ne omoară. Şi poate că Evele lui arămii ne vor surâde într-o zi, într-adevăr, mai puţin amar decât Afrodita.

Ce am mai putea adăuga acestei tristeţi ? Poate faptul că un mit înseamnă mai mult decât o aventură, dar mai puţin decât decât o suferinţă trăită. Un supliciu pictat de Goya, spune Malraux, nu mai aparţine supliciilor, ci artei. În acest caz, un paradis himeric pictat de Gauguin nu mai aparţine himerelor, ci artei. Dacă acceptăm un asemenea punct de vedere nu mai e nimic de regretat. Nici o umbră nu mai traversează plaja unde femeile tahitiene aşteaptă calme ceva de nedefinit. Cum stau copiii şi zeii. Ele cunoscând totuşi, fără îndoială, îndemnul pe care odinioară Gauguin l-a înscris pe una din sculpturile lui : “Iubiţi şi veţi fi fericite”.

Iată de ce m-a nedumerit să constat că în Istoria artei a lui Elie Faure cam tot ce se zice despre Gauguin se reduce la un reproş. Pentru a regăsi bucuria, omul nu trebuie, ni se spune, să evadeze din oraşe, să se ducă printre primitivii de azi, aşa cum prerafaeliţii trăiau printre primitivii de altădată, şi să construiască în insulele îndepărtate peisaje arzătoare de o senzualitate încordată şi tulbure. Declaraţie riscantă într-un secol care a descoperit cu surpriză că în arta primitivilor sunt infinit mai multe luucruri de învăţat decât din lecţiile academismului. Acestui somnambul al speranţei care a fost Gauguin i se pot reproşa multe, dar numai după ce i-am admirat curajul şi credinţa în ideile sale. Alţii s-au mulţumit să predice reîntoarcerea la natură şi la izvoarele primordiale.

El s-a dus să trăiască şi să moară într-o colibă. Şi-a ars corăbiile de întoarcere, ca şi Cortés, dar nu pentru a cuceri un imperiu, ci o himeră. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru într-o lume care a dispreţuit de atâtea ori visul şi pe visători. A urmărit gloria ? dar un om nu e vinovat când doreşte gloria, ci când vrea s-o obţină prin mijloace nedemne. Gauguin face parte nu numai dintre cei care nu cunosc jumătăţile de măsură, ci şi dintre cei care îşi achită singuri nota de plată pentru iluziile lor. Şi chiar dacă scopul unui artist nu poate fi acela de a sta singur undeva într-o insulă, trebuie să recunoaştem că nu orice singurătate e sterilă, după cum nu orice fel de solidaritate e rodnică.

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

La urma urmei, nu ne cere nimeni să credem în mitul paradisului pierdut pentru a admite că el a jucat totuşi în istoria culturii un rol important. A le aminti celor care urmăresc Fata Morgana într-un deşert că ea nu e decât o iluzie a nisipului nu e totdeauna o dovadă de înţelepciune. Căci, poate, ei înşişi ştiu asta. Şi sunt iluzii la care un om nu mai poate renunţa, chiar dacă realitatea îl dezminte cu brutalitate. Crede în ele orice s-ar întâmpla. Coûte que coûte. Cum face Gauguin, din viaţa căruia nu lipsesc paradoxurile. Însetat de necunoscut şi de miraje, căutând zei sălbatici şi elanurile originale, el ne călăuzeşte în cele din urmă spre propria noastră enigmă. În fond, s-a dus la tropice pentru a fi cât mai aproape de noi. Atât de aproape, încât auzim cum taina existenţei noastre murmură. De unde venim ? Ce suntem ? Încotro ne îndreptăm ?

Gauguin nu ştie să răspundă, dar ne-a dus până acolo unde se aud întrebările.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1289 din 21.02.1980

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VIII). Eva tropicală.

Vahine no te tiare (Woman with a Flower). 1891

În Tahiti, Gauguin a atârnat pe peretele colibei sale o reproducere după Olympia. Într-o zi, văzând-o, un indigen l-a întrebat pe pictor dacă era soţia lui. Nu trecuseră prea mulţi ani de când în rafinatul Paris tabloul lui Manet a trebuit să fie păzit de poliţie împotriva unui “linşaj” (dealtfel, primul care s-a bucurat de această tristă onoare) şi Gauguin îşi va fi spus în clipa aceea că les braves imbéciles de la métropole ar fi primit o lecţie auzindu-l pe sălbatecul din Tahiti, care nici măcar n-avea de uitat o listă lungă de întâmplări penibile din istoria gustului…

Rondul de noapte al lui Rembrandt a stârnit un cor de proteste, Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieţii, El Greco a fost redescoperit după ce două secole a fost ignorat. S-a râs de Delacroix, sfinţii plebei ai lui Caravaggio au fost socotiţi prea realişti şi primejdioşi, arcaşii conetabilului de Bourbon trăgeau cu săgeţile în ochii lui Platon şi Aristotel din Şcoala din Atena a lui Rafael, călugării mânăstirii Santa Maria delle Grazie au tăiat Cina cea de taină a lui Leonardo pentru a deschide o uşă în perete între sala de mese şi bucătărie, oratorii Academiei lui Colbert cereau să fie exclus Evul Mediu din artă şi elefanţii din povestirile despre Alexandru şi Por împărat (pentru a nu pomeni de “un mijloc de locomoţie neutilizat în escadroanele noastre”), subtilul Lorenzo Magnificul îl prefera, totuşi, dintre toţi pictorii timplului său, pe Antonio Pollaiuolo.

Timpul n-a distrus decât o parte din statuile şi templele greceşti. Cele  mai multe au fost victimele intoleranţei, au fost sfărâmate când edictul care cerea să fie şterasă urma zeilor păgânia făcut din Fidias şi Praxitele pseudonime ale diavolului… Şi încă în secolul XX ne mai întrebăm ce este pictura: tabloul lui Apelles, la care, zice legenda, veneau în antichitate păsările să ciugulească boabele de struguri, într-atât ele păreau adevărate; sau umbrele care înconjoară filosofii lui Rembrandt.

Câteodată arta a trebuit să lupte chiar cu unii dintre maeştrii ei pentru a merge mai departe. Courbet vorbea despre Olympia ca despre o carte de joc. Théophile Gautier declara că ea nu se explică din nici un punct de vedere, chiar luând-o ceea ce este, “un model întins pe un cearceaf”. Insultele n-au ocolit exclamaţiile vulgare de genul “Dacă Olympia făcea bulevardul nu i s-ar fi dat trei franci”. Şi după toate acestea, cea mai ofensată femeie din istoria artei a devenit zeiţa artei moderne, în vreme ce peste numele fostelor glorii ale saloanelor oficiale se aşterne iremediabil o uitare ironică. În 1890, Olympiaeste cumpărată prin subscripţie şi oferită statului care o expune cu multă reticenţă în muzeul Luxembourg. În 1907, ea va intra la Luvru.

Vaïraumati tei oa (Her Name is Vairaumati). 1892

Între aceste două date, în 1895, are loc o expoziţie cu vânzare a tablourilor lui Gauguin din prima sa călătorie în Tahiti. Sălbatecul sperase să cucerească Parisul, dar Parisul nu vede în această expoziţie, ca şi Stridberg, decât “o harababură de tablouri însorite”. Lecţia Olympiei s-a dovedit cu totul inutilă. Acum sunt chiar mai puţini amatori pentru pictura lui Gauguin decât înainte şi singurul dintre pictorii consacraţi care-l preţuieşte este Degas. Chiar fostul său mentor, Pissarro, îl consideră mai degrabă abil decât vizionar, “un făcător de bibelouri”.

Profanii sunt nedumeriţi. Dacă maeştrii ridică din umeri sau îl dispreţuiesc pe Gauguin, ce să mai spună ei ? Poliţia nu mai e chemată  să apere tablourile, dar în seara închiderii expoziţiei Gauguin se simte înfrânt. Are patruzeci şi şapte de ani şi nu mai vrea decât să se cufunde într-un “mormânt înflorit” la tropice… (N-a trecut nici un secol şi jumătate de când primind de la Rousseau “Discursul…” în care elogia starea naturală, Voltaire îi răspunsese caustic : “Când citeşti cartea dumitale îţi vine să umbli în patru labe”. Posteritatea a trecut peste râsul lui Voltaire, aşa cum a trecut şi peste batjocurile adresate Olympiei. În loc să umble în patru labe, ea l-a aşezat pe Rousseau alături de Voltaire în Panteon. dar, vorba lui Picasso, oamenii încep poate totdeauna prin a nu se înţelege.

Autoportretul cu pălărie este ulterior acestor intâmplări, deoarece în spatele artistului, pe perete, distingem o reproducere după celebrul nud al Tehurei din Manao Tupapau. Ceea ce m-a frapat în autoportret este privirea lui Gauguin. Este privirea unui om care nu mai aşteaptă parcă nimic de la lumea exterioară. Şi-a concentrat întreaga energie spre ceea ce se petrece înlăuntrul sau. A ajuns oare la capătul puterilor şi speranţei ? El, care invoca dreptul de a îndrăzni totul, nu mai îndrăzneşte să încerce nimic ? Abia acum ni se înfăţişează blând, dezolat, cum îl văzuse bunul Van Gogh încă de la început. A ajuns la miezul amar al aventurii sale, iar pleoapele grele îi accentuează oboseala. Avid cândva de o natură fără păcate, a înţeles, se pare, că pentru a imagina un paradis, lucrul cel mai dificil e să-ţi uiţi decepţiile.

Acum ştie, poate, că omul nu trebuie să poarte cu sine un pumn de nisip în batistă ca să fie singur. Uneori, viaţa însăşi se însărcinează să sporească nisipul din jur, să te înconjoare cu un deşert. Şi ce altceva să faci într-un deşert decât să-ţi întorci privirea spre nălucile care­-ţi bântuie sufletul ?

Vahine no te vi (Woman with a Mango). 1892

 Tehura a fost uneori comparată cu Olympia. Este nu numai o Evă tropicală, ci şi o Olympia tropicală. O Olympia cu trupul arămiu, care se teme să stea pe întuneric. S-a furişat printre palmieri şi mangotieri şi s-a întins pe pat cu ochii dilataţi de spaimă. e o Evă de după păcat, dar care îşi păstrează frumuseţea iniţială. E mai frumoasă decât Olympia, n-a cunoscut decât marea şi dragosea şi, în paradisul ei, a trecut, fără să ştie, ca şi ruda ei din Paris,  prin infern

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1290 din 28.02.1980

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (IX). Discurs sub ghilotină.

And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.

Gauguin pictează acum ca pe eşafod. deasupra lui, în văpaia cerului tropical, cuţitul ghilotinei aşteaptă ascuţit. Călăul lipseşte, dar nici nu e nevoie de el. Pictorul însuşi va încerca într-o zi să-i facă treaba. Ca Van Gogh. Ghilotina miroase a fructe de mango, eşafodul e ridicat din crengi şi frunze de palmier, ca şi coliba în care locuieşte pictorul, dar ce importanţă are scena pe care murim ?

Dacă muntele unde se va duce Gauguin să înghită arsenic e undeva în Pacific, iar lanul de grâu în care se împuşcă Van Gogh e în Provenţa, asta nu e decât o chestiune de decor. Problema e a mâinii care caută otrava în buzunar sau ridică pistolul. Şi, în ultimă instanţă, a inimii care în acest timp nu strigă “Opreşte!”. Ce trebuie oare să trăiască un om pentru a ajunge aici ? Pe deasupra, acest om e şi artist. Ştie, aşadar, că arta s-a născut pentru a ne apropia de viaţă, nu pentru a ne rupe de ea.

Până atunci mai e totuşi. Gauguin ne arată în continuare trupuri arămii, o plajă pe care nisipul e acum aproape violet, fructe de mango. Culorile sunt ca de obicei strălucitoare şi natura pare, ca totdeauna, fericită. Apoi, dintr-o dată un autoportret. Lângă Golgota, scrie pictorul în stânga tabloului jos, adăugând o dată, 1896, şi, iată, cerul se clatină. Deci, totul nu era decât o minciună frumoasă ? După ce a scormonit prin cenuşa legendelor despre paradisul pierdut, aceasta e conclizia lui Gauguin ? Golgota ? E drept că Golgota sa e înmiresmată, cuiele sunt parfumate, dar cu atât mai rău. Nimeni n-a risipit mai mult legenda paradisului pierdut decât cei care s-au încăpăţânat s-o dovedească.

Paul Gauguin. The Call (1902)

Şi nu e nevoie să te duci la capătul pământului pentru a fi singur, să recuzi realitatea pentru a crea alta în care să fii răstignit, să invoci dreptul de a încerca totul pentru a reuşi numai să fii asemenea celorlalţi care au suferit. După tot zbuciumul lui Gauguin, ne deconcertează să aflăm că unicul lucru pe care l-a descoperit la tropice este ceea ce avea la îndemână şi la Paris. Ce să mai credem acum ? Cerul e cald, cocotierii foşnesc liniştiţi, pe mare lunecă pirogile ca de obicei, însă pictorul  murmură “ce aventură nebună, urâtă şi tristă e călătoria mea în Tahiti”. Se simte la capătul forţelor, uzat şi bolnav. Scuipă sânge şi constată că a îmbătrânit mult. În vreme ce strânge din dinţi, alege încă aceleaşi culori pure, dar scrisorile nu ne ascund că Gauguin se teme acum şi are nevoie de toată forţa lui. “Îngenunchez şi las la o parte tot orgoliul meu; nu sunt nimic decât un rata”, sună teribil după ce ai mizat totul pe o credinţă.

Nu, a fost doar un moment de slăbiciune. Iată că se corectează singur. “Dar trebuie să continui lupta, mereu, mereu. Tu n-ai încredere în viitor, dar eu am încredere pentru că vreau să am. Fără asta d emult mi-aş fi zburat cerierii. A spera înseamnă aproape a trăi. Trebuie să trăiesc ca să-mi fac datoria până la capăt şi nu pot decât forţându-mi iluziile, creîndu-mi în vis speranţe”.

Am recitit de nenumărate ori aceste fraze. Şi de fiecare dată m-am gândit că spunând asta un om spune totul. Deoarece se poate trăi fără curaj, însă n-am putea trăi fără să credem în ceva decât dacă am renunţat să visăm. Or, Gauguin pare să repete îndârjit: Eu am un vis şi-l voi urma cu orice preţ. Singura logică pe care o recunisc este cea care ma apropie de el. Dincolo de asta nu accept nici un sfat şi nici un reproş… Espérer c’est presque vivre.

Iată, poate, dacă nu cea mai frumoasă, oricum cea mai bună definiţie a speranţei. Speranţa nu este viaţă întreagă, ci aproape viaţă, dar fără ea viaţa e cu neputinţă. Chiar dacă există situaţii în care singurul mod în care se mai poate trăi demn este acesta: aproape a trăi. Căci nu există nedreptate absolută şi poate nici nefericire abolută câtă vreme omul mai are prin speranţă un drept de recurs. Când nu mai crezi într-o valoare trebuie să pui altă valoare în loc ca să mergi mai departe, dar ce valoare se poate pune în locul speranţei ? Întotdeauna mi-am zis că e normal ca un artist să caute să vadă lumea cum n-a mai văzut-o nimeni până la el, cu condiţia să vrea s-o vadă uneori ca toată lumea. Atunci, dacă a deznădăjduit cândva, va înţelege că acceptând să deznădăjduiască omul acceptă să fie strivit şi utilizat, punându-se în întregime la discreţia împrejurărilor şi destinului.

Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)

Cei care au totul îşi pot permite să dispreţuiască speranţa. N-au nevoie de ea din moment ce nu le lipseşte nimic. În schimb, celor care au renunţat, ca Gauguin, la totul, cu excepţia artei, speranţa le e indispensabilă. El care nu mai are o patrie, trebuie să-şi facă o patrie din speranţă. Altfel, lumea n-ar mai fi pentru el decât o imensă singurătate. De aceea vorbeşte mereu de lupta lui. Lupta lui pentru pictură, lupta pentru viaţă. Espérer c’est presque vivre nu sunt vorbele unui filosof care ajungând la capătul frazei îşi va mânca liniştit biftecul şi-şi va respecta apoi netulburat siesta, ci ale unui om care are nevoie de filosofie doar pentru a-şi face curaj.

El are un scop şi o metotă. O metodă, dealtminteri, simplă, care se reduce la un singur cuvânt : azi. ’’ În loc să-mi risipesc forţele în griji pentru ziua de mâine, pun toate forţele mele în chiar ziua de azi”. Şi e chiar mândru uneori că are de luptat cu situaţii care îi cer să-şi ascută voinţa pentru a le înfrunta. Dar cine repetă atât de des acest lucru n-o face oare din teamă că ar putea să renunţe ? Nu urmăreşte să-şi întărâte orgoliul, ca să nu cedeze presiunilor disperării ? Există lucruri pe care un artist nu vrea să le spună şi totuşi le spune. Gura care rosteşte lângă Golgota fraze despre curaj e amară.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1291 din 06.03.1980

Sa radem…

Am de cateva luni, pe stick, o imagine luata din Linn Stamp News, cu gandul de a o posta aici. Am lasat loc altor articole mai serioase (mi-am spus eu !) si am tot amanat postarea ei, desi are un umor de cea mai buna calitate Azi i-a venit randul:

Linn Stamp 2010, 01-18

PS. Cred ca aniversarea a 100 de postari se poate face cu umor !!!

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IX). O sinucidere în Paradis

“Ce vom face noi visătorii?”, se întrebase Gauguin cândva. La cincizeci de ani e gata să răspundă. Va înghiţi arsenic, terminAnd şi cu visurile şi cu suferinţele. Într0o zi, cAnd n-a mai putut să-şi forţeze iluziile, s-a urcat pe munte şi a încercat să-şi pună capăt zilelor. Din fericire, doza fiind prea mare, i-a provocat vărsături care au anulat efectul otrăvii.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Întrebările însă rămân. Cum să te sinucizi într-un paradis? Şi ce paradis mai e acela în care oamenii poartă arsenic prin buzunare? Pictorul abia terminase, jos, în coliba lui, marea sa pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? Iar un om nu-şi poate pune aceste întrebări pentru ca în clipa următoare să înghită arsenic, îmi spun,  decât dacă nu mai vede altă cale de a supravieţui. Espérer c’est presque vivre… Dacă Gauguin nu mai vrea să trăiască, înseamnă că nu mai poate spera. Că nisipul legat cândva într-o batistă la capătul unui băţ a sporit atât de mult încât nu se mai văd limitele deşertului. Şi chiar înmiresmată, singurătatea e greu de îndurat.

Oricărui artist, dacă nu-I mai rămâne nici o altă speranţă, îi rămâne arta sa. Dacă îşi pierde prietenii şi iubirile, îi rămâne măcar lupta cu îngerul. Dacă rămâne într0o înfricoşătoare singurătate, mai poate să ridice în această singurătate o credinţă. O operă. O himeră. Un artist care încrucişează braţele nu crede, poate, destul în arta lui. Nu crede că arta merită să trăieşti la nevoie numai pentru ea. Şi atunci îşi părăseşte tabloul pe care titlul abia s-a uscat pentru a da un răspuns la întrebarea pe care şi-a pus-o, înghiţind ca Doamna Bovary otravă. Cum să-l privim pe Gauguin astfel fără să aducem grave prejudicii artei? O artă care nu e în stare să îndure orice ca să existe ne va stârni totdeauna unele îndoieli privind rostul ei. Îi putem ierta lui Gauguin ura împotriva civilizaţiei câtă vreme putem crede că a dorit o valoare mai importantă decât ea, dar dacă singura concluzie e arsenicul, atunci cum să visăm mai departe la aventura lui? ÎnfrAngerea nu i-ar aparţine exclusiv. Ar aparţine artei. Şi dacă putem accepta eşecul unui om, nu putem accepta eşecul artei. Dincolo de toate experienţele penibile pe care a trebuit să le înfrunte, ea trebuie să-şi urmeze drumul. Nu se poate opri pe un munte, declarând, în timp ce ne arată doza de arsenic: iată răspunsul.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Mi s-a reproşat uneori încăpăţânarea cu care am susţinut că nu bolile, nu suferinţelee ne-au umplut bibliotecile şi muzeele. Te înşeli, mi s-a spus. Ne place sau nu ne place, durerea şi bolilee au hrănit geniul. Încuviinţăm sau nu, Golgotele au făcut spiritul să vibreze. Din cel mai tulbure noroi, au ţâşnit florile cele mai preţioase. Focul comorilor nu dansează mai bine decât deasupra ţărânii stropită cu sânge şi sfinţită cu suferinţă. Ce să le răspund acestor oameni? Să-I contrazic când ei îmi aduc aminte că geniul (etern) a trebuit să locuiască adesea în haina (trecătoare) a suferinţei şi că statisticile ne pot demonstra oricând o realitate greu de trecut cu vederea? Sau când îl invocă pe Pscal: “calităţile în exces ne sunt duşmani, dar nu pe faţă; nu le sinţim, le îndurăm”. Da, aşa stau lucrurile. Ştiu şi eu. Însă trebuie să adaug că nu statistica am negat-o. Şi nici acum n-o neg. Ci concluzia că suferinţa e necesară dacă nu vrem să golim lumea de genii; mai mult, poate că suferinţa ar trebui provocată, nu-I aşa? Că bolile ar trebui ajutate, rănile făcute să sângereze, durerea răspândită, sporind astfel şansele de a îmbogăţi muzeele şi biiotecile. Dacă la fiecare pas va exista o Golgotă, dacă vor fi cât mai mulţi oameni împinşi la disperare, dacă fericirea va fi limitată la maximum, atunci vor fi mai multe şanse să avem un nou Van Gogh, un nou Gauguin. Nu contează că Rafael a fost fericit şi totuşi e un pictor mare. Nici că Renoir sau ţiţian pictau la optzeci de ani cu ochii uimiţi încă de frumuseţea lumii. Acestea sunt excepţii. De regulă, geniile au avut nevoie de arsenic sau de pistol ca să curme o viaţă de lup jigărit, asta ar trebui să recunoaştem?

Dar în orice labirint nu există decât o singură soluţie. Să te întorci cu ajutorul dragostei acolo unde soarele şi speranţa strălucesc. Şi poate că firul Ariadnei depinde de noi. Dacă ştim să-l descoperim. Cum zicea Montaigne, orice raţionament e ca un vas cu două toarte, trebuie să alegi partea ca­re-ţi corspunde, dar într-o lume în care speranţa se confruntă cu ameninţările omul are o singură alegere de făcut. Nu intâmplător, probabil, cazurile de solitari care ne interesează cel mai mult sunt cele “imperfecte”, în care cei în cauză au descoperit în singurătate că ea e totuşi de nesuportat.

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Privesc ultimul autoportret al lui Gauguin cu gândul că un om care se întreabă Încotro ne îndreptăm? Nu se poate sălbătici chiar dacă se afundă tot mai mult în iluziile sale de “sălbatec”. În Insulele Marchize, Gauguin îşi botează coliba “casa bucuriei”. Ironie? Sau Jean Valjean, tot târându-şi lanţul, a ajuns să-l iubească? Într-o zi de mai a anului 1903, un indigen, un fost canibal din Hive Hoa, străbate cătunul şi strigă “Gauguin a murit, nu mai există nici un om”. Ciudat şi tulburător strigăt! Chiar dacă Gauguin n-ar fi umplut muzeele cu soare tropical, el a făcut pe  cinevaa să creadă că după moartea sa nu mai există oameni. Iată un amănunt a cărui semnificaţie e trecută îndeobşte cu vederea, în vreme ce Gauguin e privit uneori cu o admiraţie convenţională, care îşi alege drept obiect nu operaa, ci celebritatea ei. Uitându-se că un răspuns se poate demoda. O întrebare niciodată.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1292 din 13.03.1980

Wordle + Parinteasca Dimandare

Am descoperit Wordle acum aproape doi ani. Am facut doua imagini pentru M., pe care, evident, nu prea le-a luat in considerare. Era si foarte ocupata in acea perioada, asa ca… Recidivez azi cu trei imagini pentru aceeasi poezie “Parinteasca Dimandare”:

Parinteasca Dimandare - 01

Parinteasca Dimandare - 02

Parinteasca Dimandare - 03

Octavian Paler – Veneţienii (I). Tiţian şi Veneţia.

Titian. Pope Alexander VI Presenting Jacopo Pesaro to Saint Peter (1502-1512)

Veneţia ştie cât de necruţător e timpul cu vanităţile şi ar putea fi cel mai bun profesor de modestie dacă poezia nu i-ar fi dat mai mult decât a pierdut pe mări. Ea naufragiază în lagună şi în propriul ei trecut. Dincolo de carnavalurile regizate pentru străini e o linişte spectrală, ca o noapte a sunetelor. Apa putrezeşte lent pe canaluri, şi chiar porumbeii veneţieni suferă de o boală misterioasă care îi ucide şi îi împuţinează…

Înfrântă pe mări şi în ambiţiile ei, Veneţia a devenit însă capitala romantismului. Amatorii de elegii à la carte adulmecă aerul derutaţi. Tăcerea e mai puternică decât cântecele de odinioară! Măreţia s-a transformat în melancolie, iar naufragiul este somptuos. Aristotel nu glumea spunând că poezia este mai adevărată decât istoria. Teama pe care o inspira cândva cetatea dogilor s-a schimbat în dragoste, admiraţia în fraternitate şi pe măsură ce oraşul s-a depopulat, el a devenit mai mult decât un oraş.  Gata să jubileze pe cheiuri, magistraţii iremediabilului se opresc nedumeriţi. În mijlocul umilinţelor timpului, Veneţia şi-a păstrat orgoliul de totdeauna. Ea e mai demnă în înfrângeree decât au fost alte cetăţi după o victorie. Declinul are o grandoare pe care aatâtea puteri o bovarizează în zadar. Din ziduri emană nu numai o tristeţe insidioasă, ci şi o vrajă care subjugă, mai sigur chiar decât o făcea pe vremuri semeţia Serenissimei.

Titian. The Legend of Polydorus (1505-1510)

Fiecare dintre cei veniţi aici pregătiţi de compasiune se transformă într-un învins. Veneţia nu mai are nevoie de flote, de ceremonii fastuoase şi de neînduplecatul Consiliu. Îi ajunge fosforescenţa dezamăgirilor  ei ca să obţină de la noi o capitulare fără condiţii. Întocmai ca Tiţian în autoportretul de la Prado. Copleşit de vârstă, îmbrăcat în negru, cu barba revărsată ca o pată albă peste haina austeră, cu aer de ascet îmbătrânit între amintiri, cu chipul zugrăvit în culori spectrale, el impune mai mult decât înainte. Abia acum ne gândim la semnificaţia episodului când Carol Quintul, spre stupoarea curtenilor, i-a ridicat un penel căzut pe jos. Regii n-au altă soluţie dacă vor să se apropie de artă decât să se aplece în faţa ei. Numai discipolii lui Tţian n-au înţeles forţa acestui bătrân. Cum maestrul lor obişnuia să revină asupra unor opere de tinereţe, şi cum ei îşi închipuiau că asta va ştirbi valoarea lor, I-au pus alcool metilic în culori pentru ca ulterior adausurile să poată fi mai uşor îndepărtate.

The Legend of Polydorus. (1505-1510)

Lui Tiţian îi plăcea, se pare, această privire laterală. Dar nicăieri ea nu scrutează atât de departe. Ca şi cum, pe măsură ce pictorul a înaintat în vârstă, ţinta pe care o urmărea s-a îndepărtat în spaţiu. Acum, vede parcă Veneţia ca şi noi. Corăbiile care veneau încărcate din Orient au dispărut, aurul de pe leii veneţieni s-a stins, statuile de bronz s-au coclit, zidurile s-au  ros, treptele s-au tocit şi pe multe nu mai urcă decât singurătatea, balurile de odinioară au devenit literatură, palatele s-au umplut de fantome, vechile serbări ale logodnei cu marea au rămas o amintire, iar oglinzile obosite abia mai suportă tăcerea după fastul ce le-a orbit altădată…

Dar în vreme ce Veneţia a devenit ea însăşi muzeu, în muzee regăsim o Veneţie care nu-şi pune problema eşecului. Flota veneţiană a fost demult înfrântă şi a ieşit din scenă, ambiţiile de mare putere maritimă au apus, dar în muzee, în strălucirea culorilor lui Tiţian, Veneţia e încă aşa cum a fost. Neînvinsă. Nu, Tiţian nu vede acelaşi lucru ca noi.

St. Mark Enthroned with Saints. c.1510

Dealtfel, el s-a comportat întotdeauna în faţa şevaletului în felul în care Veneţia şi-a creat faima şi palatele  ridicate pe piloni. Fără să şovăie. Iar în pictura sa regăsim toate calităţile şi defectele Veneţiei. Aceeaşi distincţie princiară, acelaşi orgoliu, acelaşi gust pentru strălucire şi aceeaşi neputinţă de a trăi o idee până la miezul ei dureros, căci Tiţian se opreşte totdeauna într-un punct unde norocul şi viaţa îi surâd din nou. Ca şi Veneţia, nu şi-aa căutat gloria în modestie. A iubit mereu onorurile şi nu acceptă rivalităţi. Iubeşte culoarea, fastul, podoabele şi supremaţia. Să nu ne lăsăm înşelaţi de veşmintele sale de-acum. Nimeni n-a reprezentat mai bine Veneţia somptuoasă, senzuală şi himerică decât acest octogenar cu veşminte simple şi figură de înţelept stoic. El a jucat acelaşi rol în istoria picturii, ca şi Veneţia în istoria mărilor şi a iluziei. A îndrăznit fără să se îndoiască de victoria sa şi a risipit o vitalitate uimitoare fără teama de a o secătui. Învăluit de o muzică tăcută, aceeaşi care învăluie palatele veneţiene, Tiţian nu priveşte lumea cum o va face Rembrandt.

El a simţit mereu ca Veneţia şi a gândit ca ea. Când cucereşte adevărul unei mâini o face la fel cum corăbiile veneţienee au cucerit mările. E puţin teatral,  ca şi Veneţia, şi în aceeaşi măsură cu ea preţuieşte obiectele scumpe. Nici aici n-a rezistat să nu-şi pună peste veşmintele prea severe un colier strălucitor de aur. Şi dacă există o vagă oboseală în mişcările întrerupte şi pe chipul supt, ea nu trebuie  exagerată. Nici Veneţia nu e altfel când serbările încetează şi umbra palatelor rămâne singură pe apa canalelor să se îngâne cu noaptea.

Tizian - The Concert. c.1510

De fapt, această Veneţie e la fel de neînduplecată cu artiştii ei ca şi cu duşmanii ei. Ea le cere să aibă acelaşi gust cu ea, să îndrăznească şi să obţină victorii chiar şi acolo unde începe eroarea. Şi dacă a învins marea, de ce n-ar învinge Veneţia arta?

Mai târziu, ea va afla că n-a învins nici marea, nici arta. Amândouă se vor răzbuna. Marea măcinând lent zidurile, arta pictându-i agonia. Dar deocamdată, nimeni nu ştie ce va urma. Deocamdată marea şi arta se supu. Marea se logodeşte cu dogele şi Tiţian cu culoarea.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1293 din 20.03.1980

Octavian Paler – Veneţienii (II). Tiţian şi Venus – 1.

Giorgione and Titian. Portrait of a Venetian Gentleman

Într-un fel, omul Renaşterii încheie un compromis. Obosit de sfâşierile metafizice, se întoarce spre valorile accesibile. El renunţă, aparent cel puţin, la imposibil pentru a epuiza, cum spusese cândva Pindar, domeniul posibilului. Săgeata gotică ţintise absolutul, dar era momentul ca Anteu să atingă pământul din nou pentru a-şi spori puterile.

Tiţian e tocmai pictorul acestei tendinţe. El e fascinat nu de idei, ci de culoare. Şi nu întâmplător o pictează de atâtea ori pe Venus. Ştie că astfel e pe placul Veneţiei şi, mai ales, îi exprimă modul de a gândi, căci Veneţia a crezut totdeauna în valorile care pot fi atinse cu mâna. Leii ei auriţi au aripi nu pentru a zbura, ci pentru a sta mai bine pe soclu.

Într-adevăr, aici e domnia senzaţiilor. Vârtejul unei bacanale pe care ne-o înfăţişează Tiţian umple pădurea de veselie şi îmbată trupurile. Nu e prea greu să-ţi dai seamaa că zeii au intrat în solda Veneţiei şi I-au adoptat gusturile. Şi-au lepădat nimbul şi nu mai vor decât să trăiască, fără promisiuni deşarte. Căci nimic nu e mai nepotrivit în Veneţia decât să te gândeşti la viaţa de apoi. Aici totul, până şi iluziile, te fac să regreţi clipa care a trecut, sărbătoarea care s-a terminat, cântecul care s-a sfârşit, soarele care a apus lăsând o lungă trenă de lumină melodioasă ca în pânzele lui Giorgione. Hotărâtă să slăvească viaţa în formele cele mai pline de dorinţă, Veneţia n-a dispreţuit eternitatea, dimpotrivă, dar a visat s-o găsească în clipa care trece, nu dincolo de ea. Zeiţele preferă trupurille unor patricienee care n-au nevoie să fie convinse de farmecul lor, iar degetele madonei freamătă simţindd cireşele coapte. Chiar între zidurile îmbibate de igrasie totul conspiră parcă pentru fericire. Cum să nu devină şi zeii alţii aici? Cum să nu dorească Venus ceea ce femeile îşi doresc cel  mai mult? Nu nemurirea, ci fericirea. Nu rugăminţi evlavioase, ci imnuri de dragoste.

Titian. A Knight of Malta.

Toată istoria ei a educat Veneţia în acest sens. Schopenhauer e greu de citit chiar în palatele părăsite şi cu obloanele trase. Pe cheiuri, umbra lui Platon nu trece niciodată. În schimb, Alcibiade a acasă pretutindeni. Nimeni nu râde de zădărnicia celor lumeşti şi nu visează aici să devină ascet. Veneţia cunoaşte o singură măreţie: măreţia trăită. Tiţian la fel.

În orice caz, aşa îmi explic că şi azi Veneţia trăieştee după aceeaşi credinţă ca în vremea lui Tiţian. Aşezată la răspântia dintre iluzie şi orgoliu,  dintre glorie şi dezamăgiri, ea nu s-a lăsat niciodată atrasă de ispitelee unei filosofii a negaţiei. Nici acum, în plină decadenţă, nu-şi întoarce capul spre deşert, pentru a visa o sărăcie sfântă. Învăţată cu fastul, încearcă să-şi joace decadenţa cu fast. Şi nici Între palatele care se cufundă, vorbele eclesiastului nu sunt ascultate de nimeni. Deşertăciunea deşertăciunilor? De ce deşertăciune când Veneţia ştie că gloria şi veselia există? Ea le-a pierdut, dar are ceva mai bun de făcut decât să le dispreţuiască: să le regrete.

Toate acestea fac parte din firea Veneţiei şi  din pictura celui mai mare colorist al ei. Şi n-ar fi prea mult să spunem că, mai presus de orice, Veneţia reprezintă un mod de a trăi şi un mod de a regreta că totul se sfârşeşte. Amurgul vorbeşte despre dragoste ca amiaza. Numai că o face în şoaptă şi cu tristeţea că timpul dragostei declină ireversibil. Acum, ce-I drept, măreţia ambiţioasă de odinioară a cedat locul unei măreţii pe care numai dezolarea demnă o poate întruchipa. Dar asta priveşte cumva morala. Pentru a-l înţelege pe Tiţian e deajuns să înţelegem de ce pictura veneţiană a exaltat culoarea şi frumuseţea. Nicăieri Venus nu e atât de senzuală şi în somn. Acest oraş de negustori parveniţi a unit din instinct frumuseţea şi orgoliul; şi chiar nudurile sunt în tablourile pictorilor săi somptuoase. Carnaţia zeiţelor lui Tiţian are aceeaşi magnificenţă ca a palatelor veneţiene, iar culoarea lui e un strigăt de sânge care arde buzele. El cântă voluptatea unui oraş care, deşi s-a născut din iluzii, e, în fond, un oraş realist, cel puţin într-o parte a balanţei.

Această frumuseţe contestă nu atât urâtul, cât moartea. Apollo, cu surâsul său abstract, e ignorat în lagună deoarece veneţienilor nu le-a plăcut niciodată să li se aducă aminte că există lucruri mai importante decât ambiţiile şi serbările lor. Ei nu s-au dat niciodată în vânt după ideile pure, le-au preferat întotdeauna închise într-o materialitate grea şi somptuoasă; s-au aventurat cu mai puţin entuziasm decât pe mări pe cărările spinoase ale adevărului şi, când au făcut-o,  au fost convinşi că adevărul aparţine celui ce deţine puterea. În schimb, nu e nimic surprinzător în faptul că Venus e sărbătorită ca pe vremuri curtezanele din Corint. La Veneţia numai ipocrizia e indecentă. Iar distincţia dintre virtute şi păcat e o chestiune de optică.

Titian. Concert Champetre.

Şi pe urmă toate fructele din tablourile lui Tiţian sunt coapte ceea ce înseamnă că arta urmează aici destul de fidel filosofia practică a Veneţiei. Din moment ce frumuseţea merită să fie zeiţă, ea trebuie împodobită, cucerită şi admirată ca o femeie. Cascada de păr auriu a Venerei arde uneori ca o flacără. Trupul e plin, carnea sidefie. Dacă se poate spune aşa, pictorul a vrut să facă şi nudul luxos. E evident că zeiţa n-a ieşit din valurile mării, ci din cada de baie. Şi că nici nu-i trece prin minte să se mai întoarcă vreodată în Olimp câtă vreme Veneţia îi oferă prilejul să fie admirată şi dorită. Nu se aud valurile lagunei, dar leii de aur suiţi pe coloane trebuie să fie undeva pe aproape.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1294 din 27.03.1980

Octavian Paler – Veneţienii (III). Tiţian şi Venus – 2

Titian. Noli me tangere. 1511-1512

Poate că nu întâmplător Venus a fost prima zeiţă antică revenită din exil. Zeiţa dragostei şi a frumuseţii s-a întors, după o lungă absenţă, printre oameni pentru că oamenii aveau nevoie de ea. Dar Veneţia, care a preferat să stăpânească mările, lăsând altora privilegiul de a le cânta, n-a mai aşteptat-o pe Venus, ca Botticelli, pe ţărm, ci în faţa oglinzii. Zeiţele veneţiene sunt femei cărora le place să se admire şi să fie admirate.

Aproape totdeauna la Tiţian, Venus e preocupată, concentrată să asculte ceva. Desigur, un cântec la orgă sau la flaut. Ea a uitat tăcerea luminoasă a plajelor antice şi ce simţea privindu-şi chipul în fântânile  din Arcadia.  Acum are aceleaşi gusturi ca patricienele Veneţiei. Parcă din clipa când şi-a şters spuma sărată de pe braţe şi şi-a uscat părul, n-a făcut altceva decât să se plimbe prin Piaţa San Marco şi apoi să se aşeze goală în faţa oglinzii sau să asculte muzică. Tiţian avea în atelier o orgă. Şi toate Venerele sale se scaldă în acelaşi aer muzical. Au nevoie nu de soare, ca Afroditele greceşti, ci de muzică. Au apărut pe lume cu un singur scop: să viseze în sunetul orgilor sau al flautului şi să ne spună, înaintea romantismului, că frumosul este reflexul infinitului. Îşi cunosc vraja şi, la fel ca Veneţia, nu trebuie să facă nici un effort pentru a atrage atenţia. Îşi pot permite să stea pe gânduri şi chiar să ignore privitorul. El va fi fascinat tocmai de această tăcere muzicală. Căci Tiţian ştie să fie dominator şi atunci când vorbeşte în şoaptă.

Într-adevăr, zeiţele pictate de el aparţin Veneţiei, visează ca Veneţia, îşi fac iluzii ca Veneţia şi, fără îndoială, sunt la fel de vanitoase ca Veneţia. Nu e nevoie să le vedem îmbrăcate în veşminte scumpe şi elegante ca să ne dăm seama că nici ele nu ştiu ce înseamnă modestia. E destul să le privim cum stau pe o sofa. Au ţinuta Veneţiei, au descoperit luxul culorii şi se pricep să fie elegante chiar goale. Nu mai par să ţină minte aproape nimic din serile antice, în schimb cunosc cu siguranţă ce podoabe preferă femeile din Cinquecento şi ce părere au negustorii veneţieni despre frumuseţe. Au învăţat tot ce era de învăţat de la un oraş pentru care “ a nu fi frumos” înseamnă “a nu iubi deajuns” şi pentru care eşecurile se explică prin lipsa de îndrăzneală sau prin prea multă măsură în dorinţe. Viaţa e trecătoare şi numai voluptatea de a o trăi îi dă plenitudine. Iar la nevoie, regretele pot avea aceeaşi strălucire ca gloria.

Titian. Gypsy Madonna. c.1512

Nimic surprinzător, deci, că zeii s-au deprins aici să iubească excesul şi fastul. S-au convertit la o religie a plăcerilor terestre, trăind după legea veneţiană. Corăbiile care vin încărcate aduc şi pentru Venus stofe preţioase şi podoabe. Ea îl leagă la ochi pe amor, ascultă cântăreţul la orgă sau visează privind în gol, dar, de fiecare dată, dacă s-ar îmbrăca, ar semăna cu La Bella. Căci chiar când veneţienii pictează iluzii, ele seamănă cu viaţa adevărată. Sunt vii, aşa cum umbrele palatelor nu sunt o minciună a apei.

Aceste zeiţe, ca şi madonele, obişnuiesc la Tiţian să strângă în mâini flori sau fructe. Toate vor să audă muzica vieţii şi să guste din fructele pământului. Ce-a mai rămas din nemurirea lor? Nimic, dacă nemurirea se bazează pe renunţarea la ceea ce moare. Totul, dacă ea nu vrea totuşi să întoarcă spatele lucrurilor posibile. Ceea ce ascultă Danae ar putea să fie nu muzica ploii de lumină care-l învăluie pe Zeus, ci  cântecul unui gondolier. Şi dacă nudurile lui Tiţian s-ar hotărâ să coboare, ele n-ar aspira să ajungă în muzee, ci ar îmbrăca lunga rochie de purpură veneţiană pentru a se duce în Piaţa San Marco.

Titian. Portrait of a Man. c.1512

Iată de ce regăsim în Tiţian ceva mai mult decât un mare colorist. Într-o lume în care filosofii disperării ne cheamă să desnădăjduim alături de ei, el ne reaminteşte că frumuseţea există şi ea seamănă foarte bine cu dorinţele noastre. Sigur, Tiţian n-are profunzimea şi umanitatea lui Rembrandt, dar zeiţele lui sunt un mod de a protesta împotriva lucrurilor care urâţesc viaţa  şi o degradează. Să-i reproşăm pasiunea mai mare pentru materie decât pentru spirit? Oricât am iubi ideile, nu ne e deajuns să trăim în cerul lor înalt şi limpede. Cel puţin din când în când trebuie să strivim între degete sucul parfumat şi tulbure al unei  flori, să simţim mângâierea catifelată a unui fruct şi fraternitatea unei mâini calde care ni se întinde. Toate acestea nu pot fi dispreţuite în numele nici unei metafizici. Şi aceasta e, poate, lecţia principală nu numai a picturii veneţiene, dar chiar a Veneţiei. Soarele ei apune aruncând lungi umbre de regret. În chiar declinul ei actual, Veneţia nu ne cheamă într-un exil al amneziilor, ci ne aminteşte că adevărul e  dincolo de gloriile de nisip şi de aur. Şi cum ambiţiile ameninţă atât de des să ţină loc de idealuri, aceasta e, poate, tocmai lecţia de care aveam nevoie, de cel mai mare folos. O prea mare detaşare, ca a Afroditelor greceşti, nu ne-ar fi de ajutor. Ea ne-ar împinge în cele din urmă să ne îndepărtăm şi de înţelegerea greşelilor noastre. Din fericire, Tiţian este pe aproape şi, urmărindu-i privirea, regăsim o parte din noi. Nu întotdeauna cea mai importantă, dar întotdeauna necesară. Când ne rătăcim în labirint, el ne strigă de fiecare dată: Ariadna există!

Uneori, în apoteoza formelor calde şi senzuale se insinuează un frig ciudat. Un fior tulbură  culorile ca o presimţire. Dar asta durează numai o clipă. Şi din nou totul pare definitiv. Serbările şi speranţa.

Titian. Sacred and Profane Love. 1514

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1295 din 03.04.1980

hostgator coupon