SERTARUL CU GANDURI

13/08/2017

Octavian Paler – Un diplomat printre stoici: Rubens (V). Judecata lui Paris.


Hippopotamus and Crocodile Hunt (1615-16)

    Hippopotamus and Crocodile Hunt (1615-16)

   În fond, Rubens nu e un pictor complicat. Dimpotrivă, el simplifică atât de mult lucrurile, încât nu mai are timp să observe decât trupul pe care-l pictează. Şi încă: un trup fără psihologie, fără gânduri. Care îşi ajunge sieşi, nu are nevoie de pretexte pentru a exista, nu invocă raţiuni de a fi.  El, trupul, este propria sa raţiune. Motivul prim şi motivul ultim. Până când va muri, va domni în centrul universului şi, fireşte, în centru picturii.

Viaţa interioară a fost descoperită, dar personajele lui Rubens nu-şi dezvăluie sufletul. Ele se mulţumesc să-şi arate trupul. Fără pretenţia de a face din asta o filosofie. Heracles, în loc să se bată pentru puritate, umblă la Rubens beat.

Omul a fugit în multe feluri de evidenţa efemerităţii trupului său. Uneori s-a comparat cu zeii sau a dorit să coboare într-o preexistenţă paradisiacă şi oarbă. Alteori s-a ascuns într-o clipă pe care a jefuit-o sau într-o grotă. Adică, trupul a fost fie împins dincolo de contingenţe, fie adulat sau negat. Dar mi-ar fi greu să numesc un pictor care să fi văzut trupul mai exact decât Rubens, pentru ceea ce este. Nici nemuritor, nici detestabil. L-am putea acuza pe acest maestru al abundenţei că pictează fără probleme. Dar atât. După aceea trebuie să recunoaştem picturii lui cel puţin un merit. Ea nu e în nici un fel ipocrită. Nu sărăceşte adevărul, nici nu-l înfrumuseţează. Îl cântă doar cu întreaga forţă a pasiunii pănă oboseşte.  

Landscape with Saint George and the Dragon c. 1630

Landscape with Saint George and the Dragon c. 1630

 

Întâmplător, scriu acum despre Rubens după ce am recitit Greaţa lui Sartre. Ei bine, Rubens ar fi fost foarte mirat răsfoind această carte pe care, sunt sigur, ar fi aruncat-o. El, Rubens, n-ar fi replicat nici măcar ca Autodidactul: “Există oamenii”. El ar fi spus: “Există trupul”. Iar acesta n-ar fi fost nici un răspuns sentimental, nici unul numai de bun-simţ. E singurul care-l reprezintă pe Rubens. Sigur, pictorul nu ascunde că trupul strălucitor pe care-l pictează va muri, dar ce înseamnă asta ? Un adevăr care va muri nu devine prin asta mai puţin adevăr. Iată-l cum respiră. Acest adevăr umple onctuos întreaga pânză. Dincolo de el nu se mai vede nimic. Nici obiecte, nici stelele. Ca un incendiu al clipei, trupul umple spaţiul şi devine timp. Ultima necat, “ultima omoară” scria pe ceasuri în vechime. Dar trupurile lui Rubens n-au văzut nici un asemenea ceas. Sau, dacă l-au văzut, nu i-au dat nici o importanţă.

Poate că aceste trupuri se tem de un singur lucru : să nu cumva să gândească. Atunci totul ar fi pierdut. Căci ceea ce a fost pentru alţii un obstacol sau un pretext, adică trupul, pentru Rubens este chiar obiectul artei. Totdeauna, pare să spună el, pictori au făcut ceva prea puţin sau prea mult. Au făcut omul să se simtă vulnerabil sau divin. Amândouă nu erau decât două forme de imperfecţiune. Şi singura perfecţiune a trupului e să-şi accepte precaritatea pentru a şi-o sărbători, fără prea multe mofturi.

Când Rubens, la cincizeci şi trei de ani, s-a recăsătorit, luând de soţie o fetişcană de şaisprezece ani, toată lumea la Anvers a făcut glume răutăcioase pe seama faptului că fiul său Albert avea exact vârsta mamei sale vitrege. Numai faima lui Rubens a potolit zâmbetele şi bârfelile. Dar această fetişcană de şaisprezece ani, care a intrat în viaţa lui Rubens, a produs cea mai orbitoare explozie de senzualitate din istoria picturii.

Miracles of St Ignatius (1615-20)

Miracles of St Ignatius (1615-20)

   Ea a făcut din ultimii zece ani ai carierei lui Rubens un adevărat triumf senzual. Acum Rubens rupe toate barierele, înlătură toate constrângerile, doboară toate obstacolele, refuză toate pejudecăţile. Apropiindu-se de şaizeci de ani face şi lumina şi culoarea să cânte. E dezlănţuirea unui pictor fericit. Lumea flecăreşte ironic când pictorul nu e de faţă sau nu e atent, fără să bănuiască însă că sărbătoarea cea mai violentă a barocului va avea la origine această fetişcană, pe nume Hélène Fourment, ale cărei trăsături Rubens le împrumută tuturor zeiţelor şi nimfelor şi chiar Fecioarei.

De accea e greu de spus câte portrete i-a făcut Rubens. A pictat-o singură sau cu copiii, goală sau îmbrăcată, acoperită de bijuterii sau lăsând numai albeaţa trupului ei să strălucească. Şi, ca de obicei, nu întâlnim în aceste portrete nici un indiciu de viaţă interioară. Nu aflăm, prin urmare, nimic despre caracterul tinerei soţii a pictorului, în schimb aflăm de fiecare dată că e frumoasă şi, mai ales, că Rubens o iubeşte. Întrucât fiecare portret e o declaraţie de dragoste.

Când vede Judecata lui Paris, comandată de regele Spaniei, Cardinalul-Infante e şocat. Nudurile zeiţelor palpită, având o senzualitate fremătătoare şi triumfătoare. Pictorul nu e indecent, dar e foarte clar. Afrodita nu se mai mulţumeşte să simbolizeze dragostea. O cunoaşte, a trăit-o şi nu vrea să ascundă asta. Ca şi celelalte zeiţe, dealtfel. Cardinalul-Infante cere cu stăruinţă câteva văluri care să facă privitorul să se simtă mai puţin indiscret. Dar acum diplomatul Rubens nu mai cedează nici în faţa regilor când e vorba de pasiunile lui. El refuză şi cele trei zeiţe rămân goale.

Poate că adevăratul Paris, cel din legendă, n-ar fi ales pe nici una din cele trei zeiţe pictate de Rubens. Ele au formele prea pline pentru gusturile grecilor. Dar Paris e şi el un cioban barc acum. Şi, fireşte, alegerea are loc dupa regulile barocului. În plus, ele nu aparţin unui pictor care a vrut să recreeze lumea.

Rubens s-a mulţumit s-o cânte.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1368 – 27.08.1981

Anunțuri

12/08/2017

„The Black Page – decriptarea unei bijuterii sonore de Frank Zappa…

Filed under: Uncategorized — afractalus @ 20:20

Sursă: „The Black Page – decriptarea unei bijuterii sonore de Frank Zappa…

06/08/2017

Octavian Paler – Un diplomat printre stoici: Rubens (IV). Odiseea trupului.


Adoration Of The Magi (1618-19)

 Adoration Of The Magi (1618-19)

   Rubens, scrie Eugenio d’Ors, nu se mulţumeşte să conducă pictura spre muzică. O transformă în teatru. Şi observăm că, într-adevăr, otrava culorii îngraşă înainte de a ucide.

Dar Rubens a apărut exact la ora lui. Contareforma n-are nevoie de profeţi, ci de artişti care să elogieze fastul. Problemele de conştiinţă o interesează mai puţin. Un pictor impetuos, care să facă diplomaţie şi cu gloria şi cu Dumnezeu e tocmai ceea ce trebuie. Trăind în Europa lui Richelieu, el se va arăta pios pentru a putea fi fără scrupule. Nu se va sfii să mistifice istoria pictând viaţa Mariei de Medici, după cum nu se va jena să inunde colecţiile cu producţia atelierului său profitând de faima ce şi-a făcut-o. El e dintre cei care ştiu că există o singură fericire care are valoare., cea trăită, şi un singur mod de a-ţi risipi viaţa care nu dă greş : de a renunţa s-o trăieşti. De aceea, chiar când îl sâcâie guta sau când pe cerul lui trec nori de doliu, nimic nu se schimbă în pictura lui.

Christ At Simon - The Pharisee (1618-20)

  Christ At Simon – The Pharisee (1618-20)

   Numai ultimul său autoportret, de sexagenar, îl trădează oarecum. Pălăria mare de fetru negru şi mantia bogată fac parte dintre plăcerile lui obişnuite. Dar aceşti ochi vag înfundaţi în orbite, pleoapele grele, privirea ternă şi obrazul uşor scofâlcit se încăpăţânează să facă feste diplomatului care încearcă să-şi ascundă vârsta. Culoarea magicianului e neputincioasă împotriva morţii care se apropie. Nu poate decât să-i absoarbă zgomotul paşilor. Diplomatul e încă atent la amănunte. Ţine mâna pe spadă pentru a-şi da prestanţă. Mustaţa şi barbişonul sunt subliniate în acelaşi scop. Mâna înţepenită uneori de gută îl ascultă încă, aşternând pe pânză aceeeaşi culoare transparentă şi strălucitoare.

Dar ceea ce Rubens a vrut să ascundă, nu reuşeşte decât parţial şi neconvingător. Oricât se întinereşte, cam cu vreo zece ani, ceva în acest obraz nu mai e ca înainte. Masca, bine păstrată totdeauna, a căzut, se pare.

Supremul viciu este, zicea Oscar Wilde, superficialitatea. Pentru a ajunge la această concluzie, Oscar Wilde a trebuit să facă închisoare, să se cufunde în baia infectă a ocnaşilor din Reading. Rubens ne cere mai puţin. El nu ne cere decât să-i privim, încă o dată, chipul din autoportretul de la şaizeci de ani. Nu, nu ne-am înşelat. Bătrâneţea este pentru Rubens în primul rând o ofensă. O ofensă adusă  plenitudinii care l-a sedus şi l-a îmbătat totdeauna…  

Mars And Rhea Silvia

   Mars And Rhea Silvia

 

În plină beţie a simţurilor, trupul descoperă deodată cu un fior de gheaţă că el nu e totul. Şi de la a descoperi că nu eşti totul nu e decât un pas până la a descoperi că nu eşti nimic. Din fericie, natura pozitivă a lui Rubens îl ajută să nu facă acest pas. Mâna sprijinită pe spadă nu tremură, chiar dacă e uşor crispată. Dar în optimismul somptuos al lui Rubens se insinuează o îndoială. Începută ca o apologie a simţurilor, pictura lui presimte oare înfrângerea ? Adevărul e că autenticii pesimişti nu sunt cei care au strâmbat acru din nas fără să deschidă bine ochii asupra lumii. Pe aceştia nu-i credem. Îi suspectăm. De unde să ştie ei la ce renunţă dacă n-au cunoscut viaţa, dacă n-au iubit nimic ? Pentru a cunoaşte trebuie să iubeşti mai întâi. Nu poţi pierde decât ceea ce ai avut sau ai fi putut să ai.  

În schimb, cei care au exultat în faţa vieţii şi deodată, sub masca aceasta, s-a auzit un strigăt disperat ne pun totdeauna pe gânduri. Nu e, fireşte, cazul lui Rubens. El nu scoate acest strigăt. Şi până la sfârşitul vieţii pictează aceleaşi trupuri în care luxul cărnii suprimă psihologia, sărbătorind posibilul, nu absolutul. Dar diplomatului îi e probabil din ce în ce mai greu să se concilieze cu adevărul care se reflectă acum în privirea lui.

Cu cincisprezece ani înainte, se pictase tot cu o mantie, având pe cap o pălărie neagră cu boruri largi. Atunci era încă în plină vigoare şi n-a trebuit să trişeze. Se putea picta aşa cum se vedea în oglindă. Dimpotrivă, i-a făcut chiar plăcere, se pare, să-şi arate semnele maturităţii pe obraz. Acum nu mai poate fi atât de sincer. Nu se poate opri să nu se întinerească. se flatează abil, dar privirea voalată îl dă de gol. Nu mai e decât un bătrân uzat.

Descent from the Cross (1616-17)

Descent from the Cross (1616-17)

   Aşa e şi, totuşi, tocmai asta ne aduce aminte cine e Rubens. E un Homer al picturii, cum spune Delacroix, dar un Homer care se reîntoarce la Troia pentru a povesti nu atât epopeea frumuseţii, cât epopeea trupului. Unde să înveţi mai bine decât la Rubens că arta a căutat absolutul în ceea ce trece şi eternitatea în ceea ce moare, că nu există, poate, absolut decât în ceea ce e trecător ? Trupul muritor a fost transformat de greci în statuie de zeu. În schimb, Rubens ne povesteşte odiseea trupului.

E drept că această odisee are un sfârşit pe care el nu ni-l spune. Îl evită. Ar fi prea mult, probabil, să-i pretindem să renunţe la singura diplomaţie de care avem nevoie în melancolie, de a întoarce privirea la timp, dar, în măsura în care au dreptate cei ce susţin că în artă dificil nu este ce spui, ci ce nu spui, înţelegem că el evită astfel partea cea mai dificilă. După ce s-a privit în oglindă şi a rămas pe gânduri văzând cât de mult a îmbătrânit, s-a reîntors la nudurile în care pictează gloria trupului tânăr şi zei capabili să accepte provizoriul. Mai mult, chiar să-l dorească. Aşa cum se întâmplă în Judecata lui Paris unde barocul nu mai e dispus să discute despre frumuseţea celor trei zeiţe decât după ce ele s-au transformat în femei.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1367 – 20.08.1981

tags:

05/04/2017

Octavian Paler – Un diplomat printre stoici: Rubens (III). Critica paradisului.


Massacre of the Innocents

   Massacre of the Innocents

   Din clipa când a fost izgonită din paradis, Eva a străbătut toată istoria artei. În numele ei s-au purtat şi războaie, ca războiul troian, dar Adam nu i-a întors nici atunci spatele. Dimpotrivă, a creat în onoarea ei Iliada. Eva l-a  înşelat uneori pe Adam, i-a tăiat părul în somn, l-a împins la moarte, dar l-a împins şi la fapte mari. Dintre toţi zeii grecilor, Afrodita i-a ajutat poate cel mai mult să fie înţelepţi, i-a învăţat că a trăi fără dragoste înseamnă a trăi zadarnic. Sau, cum va zice mai târziu Feuerbach, că acolo unde nu există dragoste nu există adevăr.

Rubens merge chiar mai departe. Şi poate nicăieri nu se vede mai bine acest lucru ca într-un tablou intitulat oarecum ostentativ: Adam şi Eva în paradisul terestru. Cum adică “terestru” ? Răspunsul e unul singur: drumul cerului nu poate duce în altă parte decât pe pământ. Dealtfel, chiar asta a vrut să spună tabloul.

El a fost realizat, cum se ştie, în colaborare cu Jan Briegel. Specialist în flori, fructe şi animale, Jan Bruegel a pictat, bineînţeles, peisajul, iar Rubens cele două nuduri: Adam şi Eva. Şi ne dăm seama din prima clipă că Rubens a făcut aici o uşoară concesie. Ca să nu contrazică peisajul de o mare fineţe al colaboratorului şi prietenului său, i-a pictat pe Adam şi Eva mai puţin corpolenţi decât i-ar fi imaginat într-o natură voluptuoasă creată tot de el. N-a renunţat la nuditatea triumfală care îi place atât de mult, la acele sărbători tumultuoase ale trupului care ne fac să recunoaştem “un Rubens” de la distanţă în orice muzeu, dar şi-a stăpânit cât a putut pasta sa onctuoasă, a pus o oarecare surdină formelor şi culorilor sale pentru a cânta în duet cu Jan Bruegel.  

The Education of Marie de' Medici 1622-24

The Education of Marie de’ Medici 1622-24

 

Dincolo de această concesie, el nu mai poate fi decât ca de obicei. Adică pictorul cel mai nepotrivit pentru a ne arăta un paradis cu oameni inocenţi, bazat pe frustrare. Rubens nu poate concepe decât paradisurile trăite. Cele pierdute nu-l atrag (sau nu le înţelege). Nici cele în care omul ar trebui să uite de trupul său. Ca şi Renan, el ar fi putut spune că nu există paradis, dar trebuie să facem aşa ca să merităm unul. Numai ca pentru fiecare paradisul a însemnat, evident, altceva…

La Rubens, Adam şi Eva sunt atât de “tereştri” încât ne sugerează, ciudat, în comparaţie cu Tiţian, în acelaşi timp o decadenţă şi o revanşă. Ei ne par incompatibili cu paradisul şi tocmai în această incompatibilitate stă şi revanşa lor; deoarece au priceput, de dăm seama, că nu pot renunţa la îndrăzneala de neiertat de a iubi şi la provocarea de a lăsa să se vadă asta. De fapt, ei aduc în paradis viaţa, iar vegetaţia tandră, pictată de Jan Bruegel, devine complice cu aceşti doi oameni care cuceresc paradisul şi îl pierd în acelaşi timp prin Iubire şi Viaţă, convinşi că un paradis în care iubirea ar fi socotită un păcat şi voluptatea a fi anatemizată n-ar merita să fie regretat.

Rubens dă dovadă, aş zice, de o insolenţă cuvioasă. Mărul, şarpele, sunt accesorii aproape inutile aici. Adam şi Eva spun singuri ce au de spus. Ei nu se simt toleraţi în acest paradis. De aceea nu au smerenia pe care le-au atribuit-o alţi pictori. Nu stau ca la Dürer separaţi şi ameninţaţi de un blestem, ca nişte victime frumoase. Au mai puţină nobleţe decât la Tiţian, dar mai multă dorinţă de a nu asculta decât de inima lor. Paradisul e doar peisajul în care s-au întâlnit. Aşadar, n-au cui să dea socoteală decât lor înşile. Şi dragostea şi cunoaşterea la aparţin şi dacă vor avea o vină într-o zi, aceasta nu va fi aceea că s-au iubit, ci că s-au despărţit şi au rămas singuri. Ei pot fi expulzaţi nu din paradis, ci din dragostea care îi apropie.

The Fall of Phaeton 1605

The Fall of Phaeton 1605

   Primejdia care pluteşte deasupra lor nu e alungarea din acest decor, ci riscul de a nu înţelege importanţa faptului că s-au întâlnit. E un paradis aici care a încetat să mai transforme dragostea în interdicţie şi păcat ; un paradis în care omul se mişcă liber, făcându-şi declaraţiile de dragoste fără teama că va plăti pentru ele.

Mai mult, paradisul însuşi, cu vegetaţia lui de o moliciune caldă, tropicală, a devenit aici senzual. Şi dacă a iubi ar fi în continuare o vină, Adam şi Eva nu vor trebui să se lepede acum de sentimentele lor, ci de teamă. Ei s-au reîntors nu pentru a-şi renega vina, ci pentru a o aşeza la loc de cinste în paradis. Căci, într-adevăr, senzaţia pe care ne-o dă Rubens e că Adam şi Eva au recucerit paradisul după ce au fost izgoniţi. Cei doi nu sunt plini de remuşcări şi umili, ci gata să strige cu orgoliu, dacă ar fi nevoie, că dragostea e infinit mai importantă decât o inocenţă pustie în care inima n-ar tresări niciodată. Şi că un paradis fără dragoste n-ar mai fi paradis, ci infern. Ei au adus astfel chiar păcatul de a iubi, de a simţi, în paradis, arătându-ne, înainte de Baudelaire, că iubirea poate râde şi de infern şi de cer.

Inocent, omul era orb. Numai vina de a iubi i-a deschis ochii. Atunci a înţeles că nu iubirea îl împinge la eşec, ci frigul interior. Pate că Adam şi Eva nu mai ştiu aici să vadă dincol de ceea ce simt. Cel puţin refuză frigul, însă.

Şi pe urmă e limpede că paradisul e la Rubens un subterfugiu pentru a ni se vorbi despre bucuriile terestre. Ceea ce uită el e că tot terestre sunt şi infernurile. Dar asta nu lui Rubens trebuie să i-o reproşăm.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1366 – 13.08.1981

04/04/2017

Jack Seward – „Hara-Kiri” 2

Filed under: FRAGMENTE DIN CARTI SI BLOGURI — afractalus @ 16:57
Tags: , , ,

   – Highlight Loc. 649-50 : The standard length of the knife for seppuku was 0.95 shaku, or about eleven and a half inches. It was wrapped in two folds of a Japanese tissue paper called sugihara paper, leaving the point exposed slightly over half an inch.
– Highlight Loc. 661-64 : As soon as the seppuku performer opened his kimono, he stretched out his right hand to seize the knife. Without allowing a moment’s delay, he cut into his abdomen from left to right. It was counted more courageous to make a slight cut upwards at the end, which was called the jumonji or crosswise cut. The exact moment of decapitation was arranged beforehand and the assistant had to know whether or not the condemned would make a crosswise or straight cut.
– Highlight Loc. 671-74 : It was considered expert not to cut the head completely off in one stroke, but to leave a portion of uncut skin at the throat, so that the head would not roll away but would hang down, concealing the face. This technique was called daki-kubi or „retaining the head,” and was taken as proof of excellent swordsmanship. The kaishaku-nin would later make the last separation at leisure, either with the same long sword or with his short knife.
– Highlight Loc. 858-60 : Confucianism teaches, „The male and female shalt not sit together even at the seventh year.” The whole relation between men and women was colored with this concept. Under the iron rule of feudalism, it was unalterable. Romance or elopement could mean death by fire or crucifixion.
   – Highlight Loc. 861-70 : In Tale of the Genji written by Lady Murasaki a thousand years ago, there were numerous stories of romance enjoyed by the Japanese of those days before the influence of Confucianism began to be felt. But, in the Edo Period, the only place where one could have free contact with women were the officially licensed gay quarters called yukaku, wherein the women were owned by the establishment or „house” and could be visited after payment of a fee. Even in such quarters, only sex—not love—was allowed. However, it sometimes did happen that men and women fell in love, even in houses of ill-fame. When such girls fell in love, they secretly sent letters protesting their devotions to their sweethearts or tried to demonstrate their feelings by avoiding carnal intercourse with other guests or even sometimes cutting off their little fingers and sending them as tokens of their love. Sometimes, when their love was thwarted at every turn, the lovers resorted to suicide to „reveal the heart.” Properly, the word was shinju-shi, but shi, meaning „death,” came to be omitted. This manner of suicide spread among the townspeople very quickly, and the latter part of the Edo Period came to be characterized by this phenomenon.
– Highlight Loc. 889-91 : Whereas seppuku could be described as the crowning culmination of Bushido and perhaps of the feudal society from which it grew, shinju arose as a form of desperate resistance and opposition to a civilization that negated humanity.
   – Highlight Loc. 966-69 : Opposition to this suppression of the freedom to love whom one pleased was expressed by shinju, where the lovers put themselves beyond the control of society. Not only was shinju a denial of feudal authority, but, when it was done by a samurai and a woman, it also meant a significant change in basic attitudes. In the Japanese code of Bushido, there is the inherent disdain of women (an influence of Confucianism) which is quite different from European chivalry.
– Highlight Loc. 1173-76 : Oddly enough, Bushido reached its zenith, in a sense, after feudalism was abolished at the start of the Meiji Restoration. Main factors contributing to this were the concentration of loyalty on the Emperor, the enactment of the conscription law (leveling the difference between samurai and chonin), and the Imperial Rescript to Military Men which helped to strengthen the code of Bushido among soldiers and sailors.
==========

02/04/2017

Jack Seward – „Hara-Kiri” 1


   – Highlight Loc. 112-15 :Bushido had become firmly established in Japan as the Way of the Warrior by the beginning of the long and successful reign of the Tokugawa Clan (1603-1867). Within its framework, seppuku was not only meted out as an honorable sentence of death to violators of certain of the Tokugawa laws but also was practiced to demonstrate and emphasize resistance, remonstrance, loyalty, and affirmation of the correctness of one’s position.
– Highlight Loc. 121-24 :In Japanese society today, the accepted rule is to render official terms in the on or Japanese way of pronouncing the original Chinese character, and such is the case with seppuku. The same two characters, in reverse order, can also be read hara-kiri in the kun or native Japanese style of pronunciation. The word hara-kiri is used only in conversation, and not for official purposes or in formal speech or writing.
– Highlight Loc. 243-46 :The ancients, therefore, put huge stones on the burial spot so that the spirit would not come out to haunt the living in a dream or in the shape of a ghost. The custom of immolation originated at such a stage in civilization. Beloved wives, concubines, servants, and even horses were buried with the deceased, so that he might keep on „living” peacefully and comfortably in the nether world, which was called in Shintoism, yomi.
– Highlight Loc. 317-20 :The word hara or abdomen has a common root with the word hari which means tension. Ancient Japanese associated tension in the abdomen with the soul. The abdomen is the place where the soul resides; the more vital the action, the greater the tension. At the same time, it is the physical center of the body; hence they were led to look upon the abdomen as the cradle of one’s will, thought, generosity, boldness, spirit, anger, enmity, etc.
   – Highlight Loc. 344-46 :According to Zen doctrine, Buddha-hood is achieved only after acts of austere self-mortification. It is a state that must be actively pursued and won by the individual. Thus, the ordeal of seppuku would give high merit toward the attainment of Buddha-hood.
– Highlight Loc. 348-50 :Finally, the samurai attached great importance to the manner of dying and to the moment of death. According to their code, the death sentence of simple decapitation brought eternal shame to the memory of the warrior. In seppuku, however, the samurai died of his own accord, at least in the ritual sense, and this was a fitting end to a valiant life.
– Highlight Loc. 444-49 :a moving example of junshi: On the eve of Shimizu’s seppuku, his favorite vassal Shirai sent a request that Shimizu visit his room. When Shimizu arrived, Shirai apologized for having his master visit his humble quarters and explained that he had wanted to reassure his master that seppuku was not difficult and that he, Shimizu, should not be concerned about what he would have to do on the morrow. So saying, Shirai bared his abdomen to show that he himself had completed the act of seppuku only a moment before Shimizu’s arrival. Shimizu gave Shirai his deepest thanks for his loyal devotion and assisted him in kaishaku, i.e., he beheaded him with his sword.
– Highlight Loc. 450-52 : the Buddhist custom to place a corpse with its head to the north. This ceremonial custom derives from the belief that Buddha entered Nirvana facing the west with his head to the north and his right arm underneath his head.
– Highlight Loc. 468-72 :Under the Tokugawa Shogunate, there were about 60 feudal lords, great and small, throughout the country. These lords were not permitted to live permanently in their own fiefs but had to maintain mansions and spend much of their time in Edo. They could not stay in their own fiefs longer than one year at a time and, even then, they had to leave their wives and children in Edo during their absence from the capital. This strategy on the part of the Shogun had certain controlling effects: Each lord could not stay in his own fief long enough to adequately prepare for and foment rebellion; his family were hostages in the Shogun’s capital;
   – Highlight Loc. 515-21: The kenshi’s next function was to pronounce the sentence. He began with the following announcement: „I hereby pronounce the supreme command of the Shogunate.” Thereafter, he would read the sentence: „Considering the charge that [name of the condemned] did [the offense for which he is to be punished], the subject is herewith commanded to commit seppuku.” Thereupon, the person ordered to commit seppuku bowed and uttered briefly but respectfully a few words of gratitude for having been given this honor. Then the seppuku rite itself began,
– Highlight Loc. 627-29 : The farewell greetings were all so ceremonialized and stereotyped that they served as some relief at such a doleful time. In reply to the command to commit seppuku, the condemned man would answer, „My crime should have deserved a more severe punishment, whereas I have been allowed to commit seppuku, for which my gratitude is boundless,”
– Highlight Loc. 646-47 : The seppuku knife was not long. In the first place, a long knife would be dangerous. It might happen that the condemned man would suddenly change his mind and decide not to die.
==========

27/03/2017

Octavian Paler – Un diplomat printre stoici: Rubens (II). Pasiunea pentru posibil.


Self Portrait

    Self Portrait

   Biografii au mers, uneori, şi mai departe, consecvenţi în eforturile de a construi imaginea unui Rubens stoic. Palatul din Anves nu era chiar „palat” zic ei. Fastul şi luxul care îl încântau pe Rubens nu erau chiar „fast” şi „lux”. Cât priveşte castelul şi domeniul de la ţară, ele au aparţinut unui om aproape bătrân şi bolnav de gută. Şi pentru ce toate aceste reticenţe ? Cumva pentru ca viaţa lui Rubens să semene cu opera lui ?

Dar, mă întreb, unde au văzut aceşti biografi austeritate într-o operă de o senzualitate fără egal ? În peisajele lui ? Când natura nu mai este un simplu fundal şi avansează în planul întâi al tabloului, natura lui Rubens este la fel de somptuoasă ca şi atmosfera palatului său din Anvers. Atunci, poate, în nudurile sale, în care nu mai există nici o podoabă ? Ei bine, tocmai în nuduri, acolo unde nu are de înfăţişat decât albeaţa cărnii, Rubens face fanfarele senzualităţii sale să cânte mai asurzitor.. Aceste nuduri sunt uneori la limitele echivocului pentru privirile ipocrite.

De fapt, unii biografi ai lui Rubens fac ceea ce i s-a cerut pictorului pentru Judecata lui Paris şi ccea ce Rubens a refuzat: vor să pună văluri. Maestrul flamand ne e prezentat ca un om ponderat, echilibrat, plin de tact. Or, Rubens nu e cumpătat, probabil, decât în confesiunile sale. Aici e, într-adevăr, foarte prudent. Nu e omul dispus să se destăinuie şi foarte rar îi scapă o mărturisire. Nimeni nu ştie ce a gândit acest iscusit diplomat care şi-a trăit viaţa din plin, întreţinându-şi cu abilitate şi faima de pictor şi pe aceea de înţelept virtuos.  

Cimon And Pero

           Cimon And Pero

 

El ascultă liturghia în fiecare dimineaţă, dar priviţi oricare din tablourile lui. Nu veţi găsi în ele nici un fel de nelinişte metafizică. Dimpotrivă, veţi întâlni un pictor convins că tot ce merită atenţie se poate atinge cu mâna şi că nu avem decât ce trăim. Rubens exaltă viaţa nu împotriva zeilor, ci împreună cu ei, incitându-i să renunţe la vanitatea lor divină şi să deprindă una barocă. Tot ce-l interesează se află pe lumea aceasta şi în viaţa aceasta. Glorie, satisfacţii, o soţie frumoasă, o casă pe gustul său, covoare moi, colecţii scumpe. Dacă e adevărat că s-a sculat în fiecare dimineaţăla patru, a făcut-o din dragoste pentru pictură şi pentru că pictura era şansa de a dobândi ce vroia. Mi-l închipui zâmbind de câte ori revedea versurile lui Juvenal de pe pavilionul grădinii. Probabil, niciodată nu s-a gândit serios la viaţa de apoi. Pentru un om care pictează ca el, lumea înseamnă numai ceea ce poate fi cucerit. Singurul lucru imposibil pe care vrea să-l obţină este, probabil, nemurirea.

În rest, vrea să epuizeze domeniul posibilului. Nici o dâră de frig metafizic nu se vede în culorile acestui acestui pictor homeric a cărui senzualitate cântă până la indecenţă. Când pictează o chermeză flamandă, petrecerea lui e dezlănţuită şi aproape scandaloasă în comparaţie cu ceea ce ştim de la Bruegel cel Bătrân. Rubens nu-şi poate stăpâni exaltarea. Dansul său nu poate fi decât neînfrânat. Pasiunea sa nu poate fi decât aceea a unui dionisiac, lacom de toate ofertele vieţii.

The Three Graces 1639

The Three Graces 1639

   Pictează aşa cum trăieşte: fără să şovăie, fără să revină. Are o tuşă uşoară şi n-ar înţelege ce este spaima care-l copleşea pe Leonardo când lua penelul. El, Rubens, pictează totdeauna cu plăcere. Materia i se supune docilă, ca şi dscipolii. Penelul îl ascultă ca şi lumea din jur. Iar el lasă culoarea liberă, să cânte, să strălucească şi să ucidă. Nici măcar boala, guta de care începe să sufere, nu e pentru el un obstacol, nu întunecă în tablouri bucuria de a trăi. Pictează uneori martiri pentru ca aşa îi cer clienţii. Dar martirii lui Rubens îşi uită durerea îmbătaţi de culoare. Nici asceza nu-i reuşeşte, sfântul Hieronymus are un trup bine hrănit, căci Rubens nu poate fi interpretul suferinţei. El pictează şi rănile ca o apoteoză. Cununa de spini ca o aureolă.

Dar poate că destinul nu izbuteşte să fie altfel decât imperfect şi că orice favor excesiv frustrează. Deosebirea dintre Rembrandt, negustorul falit, şi Rubens, negustorul abil, e la fel de clară ca deosebirea dintre Rembrandt, pictorul care tulbură, şi Rubens, pictorul care încântă. Rubens nu cunoaşte nici penumbra, nici umbra. Afacerile, ca şi culoarea lui, prosperă fără căderi şi fără abisuri. dar toată retorica lui Rubens.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1365 – 06.08.1981

21/03/2017

Octavian Paler – Un diplomat printre stoici: Rubens (I). Secretul lui Rubens.


The Hermit and the Sleeping Angelica 1626-28

  The Hermit and the Sleeping Angelica 1626-28

   Poate ar fi trebuit să spun “Un diplomat printre filosofi”. Pentru că Rubens se pictează şi pe sine alături de filologul Justus Lipsius, de fratele său Filip şi de Jan Weverius în Cei patru filosofi. Dar e prea evident că aici nu se află, de fapt, nici un filosof  în afară de Seneca, ales să patroneze, din bustul de marmură, grupul.

În schimb, s-ar părea că avem de-a face cu adepţi ai moralei stoice. Şi că un pictor care se scoală la patru dimineaţa în fiecare zi, ca să asculte liturghia înainte de a-şi începe cele aproape douăsprezece ore de muncă în faţa şevaletului, care e cumpătat la mâncare şi slăveşte virtutea ca Rubens, care înscrie pe frontonul pavilionului din grădina sa aceste versuri ale lui Juvenal “Să lăsăm zeilor grija de a ne oferi binefacerile lor, să ne dea ceea ce ne convine mai mult”, nu poate fi decât un stoic adevărat.

Dar ce fel de stoic e acesta ? Înţeleptul stoic trebuie să stârpească pasiunile şi să considere virtutea ca singurul bun adevărat. Bogăţia şi gloria trebuie să-i fie indiferente. Or, în tablourile lui Rubens pasiunea cântă ca o fanfară. Şi nu numai că Rubens nu e indiferent la bogăţie şi la glorie, dar le caută cu insistenţă şi se pricepe să le obţină. În realitate, el nu aşteaptă nimic de la zei. Îşi ia singur ceea ce e de luat. Şi ca om şi ca pictor, e dintre cei care nu-şi pierd timpul, care merg direct la ţintă.  

The Judgment of Paris c. 1625

    The Judgment of Paris c. 1625

 

Versurile lui Juvenal, liturgia de la patru dimineaţa, citatele latineşti cu care îşi împănează scrisorile, par mai degrabă diplomaţie. Rubens e omul cel mai potrivit pentru a uni şi stoicismul, la modă, şi fastul Contrareformei. El slăveşte virtutea şi îşi ridică un palat la Anvers. Se roagă lui Dumnezeu şi se gândeşte numai la sine. Invocă autoritatea cerului şi umflă sânii zeiţelor sale. Călătoreşte în Anglia, în Franţa, în Spania, ca diplomat amator, dornic şi de altă faimă decât aceea de pictor, se învârte în lumea bună, obţine aproape tot ce vrea şi nu renunţă la nimic din ceea ce poate obţine, bani, glorie, titluri, succes. Nuface niciodată greşeala lui Michelangelo de a-i scoate din sărite pe cei de care depinde şi de a-i sili să-l ameninţe.

Dimpotrivă, le dă impresia că-i ascultă orbeşte şi, în acest timp, face ce vrea. Se lasă folosit, dar cu gândul permanent la ceea ce îi e lui de folos. Ştie, dealtfel, să fie pe placul ducilor şi al regilor. Ca un bun diplomat, îi obligă să-l admire, să-l considere confidentul şi prietenul lor. Şi nu ia în derâdere niciodată privilegiile deoarece doreşte el însuşi să le aibă.

Venus, Cupid, Baccchus and Ceres 1612-13

  Venus, Cupid, Baccchus and Ceres 1612-13

   Spre deosebire de Rembrandt,  Rubens e şi un bun negustor. E explicabil, deci, că afacerile îi prosperă continuu. Transformă atelierul său într-o adevărată manufactură de tablouri. Atrage colaboratori care ei înşişi sunt, în unele cazuri, mari artişti, ca Van Dyck sau Jan Bruegel. Colecţionarii îi cer insistent opere făcute “de mâna lui”, dar cine mai ştie unde începe şi unde sfârşeşte contribuţia sa în nenumăratele tablouri care părăsesc atelierul ? Poateritatea însăşi va obosi să rezolve până la capăt această problemă. Uneori va prefera să închidă ochii şi să spună “un Rubens”, mulţumindu-se să recunoască formele pline, fastuoase sau de o opulenţă uşor trândave şi trufaşă, care îi plac atât de mult maestrului din Anvers.

El face adesea numai schiţele, pe care colaboratorii săi le reproduc la dimensiunile dorite. Supraveghează apoi lucrul, intervine cu retuşuri, finisează câte o figură, corectează câte un amănunt. Pictează în îngtregime numai tablourile care îl atrag cel mai mult. Grăbit şi atunci, deoarece comenzile curg necontenit. Din fericire, pictând cu o mare uşurinţă, având ceea ce se cheamă “furia penelului” ca Tintoretto, îşi poate îngădui o deviză care l-ar fi crispat pe Leonardo: “Ceea ce vrei să faci, fă iute”.

Dacă Tiţian a unit în tablouri plăcerea cu demnitatea, Rubens ne lasă impresia că plăcerea poate sta pe soclu şi singură. Iată un motiv de uşoară iritare, deoarece această morală e aproape totdeauna practicată de privilegiaţi cărora norocul le surâde din plin. Rubens ne dezarmează însă prin sinceritatea cu care recunoaşte în tot ce pictează că ştie să preţuiască favorurile Fortunei şi plăcerile vieţii. Fapt cu atât mai important cu cât vine din partea unui maestru în arta de a rămâne secret.

Venus and Adonis c. 1635

  Venus and Adonis c. 1635

  Sunt greu de crezut poveştile că dicta scrisori şi flecărea cu cei din jur, răspunzând la întrebări, în vreme ce picta, fără să se întrerupă din lucru. Dar e adevărat, probabil, că avea un lector plătit care îi citea din Tacit, din Horaţiu sau din Plutarh, în orele cât stătea în faţa şevaletului. Şi e sigur că atelierul său era deschis tuturor admiratorilor şi chiar curioşilor care-l puteau vedea la lucru. Picta în acest du-te vino fără să se sinchiseasca de priviri indiscrete, etalându-şi secretele meseriei la lumina zilei. Şi totuşi viaţa lui  e plină de semne de întrebare. E chiar atât de bun cunoscător al poeţilor latini pe care îi citeşte in original ? Se prea poate. Numai că tablourile dezmint versurile alese din Juvenal.

Şi de ce face atâta caz de virtute ? Voluptatea cu care ne arată toată gloria şi păcatele barocului îl contrazice. Bănuim că Rubens e prea diplomat ca să renunţe la precepte, dar e prea avid de viaţă ca să le pună în practică. De fapt, el îşi ia singur binefacerile de care are nevoie şi la care consideră că are dreptul. Alege singur ce-i convine. “Filosofii” nu mai sunt acum poaţi ca la Giorgione. Sunt filosofi senzuali, cărora le place să trăiască bine şi pentru care filosofia înseamnă în primul rând carieră.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1364 – 30.07.1981

20/03/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (X). Punctul de sprijin 2.


Head of a woman

   Head of a woman

   Veacul nostru n-a primit in zadar atâtea lecţii de ipocrizie. A învăţat să le folosească. Astfel că dacă nu înţelegi ce spune Leonardo sau nu te interesează, ai o soluţie neaşteptată la îndemână, la care alte secole s-au gândit mai puţin: vei declara că-l admiri.

În felul acesta nu rişti niciodată să te faci de râs. Vei fi la adăpost, scăpând şi de invinuiri şi de complexe. În definitiv, ce rost ar avea să recunoşti ca n-ai văzut chipul Giocondei decât întâmplător, pe ambalaje sau ilustrând un reportaj de senzaţie care anunţa că undeva i s-au pus mustăţi ? Singura frază care nu trebuie rostită azi în nici o împrejurare este aceea a lui Socrate, „Ştiu că nu ştiu nimic”. Când toată lumea ştie totul, eşti ridicol să nu ştii nimic. Şi dacă n-ai destulă impertinenţă să declari că ştii totul, poţi oricând să ţi-o asumi pe aceea de a admira totul. E acelaşi lucru spus altfel. După aceea nimeni nu va mai avea dreptul să te considere un ignorant.

La urma urmei, n-are importanţă nici faptul că într-adevăr nu te-a interesat niciodată surâsul Giocondei. Important e că ai auzit că e inexplicabil şi eşti gata să repeţi asta. Şi apoi, de la ideea că numai adevărurile care ne ajută să trăim merită să fie socotite adevăruri nu e prea departe până la credinţa că numai adevărurile care ne convin sunt adevăruri.

Mai ales că admiraţia convenţională nu costă nimic, nici măcar efortul de a pricepe ce admirăm. E chiar calea cea mai comodă de a exorciza gloriile, de a ne descotorosi de problemele pe care ni le pun. Dacă e de ajuns să admiri, ce mai contează cât şi ce ai înţeles ? Ne strigăm cu atât mai tare admiraţia, cu cât această admiraţie e mai găunoasă. Îl admirăm pe Leonardo şi cu asta am încheiat socotelile cu el. Nu e nevoie nici să-i mai cunoaştem opera. Îl exilăm într-un fel de suprarealitate de unde nu ne mai deranjează. Surâsul lui, ca şi surâsul zeilor, devine inofensiv.  

Head of a Young Woman

  Head of a Young Woman

 

Arde ce ai iubit şi iubeşte ce ai ars, ziceau cei vechi. Arde ce ai admirat şi admiră ce ai ars, pare să fie înţelepciunea de azi. Deosebirea e esenţială. Cum zicea Ortega y Gasset, lucrul iubit devine indispensabil. Nu putem trăi fără el, nu putem admite o viaţă în care noi să existăm, iar lucrul iubit să nu existe. În vreme ce putem trăi foarte bine, se pare, fără ceea ce admirăm, cu condiţia să ştim să ne strigăm admiraţiile ca şi cum n-am putea concepe lumea în lipsa lor.

E drept că veneraţia convenţională renunţă în loc să explice. Ea transformă tabloul în obiect de cult şi emoţia în ritual. Şi ca orice pentru a ne înstrăina de el. dar n-a fi prima oară când şarpele se întoarce să-şi muşte coada. Întrebarea lui Hamlet li se pare atâtora prost pusă. “A fi sau a nu fi ?” nu “a reuşi sau a nu reuşi”, aceasta-i întrebarea. Şi totul este să nu eziţi, se pare.

Cineva îmi spunea într-o zi că ar vrea să scrie o carte despre felul cum a fost privită Gioconda de-a lungul timpului. Sigur, o asemenea carte ar fi foarte instructivă. Nu în legătură cu Gioconda, ci în legătură cu cei care au privit-o. Mă îndoiesc, de pildă, că grecii gândeau atâtea despre statuile lor câte li s-au pus în seamă. Şi mă întreb dacă Ictinos, arhitectul Parthenonului, n-ar fi fost mirat citind tot ce s-a scris deespre Parthenon între timp. Marmura şi antichitatea au fost, fără îndoială, înfrumuseţate prin regret. Pentru cei care le-au sculptat, statuile greceşti priveau spre viitor. Pentru noi, ele privesc spre trecut. Născute cu certitudine din speranţă, ele nu mai au decât amintiri. Poate că şi Renaşterea a fost înfrumuseţată prin regret. Pasiunile dezlănţuite de Reformă şi războaiele religioase care au însângerat Europa au contribuit, probabil, mai mult decât Evul Mediu la accentuarea nimbului ei, punând la lucru o nostalgie care a fost mereu dispusă să creadă că nu există decât paradise pierdute. Şi bănuiesc că şi surâsul Giocondei e firesc să fie privit la fel.

Portrait of a Young Lady

Portrait of a Young Lady 

   De aceea e inutil, poate, de la un punct încolo să ne mai întrebăm cum a fost în realitate Leonardo. Întrucât căutăm, s-ar zice, pe chipul lui, în primul rând ceea ce avem nevoie să gasim. Istoria autoportretului e într-o oarecare masură şi autoportretul nostru şi, dacă e aşa, nu există un singur Leonardo, cum nu există un singur Rembrandt. Când biografii îşi termină povestea, e rândul nostru să ne însuşim ceea ce merităm să ne însuşim. Într-o tăcere fiecare alege şi ia în stăpânire ceea ce poate oferi singur. Nu vom avea decât ceea ce eram pregătiţi să avem, nu vom iubi decât ceea ce meritam să iubim.

“Da Vinci, umbră peste oglinzile profunde”, sună versul lui Baudelaire. Dar oglinda profundă este chiar el, Leonardo, iar noi suntem umbrele. Ne perindăm prin faţa oglinzii şi ne vedem pe rând propriile noastre chipuri. De aceea Leonardo e mereu acelaşi şi mereu altul. Pentru că oglinda rămâne aceeaşi, dar chipurile care se reflectă în tăcerea ei sunt mereu altele. Suntem noi, fiecare cu amintirile, cu speranţele şi cu problemele lui. Fiecare căutând poate altceva şi negăsind decât ceea ce caută, dacă avem acest noroc…

Cu o clipă înainte, mai eram judecători. Deodată am înţeles că în tăcere se judecă propria noastră cauză. Şi  că punctul de sprijin e în noi. Sau nicăieri. Depinde de noi dacă în faţa lui Leonardo ne vom cuceri eternul drept al lui Don Quijote de a ne face iluzii şi de a ne bate pentru ele.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1363 – 23.07.1981

 

 

tags:

19/03/2017

Culinar-literar: Kate Christensen – „How to Cook a Moose”

Filed under: Culinar-literar,FRAGMENTE DIN CARTI SI BLOGURI — afractalus @ 12:09

Kate Christensen - How To Cook A Moose

Kate Christensen – How To Cook A Moose

   – Highlight Loc. 149-58 :In 1942, the great food writer M. F. K. Fisher published a treatise on how to survive poverty and hardship called How to Cook a Wolf. Written during the wartime era of rations, shortages, and scrimping, the title refers to the proverbial beast with open jaws that shows up, slavering with hunger, in times of need and poverty, privation and sacrifice. To keep the wolf from the door means to have enough money, barely, to eat and live. Throughout the book, Fisher provides techniques and recipes with limited ingredients for surviving the lean times the country had fallen into in the 1930s and early ’40s. These recipes have humble names like Quick Potato Soup, War Cake, Addie’s Quick Bucket-Bread; there’s also a very basic but serviceable Boeuf Tartare. Chapter headings include “How to Keep Alive,” “How to Comfort Sorrow,” and “How to Be Content with Vegetable Love.” It’s an unusually (for Fisher) straightforward, didactic book about “living as decently as possible with the ration cards and blackouts and like miseries of World War II.” But her tone is anything but grim, or rather, any grimness it contains is undergirded with humor. In the introduction, Fisher writes, “War is a beastly business, it is true, but one proof that we are human is our ability to learn, even from it, how better to exist.”

– Highlight Loc. 162-66 : In one of the book’s final lines, Fisher writes, “I believe that one of the most dignified ways we are capable of, to assert and then reassert our dignity in the face of poverty and war’s fears and pains, is to nourish ourselves with all possible skill, delicacy, and ever-increasing enjoyment.” This last sentence echoes one of my own most deeply held convictions: that eating both well and wholesomely, insofar as it can be done within one’s budget and means, with elegant balance and the occasional indulgent luxury, is an expression of hope and dignity as well as a cause of happiness.

– Highlight Loc. 623-34 : Buckwheat Blini with Crème Fraîche and Salmon Roe Acadians in northern Maine and Canada have a long tradition of eating crepe-like buckwheat pancakes called ployes. Every Thanksgiving and Valentine’s Day, I make blini for breakfast. I use Acadian buckwheat flour fine-milled by Bouchard Family Farms in Acadia, all the salmon roe I can afford to buy from Browne’s Trading Company on Commercial Street in Portland, and thick, buttery crème fraîche that comes in a little pink tub. I serve these crepes with mimosas made of cava and blood-orange juice. They are festive and delicious, filling but light, the perfect kickoff to a day of occasional eating, and a tip of the hat to Maine tradition. 2/3 cup buckwheat flour 1/3 cup gluten-free baking flour 1/4 tsp baking soda 1 tsp sugar 1 tsp salt 1 1/2 cups buttermilk 2 egg yolks 2 egg whites, beaten till stiff 1 T melted butter Combine the dry ingredients and mix well. Add the buttermilk and egg yolks and stir until it’s a smooth batter. Fold in the egg whites, then stir in the melted butter.

– Highlight Loc. 634-37 : Drop spoonfuls of batter into very hot butter in a skillet to make small, thick, round pancakes. As soon as you drop the dough in, turn the heat down to low and let the pancakes sit until they bubble on top, then turn and cook them till browned. Slather crème fraîche on top and garnish with plenty of salmon roe and chopped chives. Serve them 3 to a plate. Serves 4, with a few blini left over for snacking on later with cheese.
==========

08/03/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (IX). Punctul de sprijin 1.


La belle Ferroniere c. 1490

   La belle Ferroniere c. 1490

  Cândva, am fost în India o lună de zile. Înainte de a pleca, am citit sau am recitit tot ce mi s-a părut necesar, pregătindu-mă să nu risipesc o şansă atât de rară. Cunoşteam, desigur, avertismentul lui Mircea Eliade că nu poţi înţelege India decât dacă stai un timp într-o grotă din Himalaia, dar îmi inchipuiam ca şi fără să locuiesc într-o grotă voi putea avea norocul să trec dincolo de jocul exotic al aparenţelor care-l încântă şi-l trădează pe călător.

Dar pe masură ce am străbatut apoi India, îmi dădeam seama din ce în ce mai limpede ca rămâneam în afara misterului râvnit, ca în afara unei cetăţi. Oricât mă străduiam, nu găseam poarta prin care să pătrund în această cetate. În timp ce se aglomerau amănuntele pitoreşti cu care veneam în contact, simteam că mă îndepartam de ceea ce aş fi vrut sa înţeleg, India rămânând pentru mine şi mai impenetrabilă şi mai enigmatică decât înainte. Am călătorit atunci pentru ca în schimbul şansei pierdute să învăţ mai bine diferenţa dintre flecăreală şi adevăr.

M-am întors cu patru caiete pline de însemnări, ceea ce ar face, cred, o carte, dar ajungând acasă le-am aruncat într-un sertar şi niciodată de-atunci nu le-am mai recitit. Ele nu sunt decât relatarea unui eşec. Căci n-am vrut să mă mint şi am recunoscut în notele mele tot ce nu pricepeam dintr-un spirit care amestecă metafizica în realitatea cea mai sordidă şi ţine renunţările atât de departe de disperare, ceea ce eu n-am izbutit niciodată din pricină, probabil, că sufăr prea mult de “păcatul grecesc”, împotriva căruia striga mânios Gauguin, de a judeca totul prin prisma unei nevoi incurabile de frumuseţe şi de puncte de sprijin.  

Leda and the Swan

  Leda and the Swan

 

Într-un mod similar, poate, nu l-am înţeles niciodată până la capăt pe Leonardo care m-a silit să reiau mereu de la început ceea ce gândisem cu o clipă înainte. Încercând să mă apropii de misterul lui, a trebuit mereu să mă opresc într-un punct unde nu poţi şa spui nimic exact. Şi unde tot ce afirmi te aruncă într-un labirint. Am ajuns astfel să mă încurc şi în părerile despre ambiguitate. Căci ambiguitatea s-a născut din prea mult, într-o clipă când cel care a avut nevoie de ea nu putea să spună nimic precis şi vroia să spuna totul. dar uneori a eşuat în prea puţin. Când n-a mai vrut să declare, de fapt, nimic şi a vrut să ascundă asta. Cum să deosebeşti atunci curajul de abandon ?

La Michelangelo, care reprezintă tocmai tipul de artist în stare să mă înflăcăreze prin orgoliul lui aspru şi prin modul lui arţăgos de a riposta, singurătatea nu mi se pare presărată cu nici un fel de capcane. Statuile lui m-au învăţat totdeauna, în chipul cel mai direct, că umilinţa e mai degradantă decât mizeria şi poate chiar decât moartea. În schimb, toate drumurile care duc spre Leonardo sunt ca liniştea prelinsă pe un tăiş de cuţit. Singurătatea lui seamănă cu aceea a unui vultur care dintr-o colivie aurită priveşte stelele, iar tăcerea lui îmi aminteşte vorbele cuiva din Dostoievski : „Eu sunt singur, iar ei, ei sunt toţi”. Ea e singură, iar cuvintele sunt toate.

De aceea ne simţim, cred, cu atât mai bogaţi în faţa lui Leonardo cu cât găsim în tăcerea lui tot ce avem nevoie. Şi cu atât mai săraci cu cât nimic nu ni se oferă precis şi neîndoielnic. El pare implicat în toate şi detaşat de toate. A fost comparat cu Goethe, dar la Goethe nu ne miră aproape nimic, inclusiv faptul că la optzeci de ani învăţa limba persană. În vreme ce la Leonardo ne miră multe şi nu ne explicăm aproape nimic până la capăt. Mi-l pot închipui, de pildă, pe Flaubert lucrând toată noaptea pentru a evita un subjonctiv, dar ceva mă opreşte să judec în acelaşi fel faptul că Leonardo nu trăgea uneori într-o zi întreagă decât o singură linie. Mi-l pot imagina pe Walter Scott scriind singur despre sine articole elogioase, dar nu pot evita impresia că Leonardo surâde ironic de câte ori ne asigură că el poate rezolva orice.

Profile Of A Warrior In Helmet

Profile Of A Warrior In Helmet

  Înţeleg inclusiv olimpianismul lui Tiţian. Dar nu sunt sigur de nimic în liniştea lui Leonardo. Ea poate fi liniştea unui om scârbit sau poate fi liniştea unui înţelept care a ştiut să despartă ceea ce merită atenţie de ceea ce trebuie ignorat; înţelept despre care ne vine greu să credem că a studiat cândva modul de a injecta otravă în pomii fructiferi pentru a obţine fructe otrăvite ca să răzbune o ofensă.

Nu putem nici iubi, nici urâ un lucru înainte de a-l cunoaşte, zicea Leonardo, şi totuşi pe el îl iubim fără să ştim prea bine de ce. Poate pentru că, într-adevăr, ironia lui nu e ca altele, care te îngheaţă, te fac să te retragi şi să te aperi, ci e o ironie care te apropie şi te lasă să fii tu însuţi. Nu simţi nici o constrângere, când cineva îţi zâmbeşte ca Gioconda. Şi nu-ţi e ruşine nici că suferi, nici că iubeşti. Sau, poate, îl iubim din alt motiv, care pare la prima vedere meschin, iertându-i superioritatea pentru că s-a întors spre noi prin decepţii. Eşecurile lui ne-au apropiat, poate, de el chiar mai mult decât izbânzile lui. Ceea ce l-a limitat ne-a făcut să-l simţim mai uman decât ceea ce i-a dat aripi.

Dacă şi-ar fi realizat toate proiectele, astrul geniului său ar fi strălucit şi mai puternic, dar, poate, mai rece. Aşa cum îl ştim însă, el nu e niciodată arogant şi triumfător. E totdeauna îngândurat şi puţin trist. Ca şi cum ar vrea să ne spună : „Am îndrăznit, poate, mai mult decât voi, dar ca şi voi ştiu ce ne limitează”. Am recunoscut astfel în el nu numai geniul. Am recunoscut şi ce dă uneori măreţie înfrângerilor. Nimeni nu ne-a spus mai limpede decât echivocul Leonardo că un om nu trebuie judecat totdeauna dupa victoriile lui, ci după setea lui şi că păşind pe cenuşa lui Icar vânătorii de ciori trebuie să tacă ruşinaţi.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1362 – 16.07.1981

07/03/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (VIII). Un “anacronic”.


The Battle of Anghiari (detail) 1503-05

The Battle of Anghiari (detail) 1503-05

   Dacă Florenţa a fost o Atenă a Renaşterii, s-ar părea că suntem îndreptăţiţi să-l socotim pe Leonardo un Socrate al Renaşterii. Mai ales că există destule lucruri care îi apropie. Şi chiar autoportretul rezumat al lui Leonardo ne arată un chip care are ceva din Socrate. Ni l-am putea imagina foarte bine pe atenian aşa.

Dar Socrate era atenian sută la sută. Avea toate calităţile şi defectele Atenei. În vreme ce Leonardo pare numai pe jumătate florentin. Ceva l-a oprit totdeauna pe florentinul autentic să despartă raţiunea de plăcerea de a trăi. “Cine vrea să fie vesel, fie” reprezenta nu o simplă deviză a carnavalurilor din timpul lui Lorenzo, ci un mod al spiritului florentin de a se opri la timp, ca şi grecii, în faţa absolutului, înainte de a cunoaşte disperarea. Pe când Leonardo n-a ştiut să se oprească la timp sau a făcut-o nu pentru a se bucura de viaţă, ci pentru a şi-o umple de dezamăgiri şi de ruine.

Portrait of Cecilia Gallerani (Lady with an Ermine) 1483-90

Portrait of Cecilia Gallerani (Lady with an Ermine) 1483-90

   Încetineala cu care lucra era un defect. Risipa în nenumărate proiecte era o vocaţie. De fapt, tocmai în drama geniului său Leonardo este mai puţin florentin. Căci Florenţa n-a cunoscut niciodată prea bine ce este chinul şi măreţia dilemei. Ei i-au plăcut totdeauna lucururile clare şi conversaţia rafinată. Or, acestei plăceri, Leonardo îi răspunde cu tăcerea surâzătoare a Giocondei. Apoi, Florenţa e aproape desăvârşită în mânuirea ironiei. În schimb, de câte ori se simte încolţit, Leonardo e derutat. Şi poate că, uneori, se va fi simţit un eretic într-un oraş atât de incisiv, care s-ar recunoaşte şi azi mai degrabă în aerul doamnei de Staël decât Gioconda.

Şi mai suprinzător e să descoperim că Leonardo, al cărui nume ni se pare chiar emblematic pentru Renaştere, a fost în realitate un anacronic. În tablourile tablourile sale nu găsim nici muşchii care îi plac atât de mult lui Michelangelo, nici elanul fericit care luminează chipurile lui Rafael. Într-o perioadă care abundă în cuceritori de toate felurile, în care “David” e sfidător fără praştie, iar succesul nu mai vrea să fie discret, Leonardo se comportă ca un explorator absolut, dar fără martori, care, în plus, îl citeşte pe Aristotel când toată lumea îl invocă pe Platon.

El e sobru într-o lume care se dă în vânt după podoabe, e “un Faust fără Margareta” într-o vreme în care Rafael moare aureolat de legenda că a murit din prea multă dragoste, risipeşte când în jurul lui se strânge, ezită tocmai când alţii îndrăznesc totul, e singur în mijlocul serbărilor la strălucirea cărora contribuie, are aerul că poate rezolva orice problemă a veacului său, dar nu ajunge să strige ca marinarii lui Columb “Pamânt !”, căci de fiecare dată, în loc de un strigăt de triumf, buzele lui nu fac decât să murmure o altă îndoială sau să amuţească într-un surâs.

Orbiţi de gloria Renaşterii, nu observăm că una dintre celebrităţile ei se comportă bizar. Leonardo intră în labirint tocmai într-o perioadă care nu vrea decât să sărbătorească ieşirea din labirint. Ceea ce îl atrage este enigma. Mai mult decât sărbatoarea. Pictorul Giocondei cotrobăie pe coridoarele labirintului, fascinat de Taină, în vreme ce toată lumea afară celebrează antichitatea redescoperită. Şi astfel, într-o Renaştere pe care ne-o imaginăm strălucitoare, apare în plină amiază, ca o îndoială, clarobscurul lui Leonardo. Umbra încă nu e tăcere ca la Rembrandt. e numai murmur. Echivoc. Ezitare. Neştiind ce să spună, dar nerenunţând să spună, Gioconda surâde, anacronică şi ea într-o epocă în care nici Machiavelli, nici conchistadorii n-au dubii în privinţa înţelesului ce trebuie dat reuşitei.

Dar ce este, la urma urmei, un “anacronic” ? Am crezut mereu că inactualitatea nu există, aşa cum nu există în realitate vid, că vina de a fi inactual e imposibilă. Nu poţi să trăieşti altă viaţă decât cea care îţi e dată. Nu poţi să-ţi schimbi secolul după voie. Vrând-nevrând, mergi între naştere şi moarte împreună cu cei care s-au născut odată cu tine şi trebuie să alegi ceea ce te apropie şi ceea ce te desparte de ei. Refugiul într-o himerică inactualitate ? Însuşi acest refugiu este o atitudine. El defineşte un refuz care poate fi judecat ca refuz, dar nu ca gest inactual. Atunci nu există oare, nici “anacronic” ? Ba da, există, dar “anacronic” înseamnă altceva decât inactual.  

Female Head

  Female Head

 Anacronic înseamnă a trăi într-o actualitate în care cel în cauză se simte, sau este, nepotrivit cu partea ei cea mai importantă, fără ca aceasta să însemne neapărat că “anacronic” este în toate cazurile echivalent cu “mai puţin adevărat”. Giordano Bruno a fost anacronic într-o epocă dominată de obedienţă faţă de dogmele bisericii. De fapt, toţi martirii au fost într-un fel anacronici. Numai aşa au putut fi atât de uşor striviţi sub privirile aprobatoare sau resemnate ale epocii.

Ei au început prin a fi anacronici, devenind mai târziu, prin glorie sau sanctificare, ai unui timp care-i făcea, în schimb, pe călăii lor anacronici. Şi nici în artă lucrurile n-au fost totdeauna simple. El Greco era acum un secol un artist şi perimat şi anacronic. Cine-l mai socoteşte azi astfel ? Iar Leonardo a devenit, în chip straniu, din ce în ce mai actual şi din ce în ce mai anacronic. Actual prin ambiguitatea surâsului Giocondei. Şi anacronic prin discreţia lui. Actual prin sete. Anacronic prin dorinţa de a şi-o astâmpăra fără zarvă şi fără lauri. Astăzi ştim mai bine, poate, decât cei dinaintea noastră că nu toate abisurile sunt la fel de profunde. Unele nu au decât adâncimea necesară pentru a te strivi alunecând în ele. Dar mai ştim că din prăpastia în care a  fost precipitat cândva de legendă, sfinxul îşi pune din nou întrebarea. Ce este omul ? Gioconda surâde.

Dar e de la sine înţeles că nu putem surâde totdeauna.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1361 – 09.07.1981

06/03/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (VII). Vânători şi cultivatori


Head of Christ

Head of Christ

   Între condiţia de vânător şi aceea de cultivator, omul a descoperit nu atât recolta, cât răbdarea, capacitatea de a aştepta. Înainte, stând la pândă, el n-avea timp să viseze. Era concentrat să-şi fixeze prada. Ştia din instinct, ceea ce urmaşii săi aveau să teoretizeze, că scopul scuză mijloacele şi că viaţa e o pândă perpetuă în care n-ai voie nici să aţipeşti, nici să fii prea încrezător; o singură clipă de neatenţie şi victima sau succesul sau şansa vor scăpa; dupa cum o singură încredere naivă e de ajuns pentru a transforma vânatorul în vânat…

Desigur, în tufiş omul nu putea încă porunci nimănui. Trebuia să sugrume, să înfigă cuţitul ori să arunce suliţa cu propria lui mână. Vânătorul nu se putea bizui decât pe sine, iar pentru a reuşi trebuiau şi ochi buni şi braţ tare; nu era posibil să fii un nevolnic şi să obţii partea leului de la viaţă, ceea ce, să recunoaştem, reprezenta, totuşi, un fel de morală. Dar ceea ce ne interesează acum pentru a defini un anumit tip de aşteptare e că, între clipa când săgeata era pusă în arc şi clipa când ea atingea ţinta, omul n-avea timp decât pentru a se concentra ca prada să nu-i scape.  

St John in the Wilderness (Bacchus) 1510-15

St John in the Wilderness (Bacchus) 1510-15

 

Nu era timp nici pentru a ridica Parthenonul, nici pentru a picta o femeie care surâde fără să vrea nimic precis. Leonado nu e posibil, vreau să spun, într-o lume cu oameni-vânători. Într-o asemenea lume se poate scrie Il Principe şi se pot înmulţi grotele de la Altamira în care, la lumina făcliilor, lângă bizonii pictaţi cu pământ galben şi roşu amestecat cu grăsime animală, s-ar continua povestea “vânătorilor”, dar de incertitudini care surâd de ce-ar fi nevoie ? “Vânătorii” ştiu că ţinta e totul şi că reuşita nu se oferă oricui.

Dar omul care pune sămanţa în pământ descoperă deodată şi răbdarea şi nevoia de vis. El descoperă că poate spera şi altceva decât să omoare: să-şi depăşească într-un fel propria moarte. Aşteptând ca sămânţa să rodească, are vreme să ajungă chiar la ideea de eternitate. A  privit stelele, a urmărit norii pentru a afla ce se va întâmpla cu recolta lui şi, tot studiind stelele şi norii, a descoperit că umbra lui se alungeşte, ca şi a copacilor. Aşadar, viaţa…

E momentul în care omul înţelege arta mai profund şi simte că are nevoie de ea pentru a spune ce gândeşte văzându-şi umbra alungindu-se. Acum poate ridica şi Parthenonul şi poate picta o femeie care surâde incert. Mai ales că omul a mai descoperit ceva. A aflat ca iubeşte mai mult un anumit pământ şi că nu mai poate rătăci indiferent. dacă va fi florentin şi va pleca din Florenţa va suferi de ceea ce florentinii vor numi “boala Domului”, amintindu-şi mereu de Domul cetăţii părăsite. Şi dacă va sta un timp mai îndelungat la Milano, daca se va numi leonardo şi va fi nu numai pictor, sculptor şi savant, ci şi arhitect, va visa să proiecteze cupola Domului milanez cu gândul la cupola ridicată de Brunelleschi pentru Domul din Florenţa.

The Madonna of the Carnation 1478-80

The Madonna of the Carnation 1478-80

   “Vânătorii” n-au disparut odată cu apariţia “cultivatorilor”. Cu timpul şi-au schimbat armele, tufişurile şi ţintele, nu mai vânează animale, ci situaţii, gloria, reuşita cu orice preţ şi uneori rivali, dar, ca şi strămoşii lor, îşi urmăresc implacabil scopul. Sunt ageri şi neînduplecaţi, reticenţi numai când trebuie, au ochiul format, ştiu să ochească bine şi ţelurile şi victimele, fără menajamente şi fără să rişte mai mult decât e necesar. În artă, nemurirea trebuie vânată metodic, cred ei. În consecinţă, cât mai puţină nemurire pentru alţii, cu atât mai sigură e eternitatea ta, gloria fiind şi ea o pradă ca oricare alta. Cu această convingere, Bamante a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i pună obstacole lui Michelangelo.

Dar “cultivatorii” ? Leonardo se numără cu siguranţă printre ei. El nu se pricepe să-şi ”vâneze” nici rivalii, nici succesele. E adevărat că memoriul pe care l-a înmânat lui Ludovic Maurul şi în care îşi descrie talentele pare opera unui lăudăros. E posibil oare, îţi spui, ca un om de mai puţin de treizeci de ani să ştie să facă atâtea lucruri ? Dincolo de asta, însă, tot ce întreprinde Leonardo este opera unui “cultivator”. Şi chiar a unui cultivator ciudat, care nu mai ştie, se pare, decât să semene.

Young lady with a fur

Young lady with a fur

   E atât de fascinat să cultive toate pământurile posibile, încât uită să mai şi culeagă. Amână mereu culesul, ca să desţelenească alte terenuri. Şi e atât de preocupat să caute, încât uită să mai reuşească. Poate de aceea a fost socotit de unii un mare ratat. Dar  tot de aceea ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva cei care l-au socotit astfel au făcut-o în numele acelei morale care preţuieşte reuşita mai mult decât adevărul. Obişnuită să dea dreptate numai celor care reuşeşc şi să admire numai meritul de a înhăţa succesul cât mai repede, ea înţelege greu sau nu înţelege deloc un artist care începe mereu fără să încheie ; care deschide orizonturi şi le părăseşte ; care seamănă şi nu culege.

Heidegger rezuma în felul următor destinul lui Aristotel : cS-a născut, a muncit, a murit”. În cazul lui Leonardo ar trebui spus: “S-a născut, a căutat, a murit”. Când s-a decis să-şi facă autoportretul, în celebra sangvină de la Torino care, se pare, îl reprezintă, avea peste şaizeci de ani. Cei care l-au cunoscut ne spun că era un bărbat frumos. dar el n-a fost deloc interesat, probabil, să ne convingă de asta. Nu l-a interesat, s-ar zice, decât să vadă cât de mult a îmbtrânit, să  privească umbrele care se alungesc dincolo de el şi lumina care scade anunţând lunga, eterna noapte în care va pătrunde curând, ca într-un labirint fără sfârşit şi fără ieşire.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1360 – 02.07.1981

28/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (VI). Joc şi frustrare 2.


Mona Lisa (or La Gioconda)

Mona Lisa (or La Gioconda)

   S-a spus pe bună dreptate că Leonardo dacă trebuia să taie o bucată de stofă, începea prin a inventa nişte foarfece noi, apoi un nou aliaj de metale pentru aceste foarfece. Dacă vroia să picteze un surâs, vroia să cunoască mai întâi, în cele mai mici detalii, muşchii care permit surâsul. El nu se teme de nimic cum se teme de grabă.

Nu se grăbeşte decât să ne sporească nedumeririle. Într-o Renaştere în care pictorii nu se feresc, uneori, să-şi fure iubita chiar din mânăstire după ce au ales-o mai întâi ca model pentru portretul Sfintei Fecioare, el detestă, în declaraţii cel puţin, dragostea. Într-o epocă senzuală care iubeşte luxul şi bijuteriile, o pictează pe Gioconda în veşminte modeste şi fără nici o podoabă, ca şi cum n-ar vrea ca vreun detaliu să ne distragă atenţia de la surâsul ei. Şi într-o vreme în care Michelangelo se învârte adesea printre zidurile Romei ca o fiară în cuşcă, el caută protecţia unor duci şi regi. Vulturul îşi caută singur o colivie în care să fie primit. Nu vrea decât această colivie să fie cât mai somptuoasă.  

The Baptism of Christ [detail]

The Baptism of Christ [detail]

 

Viaţa lui Leonardo nu este ca a lui Caravaggio plină de aventuri dubioase, dar cineva care ţine neapărat ca o operă să se nască dintr-o viaţă exemplară ar trebui să facă faţă şi în cazul său câtorva dificultăţi de logică. Geniul cel mai reprezentativ al Renaşterii pare şi cel mai însingurat. Şi, totuşi, el şi-a trăit în bună măsură viaţa printre curteni. a avut nevoie mereu de protectori şi i-a căutat. Lorenzo Magnificul, Ludovic Maurul, Cezar Borgia sau Francisc I sunt etape într-un destin ce pare să concilieze puterea şi geniul, în vreme ce pentru Michelangelo puterea şi geniul nu pot fi decât în conflict.

Michelangelo îi obligă pe papi să-l ameninţe cu cârja. El nu suportă sau suportă greu tutela. Se simte răstignit între nevoia de comenzi şi servitute. Visează să sculpteze munţii, fără să dea socoteală nimănui, şi nu recunoaşte că altcineva decât Dumnezeu se poate pune pe picior de egalitate cu geniul. În clipa când cei care-i platesc marmura şi truda vor să-l înlănţuie şi mai mult decât suportă, mârâie, se răzvrăteşte sau fuge noaptea din oraş.

În schimb, Leonardo pare împăcat cu protectorii săi. Face reverenţe ceremonioase ducilor şi regilor, deşi ei nu sunt decât duci şi regi, iar el este Leonardo. Poate că surâde enigmatic făcând aceste reverenţe… Mecenaţii au crezut totdeauna că sunt generoşi când, de fapt, n-au făcut decât să se salveze de la pieire; au crezut că li se datorează recunoştinţă în loc să vadă că trebuiau ei înşişi să fie recunoscători celor cărora le ofereau adăpost… Dar un zâmbet discret, ca al Giocondei, nu i-a deranjat niciodată pe cei care se tem numai de pumnale şi de adevărul spus fără ocoluri.

Sigur, ducii şi regii nu dau dovadă de prea multă inteligenţă când judecă astfel. Ei n-au înţeles că zâmbetul acesta va dura mai mult decât gloria lor, că neantul îi va amesteca laolaltă pe ei şi pe curtenii lor, dar zâmbetul solitarului care trece puţin mai la o parte, ca să nu fie văzut sau ca să nu incomodeze, va obseda mai târziu secolele.

Multi Barrel Gun

Multi Barrel Gun

   Dar problema la care trebuie să răspundem nu e a regilor şi a ducilor. Şi, la urma urmei, nici măcar a lui Leonardo. Problema e a artei. Şi, dincolo de artă, a celor care avem nevoie de ea. Ce concluzie trebuie să tragem de aici ? Că eternitatea trebuie să facă reverenţe clipei ? Că dacă viitorul aparţine zâmbetului, prezentul a aparţinut totdeauna celor care au avut puterea să-l strivească ? Şi că un vultur nu trebuie judecat după colivia în care stă, ci după cerul plin de stele pe care-l aduce înlăuntrul acelei colivii ? Că,  în fond, n-avem nevoie decât de nisipul unei clepsidre pentru a rătăci prin toate deşerturile, pentru a visa toate fântânile posibile şi pentru a suferi de setea tuturor ?

Logica ar trebui să ne determine să răspundem “da”. Mai ales că Leonardo face parte dintre cei care nu pot fi anexaţi spiritual. E adevărat, e mai puţin incomod ca Michelangelo. Nu-si înfruntă protectorii, cum nu-i înfruntă pe cei care îl atacă. Dacă i se aruncă o provocare, roşeşte şi tace. Preferă să se retragă în singurătate unde nu-l mai urmăresc decât întrebările şi nimeni nu-i mai porunceşte în afară de geniul său. Dar, chiar în compromisuri, artişti ca Leonardo rămân ei înşişi.

Hanging Of Bernardo Di Bandino Baroncelli

Hanging Of Bernardo Di Bandino Baroncelli

   În servituţi, îşi ridică un templu al lor. Şi nu reuşesc în nicio împrejurare să fie altceva decât ce sunt sau să facă altceva decât ce simt. Din acest punct de vedere cred că au dreptate cei care susţin că Leonardo n-a vrut să dea portretul Giocondei celui care i-l comandase întrucât ştia că Gioconda a semănat din ce în ce mai puţin cu Mona Lisa şi poate că în ultimă n-a mai semănat deloc. Cu atât mai mult, asemenea artişti nu poot fi judecaţi după aparenţe. Ei slujesc fără să fie servili. Ascultă fără să fie obedienţi. Fratele italian al lui Faust, cum îl numeşte Michelet pe Leonardo, a trebuit să se ocupe adesea de costume de carnaval şi să regizeze serbări, dar aceste jocuri nu sunt decât o altă formă de a se frustra pentru cineva care născoceşte oraşe pe care nimeni nu se gândeşte să le construiască şi fortificaţii care nu apără pe nimeni.

Ceea ce ne obligă să-l căutăm pe Leonardo undeva între frustrări şi servitute, privind singur stelele… Normal n-ar trebui să mai existe reproşuri. Şi totuşi o tristeţe confuză mă cuprinde întorcându-mă spre zâmbetul Giocondei, căci, uneori, ca să admiri până la capăt îţi trebuie mai mult decât logica.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1359 – 25.06.1981

27/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (V). Joc şi frustrare 1.


Adoration of the Magi

Adoration of the Magi

   Se pare că Leonardo nu era deloc insensibil la glorie. Şi, de fapt, cine e ? Oamenii nu se deosebesc, poate, după nevoia lor de glorie, ci după mijloacele prin care vor s-o obţină. Pentru a stârni admiraţia, florentinul nu s-a dat înapoi în tinereţe să apeleze şi la muşchii săi care-l ajutau să strâmbe între degete potcoave de cal sau să spargă o lamă de otel, înfăşurată în batistă, ca şi cum ar fi fost de sticlă.

Când cânta, se acompania cu instrumente născocite de el, după care îşi uimea prietenii cu numere de prestidigitaţie sau le arăta cum se poate rupe un băţ ale cărui capete stau sprijinite pe câte un pahar. Mai târziu, la Milano, va fi la un moment dat foarte aproape de a deveni curtean. Şi dacă alegoriile în care-l elogia pe Ludovic Maurul nu sunt penibile ca ale linguşitorilor de profesie, aceasta se datoreşte numai talentului său care nu-i îngăduia să facă prost nici lucrurile de circumstanţă. Înţelept discutabil, acest misterios senior al curiozităţii care detestă băutura şi bucuriile fireşti ale dragostei, care urmează toată viaţa un regim alimentar auster, aproape vegetarian, are însă un viciu ce-l distinge de toţi: ingeniozitatea sa neînfrânată.

Ea l-a costat distrugerea frescel Bătălia de la Anghiari în care a folosit o reţetă dezastruoasă găsită în scrierile lui Pliniu. Tot ea putea să-l coste compromiterea Cinei cea de taină unde a folosit o tehnică personală bazată pe tempera, care să-i permită pauze lungi de meditaţie, dar care, ulterior, a favorizat apariţia mucegaiului.  

Annunciation (Annunciazione)

Annunciation (Annunciazione)

   Mereu nehotărât şi şovăielnic, Leonardo nu ezită într-o singură privinţă: să-şi risipească geniul. Prudent în toate, el e imprudent numai cu darurile sale care-l devoră şi-l aruncă în toate direcţiile. Uneori concepe, dincolo de limitele posibilului, proiecte himerice, oraşe pentru construirea cărora ar fi fost nevoie de orgoliul unui Alexandru cel Mare sau mausolee pe care doar faraonii ar fi avut curajul să le vrea ridicate.

Alteori, când nu se aventurează în utopie, vrea prea multe. Michelangelo îşi bătea joc de el pentru ca n-a fost în stare să termine în şaisprezece ani statuia ecvestră a lui Francesco Sforza, dar ne-ar uimi o listă a preocupărilor lui Leonardo din aceşti ani în care demonul său inventiv nu ocoleşte nimic: de la nervul care face sprâncenele să se încrunte, la legile refracţiei şi ale perspectivei; de la lămpi cu apă şi diverse unelte, la dispozitive cu aer cald pentru învârtirea frigărilor; de la mişcarea astrelor la proiectul unui lupanar.

Fetus

Fetus

   Se interesează de fabricarea oglinzilor arzătoare, de fortificaţii şi studiază din nou tehnica de turnare a bronzului deşi ea nu mai avea taine de la Andrea Pisano. Înaintea lui Bacon, înţelege valoarea experienţei. Înaintea lui Versaliu, creează o adevărată tehnică a anatomiei. Înaintea lui Copernic, ştie că pământul e o stea. Devine precursor în toate, în vreme ce în urma lui sporesc ruinele proiectelor neisprăvite.

Lomazzo ne asigură că leonardo avea groaza să inceapă să picteze. În schimb, e inredibil câte lucruri a fost în stare să faca pictorul Giocondei pentru serbarile protectorilor săi. Decoruri pentru jocurile de la curte, costume de carnaval, edificii efemere de pânză vopsită, împodobită cu jerbe de iederă, cu panglici de aur şi crengi împletite frunză cu frunză. Invitaţii ducelui de Milano au privit cu gura căscată o emisferă uriaşă cu partea dinlăuntru aurită, presărată cu stele şi cu cele şase planete aşezate pe piedestaluri, învârtindu-se, iar invitaţii regelui Franţei au discutat multă vreme despre leul mecanic care deschidea gura când regele îl lovea cu o nuia şi îşi arăta pieptul azuriu decorat cu un crin de aur.

Fireste, destui artişti au fost împinşi în servitute nu numai de împrejurări, ci şi de propriul lor talent, dispus să accepte orice, mai puţin tăcerea; pe poteca îngustă dintre nevoia de a se exprima şi nevoia de lauri, ei s-au trezit irosindu-se în artificii, în glorii şi favoruri de conjunctură care răsplătesc cu o mână şi sugrumă cu alta. Leonardo n-a fost din acest punct de vedere nici precursor, nici singur. Dar ce să înţelegem din faptul că pe patul de moarte el ar fi recunoscut, spune Vasari, că n-a lucrat în artă “aşa cum s-ar fi cuvenit” ? Se va fi gândit oare că tot ce a câştigat în onoruri efemere l-a frustrat în eternitate ? Că toate compromisurile spre care l-au împins circumstanţele le-a plătit cu o operă împuţinată ? Sau, pur si simplu, şi-a amintit că în copilărie nu s-a jucat destul şi mai târziu a trebuit să-şi ia revanşa ? Oricum, povestea unui Leonardo da Vinci care s-a uzat în atâtea miraje de o zi ne face să tresărim în faţa tabloului niciodată terminat al Giocondei.

Leda c. 1530

Leda c. 1530

   Dar în taina acestei enorme risipe se ascunde, poate, şi altceva decât un avertisment. Jocul somptuos cu efemerul era, poate, şi o compensaţie. Toată această uriaşă cheltuială de har investit în serbări care s-au pierdut în neant odată cu protagoniştii săi constituia, poate, dincolo de servitute, şi o încercare de a amâna uneori confruntarea aspră, necruţătoare, cu rigorile creaţiei adevărate. Îmi închipui că jocul era pentru Leonardo o mântuire provizorie. Un armistiţiu pe care şi-l acorda. O trădare secretă a geniului său ca să şi-l poată suporta.

Era mica frivolitate a unui spirit înfricoşat de prea multe întrebari. Aceste jocuri îl ajutau să uite spaima pe care avea s-o resimtă când va relua penelul. Dacă n-am crede asta, ar trebui să consimţim că iluzia eternităţii rămâne privilegiul celor care au pierdut toate şansele de a profita de gloria imediată a circumstanţelor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1358 – 18.06.1981

25/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (IV). Martirul ipotezei 2.


Head of a Man

                     Head of a Man

   De aceea mă miră de câte ori Leonardo este numit “olimpianul”. Fireşte, cei care-l numesc astfel se gândesc la opoziţia dintre olimpieni şi titani, la caracterul înverşunat şi rebel al titanilor detronaţi de Zeus, din rasa cărora face parte Michelangelo, şi la firea olimpienilor înclinată spre înţelepciune şi surâs.

Dar cât de detaşat este Leonardo? În Şcoala din Atena Rafael i-a  pictat chipul in persoana lui Platon. Unii văd în liniştea lui un semn că patimile nu-l ating. Alţii îl compară cu Goethe adăugând că Faust ca şi Leonardo îşi va sfârşi viaţa săpând canale şi mlaştini. Şi totuşi, dincolo de aceste argumente, mă pomenesc întrebându-mă: cât de olimpian poate fi un om care locuieşte pretutindeni la o răspântie, care nu-şi poate înlătura ezitările, le poate, cel mult, sili să surâdă ? Sunt absolut convins că Gioconda nu surâde ca statuile grecilor. Surâsul ei nu înfloreşte dintr-un echilibru găsit, ci dintr-o indiferenţă pierdută. Ea întârzie în surâs ca Leonardo în faţa operelor sale.

Această încetineală este ea însăşi expresia unei ezitări. Şi alţi artişti au lucrat încet. dar încetineala lui Braque, de pildă, e metodică. Francezul declara că un măr ar putrezi până ce l-ar picta el şi de aceea renunţa să-l picteze după natură. În schimb, încetineala lui Leonardo e un mod de a amâna sfârşitul, ca şi cum încheierea unui proiect ar însemna şi eşecul lui. Pentru Cina cea de taină n-au fost de ajuns reproşurile stareţului mânăstirii Santa Maria delle Grazie ; a fost nevoie de intervenţia şi mustrările ducelui de Milano ca lucrarea să fie terminată.

Ore în şir, iar uneori zile întregi, Leonardo îşi contempla picturile fără să adauge nici o linie. Ţinea poate, braţele încrucişate ca Gioconda şi surâdea, poate, ca ea, ştiind, totuşi că “nimic nu se scurge mai repede ca anii”. Parcă destinul său ar fi fost să viseze necontenit absolutul şi să trebuiască permanent să constate că nu-l putea atinge.  

Madonna of the Rocks

           Madonna of the Rocks

 

De fapt, îndoielile mele despre spiritul olimpian nu-l privesc numai pe Leonardo. Recunosc că adesea, în ciuda exemplului pe care ni-l dau grecii şi Goethe, m-am îndoit că arta poate avea într-adevăr o detaşare olimpiană. Ea nu-şi suportă limitele şi vrea să le extindă, dar, vrând să le extindă, uneori nu face decât să le mute foarte aproape de infern.

Şi oare a trăi tentaţia absolutului nu înseamnă a trăi şi pedeapsa lui ? Vine, poate, totdeuna o clipă în care artistul constată că absolutul e inaccesibil. Că a vrea totul e, poate, mijlocul cel mai sigur de a nu obţine nimic. Că în timp ce el visa absolutul, viaţa a trecut neobservată pe lângă el. Şi că iubind iubirea, n-a avut vreme să guste iubirea adevărată. El descoperă atunci că grandoarea artei se află într-adevăr în perpetua tensiune între frumuseţe şi durere.

Clipa, viaţa, sunt relative. Trecătoare. Chiar fericirea. Chiar frumuseţea.  Arta vroia mai mult. Ea vroia chiar totul. A zis: nu-mi ajunge să visez o fericire care moare. În consecinţă, a căutat absolutul în ceea ce trece şi eternitatea în ceea ce moare, chiar dacă aceasta însemna imposibilul. Numai că undeva pe acest drum absolutul începe să aibă un gust amar, iar cei care l-au visat încep să se întrebe dacă n-au greşit, dacă nu s-au amăgit, dacă nu cumva, de dragul imposibilului, au renunţat la singurul lucru ce ne aparţine de fapt, clipa.

Sketches for The Battle of Anghiari 1504-6

Sketches for The Battle of Anghiari       1504-6

   Cu mâinile goale, ei nu mai văd altă consolare decât în ceea ce au dispreţuit la început. Atunci află că există ceva mai important decât eternitatea: adevărul unei iubiri efemere; şi că absolutul nu ne poate învăţa, probabil, decât să ne trădăm cât mai puţin trecerea… Cum să te împaci cu această descoperire ? Şi, pe de altă parte, cum s-o nesocoteşti ? Nu avem la îndemână decât ceea ce e relativ şi singurul lucru veşnic e surâsul unei clipe trecătoare. Poate asta vrea să ne facă Gioconda să înţelegem. Dar greutatea nu e să înţelegi, ci să te consolezi cu ceea ce ai înţeles. Să-ţi spui: mă cufund orb în clipă sau voi încerca să ramân străin de dezamăgiri. Poate fi vreuna dintre aceste soluţii soluţia artei ?

Mi-e greu să cred. Arta, îmi spun, îl repetă în fond pe Sisif. Jos în vale e clipa. Pe culme, eternitatea. Între ele stânca lui Sisif e suită mereu şi se rostogoleşte la vale. Poate nici grecii n-au vrut să fugă de suferinţă prin seninătatea statuilor lor, ci să limiteze suferinţa şi s-o exorcizeze prin surâs, iar idealul clasic e fost înţeles greşit. Şi nu mă mir că au existat însetaţi de absolut care s-au întors din deşerturile metafizice gata să strige orice pasiune cu condiţia ca ea să le ardă buzele.

St John the Baptist 1513-16

            St John the Baptist 1513-16

   Sau, poate, eu nu sunt în stare să pricep măreţia detaşarii. Nu cred decât în înţelepciunea amară care nu renunţă la nimic, nici la lăcomia de a vrea totul, nici la şansa de a trăi cel puţin clipa. De aceea mi se pare că, într-un secol care s-a obişnuit să exalte atâtea certitudini de rutină, cu atât mai goale cu cât sunt mai comode, nu de un Leonardo olimpian avem nevoie în primul rând, ci de cel pe care unii l-au socotit, pe nedrept, un mare ratat, dar care ne-ar putea reînvăţa să iubim şi să detestăm numai în cunoştinţă de cauză. Ezitant, vulnerabil ca şi noi în faţa patimilor omeneşti, el ne întinde o mână fraternă şi fermă.

“Ferice de cel ce primeşte telegrama <<Vino urgent. Am nevoie de tine.>> Dar trebuie să merităm să fim necesari”, spune Saint-Exupéry. Într-adevăr, când cineva are nevoie de tine înseamnă că tu însuţi ai o şansă: nu doar să te simţi util, ci să te simţi mai puţin singur. Tot astfel, poate că numai atunci înţelegem un artist ca Leonardo. Când el ne spune ceea ce aveam nevoie.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1357 – 11.06.1981

23/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (III). Martirul ipotezei 1.


Mona Lisa (La Gioconda) c. 1503-05

Mona Lisa (La Gioconda) c. 1503-05

   Leonardo ne pare senin şi înţelept. Şi n-a fost nici senin şi, poate, nici înţelept, dacă înţelepciunea presupune darul de a nu spori singur răul pe care ţi-l fac alţii. Căci el n-a evitat parcă nici un isc de a-şi compromite proiectele. Când nu l-au împiedicat alţii, s-a împiedicat singur, ezitând mereu să sfârşească o operă şi, deci, să se despartă de ea sau grăbindu-se să  pornească în altă direcţie.

Obsedat de fuga timpului, îl ajuta să fugă prin încetineala cu care lucra şi, bolnav de absolut, nu vroia să sacrifice o idee nouă, preferând să sacrifice una pe jumătate înfăptuită. Poate nimeni altul nu şi-a amestecat opera cu atâtea eşecuri răsunătoare, care singure pot forma gloria unui om…

Uriaşul său cal de bronz, la care a visat mulţi ani, n-a ajuns decât în stadiul de machetă, devenind, inainte de a se pierde iremediabil, ţintă pentru arcaşii francezi intraţi în Milano… Visul său de a zbura a rămas o himeră… În fresca bătăliei de la Anghiari culorile s-au scurs pe perete datorită unui procedeu neuzitat aplicat de Leonardo… Nenumărate proiecte s-au risipit, au rămas în schiţe. Până şi Gioconda  e neterminată, dacă-l credem pe Lomazzo…

“Acolo unde există cele mai multe sentimente, exista şi mult martiriu, un mare martiriu”, nota Leonardo. Am putea, cred, fără să greşim, să schimbăm în această frază “sentimente” cu “idei”. Şi am afla, probabil, cea mai bună definiţie a unui geniu devorat de toate drumurile: Acolo unde există cele mai multe idei, există mult martiriu, un mare martiriu… Totdeauna am crezut că inteligenţa e cea care a descoperit infernul, că privilegiul şi orgoliul de a fi altceva decât o larvă se plătesc uneori scump, cu disperare si nefericire, că norocul de a iubi mai mult decât alţii poate însemna tristeţea de a suferi mai mult decât alţii, dar nimeni nu mi-a arătat mai bine decât Leonardo că între acel “uomo universale” pe care-l visa Renaşterea şi “omul specializat” pe care-l exaltă secolul XX, ceea ce avem de ales este, poate, numai genul de renunţare.

Un specialist, glumea cineva, ştie din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin şi va sfârşi prin a şti totul despre nimic. Paradoxul ar putea fi răsturnat spunând că un “uomo universale” ştie din ce în ce mai puţin despre din ce în ce mai multe lucruri şi va sfârşi prin a nu şti nimic despre toate.  

The Last Supper 1498

                                      The Last Supper 1498

 

Şi dacă, fireşte, nu-l putem măsura pe Leonardo cu măsura comună, n-am putea ocoli adevărul că fascinaţia universalităţii e, în cazul său, şi drama universalităţii.

Leonardo n-a fost numai “un poet al ipotezei”, cum spunea Paul Valéry. El a fost un martir al ipotezei. Ipotezele au fost gloria, dar şi Golgota lui. Datorită lor, Leonardo a fost permanent sfâşiat între fantezia lui debordantă şi neputinţa de a-şi pune în aplicare toate planurile, între enorma lui sete de absolut şi relativul în care era condamnat să trăiască. “Nu putem nici iubi, nici urî un lucru înainte de a-l cunoaşte”, scrie el.Dar tocmai această “foame de cauze” care-l împinge înainte se întoarce adesea împotriva lui.

În vreme ce lucra la “Închinarea magilor“, pe care a lăsat-o neterminată, a început să traseze planurile unui aparat cu care vroia să cântărească aerul şi să când se va schimba vremea. Nu vom şti niciodată la câte tablouri a renunţat Leonardo pentru a studia în amănunt zborul păsărilor, creşterea ierbii, stelele, succesiunea straturilor geologice, posibilităţile de deviere a fluviului Arno sau cvadratura cercului însă, întrebându-ne asta, putem începe să-l cunoaştem şi, deci, să-l iubim… deşi destinul geniilor e, se pare, să fie mai mult admirate decât înţelese…

Omul cel mai bântuit de foamea de cauze a trăit măreţia şi drama de a fi omul cel mai chinuit de imposibil şi, poate, cel mai frustrat. Inginerul l-a frustrat pe pictor, pictorul l-a frustrat pe arhitect, arhitectul l-a frustrat pe sculptor, sculptorul pe matematician, matematicianul pe botanist, botanistul pe fizician, fizicianul pe astronom, iae ezitantul i-a frustrat pe toţi.

Vitruvian Man, Study of proportions, from Vitruvius's De Architectura

Vitruvian Man, Study of proportions, from Vitruvius’s De Architectura

   Michelangelo a fost pictor, sculptor şi arhitect, dar nici o clipă nu ne îndoim că şi pictând şi construind el a rămas sculptor. În schimb, care a fost domeniul lui Leonardo ? El însuşi n-ar fi putut răspunde, probabil, afară doar dacă nu s-ar fi hotărât să spună: setea. În celebrul memoriu prin care îi oferea lui Ludovic Maurul serviciile sale, îşi descria în zece puncte pe larg, calităţile inginereşti şi abia la sfârşit, pe scurt, se referea şi la priceperea lui artistică. “Ştiu că nu ştiu nimic”, zicea ironic Socrate. Ştiu că aş vrea să ştiu totul, ar fi putut spune Leonardo.

Creatorul Giocondei a pictat puţin şi a visat mult. Poate prea mult pentru ca opera lui să nu sufere. Înnsă aşa cum alţii ne-au ajutat să înţelegem că nu avem decât ceea ce iubim, el ne-a avertizat că nu iubim decât ceea ce cunoaştem. Chiar dacă între dragoste şi infern nu e decât un pas, iar cunoaşterea le poate atinge pe amândouă în aceeaşi clipă. Prea multe proiecte îl fascinau, prea multe drumuri îl atrăgeau, dar el a preferat să meargă pe toate drumurile, chiar cu riscul de a le presăra cu proiecte eşuate. Atras parcă de toate tainele lumii, nu vrea să renunţe la nici una. Seamănă şi, adesea, pleacă tocmai înainte de cules.

Paradoxal, singurul dar pe care nu l-a avut Leonardo a fost acela de a şti să renunţe la o idee nouă pentru a o desăvârşi pe cea aproape împlinită. El ne aminteşte că în noi există o contradicţie greu de rezolvat, din care vor izbucni mereu tristeţi şi revolte probabil; căci e greu să visezi la absolut cu un trup care va muri şi să rămâi senin.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1356 – 04.06.1981

20/02/2017

Culinar-literar: Monika Peetz – „Doamnele de marti”

Filed under: Culinar-literar — afractalus @ 14:03
Tags: , , ,

doamnele-de-marti_1_fullsize   – Highlight Loc. 172-75 : — Cehii sunt extrem de zgârciţi cu vocalele, glumise Arne, chiar prin primele zile, într-un surprinzător moment de luciditate: Ar trebui să negocieze cu finlandezii renunţarea la vocale. Iar Judith zâmbise obosit. — Serios, insistase Arne cu voce slabă, să luăm cuvântul îngheţată: cehii zic zmrzlina. Iar finlandezii? Jäätelöä.
– Highlight Loc. 1575-79 : Masa a început cu o salată mesclun – din frunze proaspete de salată verde, varză şi petale de flori, cu mult ulei de măsline, lămâie şi pâine proaspătă. Apoi steak şi cartofi gratinaţi, iar ca desert sorbet de căpşune. Iar Judith, ca întotdeauna, preferase să se lupte cu aceeaşi omletă. Şi cu toatele au rezistat cu greu tentaţiei de a-şi comanda şi un vin la un asemenea dejun generos, ţinând seama totuşi că nu reuşiseră să parcurgă nici jumătate din traseul acelei zile.
– Highlight Loc. 2143-46 : — Eva m-a ajutat la toate: împreună am pus fasolea la înmuiat, am fiert-o, am pregătit supa de carne. Am pus pulpele de raţă să se facă în untură, costiţele de porc la fiert înăbuşit, am prăjit cârnaţii cu usturoi, am adăugat slănină, apoi ciolanul. — La urmă se aşază în straturi fasolea şi carnea în oala de pământ, se toarnă supa concentrată deasupra şi se dă totul la cuptor, a completat Eva cu zel.
=

09/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (I). Surâsul singurătăţii 1.


St. Augustine's prayer in contemplation

St. Augustine’s prayer in contemplation

   Nu există nici un autoportret sigur al lui Leonardo. Dar cum l-aş putea ocoli pe artistul care exprimă ceklmai bine ideea de la care am plecat vrând să strâng laolaltă marile autoportrete din istoria picturii ? Şi anume ideea că a fi solidar nu înseamnă a fugi de singurătate, ci a căuta partea cea mai fierbinte de umanitate din fiinţa noastră.

Nu putem da altora decât ceea ce există în noi înşine şi tocmai de aceea a fi singur din când în când e obligatoriu pentru a fi solidar totdeauna. Paradoxal sau nu, artistul nu regăseşte lumea întorcând spatele oglinzii, ci coborând prin ea.

O istirie a autoportretului nu e, aşadar, o istorie a recidivelor lui Narcis, ci a singurătăţii, a acelei singurătăţi la capătul căreia începe lumea. E o istorie a tăcerii în care pictorii au coborât fără martori ca să-şi scruteze chipul şi destinul, înţelegând că fără să afle ceva în ei înşişi se vor trezi în faţa celorlalţi cu mâinile goale.

Că singurătatea se opune automat solidarităţii e o prejudecată destul de răspândită. Confuzia porneşte de la faptul că însăşi singurătatea e ambiguă. Uneori singurătatea este rezultatul unei opţiuni, alteori ea este rezultatul unei constrângeri. Or, între singurătatea voită şi singurătatea impusă e o prăpastie. Prima te apropie de tine însuţi. Cea de a doua nu face decât să te îndepărteze de ceilalţi. Prima daruie. Cea de a doua frustrează. Prima e o confruntare aspră cu adevarul. Cea de a doua nu e decât un blestem sau o dovadă că infernul există. Prima înseamnă luptă îndârjită pentru a trece dincolo de aparenţe. Cea de a doua e o închisoare fără ziduri.  

The virgin of the Eucharist

The virgin of the Eucharist

 

Prima e foarte aproape de un început de drum. Cea de a doua e foarte aproape de un mormânt. Pe cerul ei pustiu doar steaua speranţei mai arde, iar cel singur trăieşte atunci cu speranţa că singurătatea e imperfectă, că şi ea are un călcâi vulnerabil şi totul e să găseşti ceea ce rupe cercul, închisoarea cum ar fi zis Van Gogh… Căci numai libertatea e eternă. Toate închisorile sunt provizorii…

În tinereţe când se socotea la un moment dat ameninţat, Leonardo a desenat pe o filă o unealtă curioasă, inventată de el, “un instrument pentru a deschide o închisoare pe dinlăuntru” constând dintr-un cleşte de fier prevăzut cu un şurub ce servea la scoaterea cuielor. Acest amănunt pitoresc pare cumva simbolic dacă ne gândim la taina care-l învăluie pe Leonardo. Numai el, dinlăuntru, ar fi putut deschide închisoarea tainei sale. Dar Leonardo a avut, se pare, nevoie, nu atât de o unealtă care să deschidă închisoarea pe dinlăuntru cât de una care s-o închidă şi mai bine. “Nu cred, scrie el, că s-ar putea povesti isprăvile mele, deoarece le-am săvârşit fără martori”.

Într-adevar, în vreme ce lui Rubens, de pildă, îi plăcea să lucreze înconjurat de admiratori, Leonardo reprezintă tipul de artist care nu vrea să aibă martori. El e singur ca şi Gioconda. Şi asemenea Giocondei duce singurătatea până acolo unde singurătatea surâde.

Three Temptations of Christ

Three Temptations of Christ

   Din singurătate, el ne întinde însă în tăcere o mână fraternă, care ocroteşte şi nu aşteaptă nimic. Ştiu cu ce seamănă, îmi zicea cineva. Cu laba unei leoaice. E sigură, puternică, moale, fermă, dormitândă, violentă şi neasemuit de tandră… Mă întreb, ce mai rămâne atunci din prejudecăţile despre singurătate ale celor ce dispreţuiesc singurătatea pentru că n-au curajul s-o înfrunte sau o suspectează pentru n-au mijloace s-o înţeleagă. Ce care uită că omul nu este numai vorbă, ci şi tăcere. Şi că tăcerea poate fi infinit mai elocventă decât vorbele. Gioconda tace de câteva veacuri spunând mai mult decât toţi guralivii pentru care liniştea e un accident incomod şi insuportabil.

În fond, ce anume tulbură la Gioconda încât de atâtea secole surâsul ei obsedează ? Frumuseţea ? Să recunoaştem că Gioconda nu este o femeie frumoasă. Cel puţin prin prisma idealului comun de frumuseţe. În schimb, nici o zeiţă a frumuseţii n-a ştiut să tacă mai asurzitor. Nici una n-a transformat într-atât misterul feminin în mister omenesc pur şi simplu. Singură, ca şi stâncile printre care şade, Gioconda stă în realitate în mijlocul lumii şi o contemplă. Nu pare străină de nimic, la fel ca şi faţa acelui profet bătrân din autoportretul presupus al lui Leonardo, un desen în sangvină aflat la Biblioteca din Torino.

Marii artişti au avut totdeauna ceva comun cu profeţii: o singurătate fertilă. Mă gândesc la profeţii care, când s-au retras în deşert, au făcut-o nu pentru a­-şi pierde urma, dezgustaţi de viaţă şi de lume, ci pentru a medita la ceea ce degradează şi înalţă omul. Căci singurătatea merita trăită numai cu speranţa de a ajunge la eşecul ei, la ceea ce ne leagă de alţii. Ea nu poate constitui un scop, ci un mijloc. O singurătate care naşte tot singurătate ne sugruma treptat. Dar tocmai de aceea oglinda seamănă cu labirintul.

Virgin and Child with Two Angels

Virgin and Child with Two Angels

  

Artistul care-şi face autoportretul ştie că gestul lui n-are nimic din egolatria celor ce se consideră scopul ultim al lumii; nici a celor care, ducându-şi crucea şi reproşând lumii acest lucru, uită că şi-au cioplit singuri crucea sai i-au ajutat pe alţii s-o facă. Dar el ştie că labirintul se află în noi cu ambele sale sensuri.

Că în noi, nu altundeva, dragostea şi moartea merg pe acelasi drum. Şi că în noi aşteaptă Minotaurul. Numele lui este frica. Frica de adevăr, frica de zădărnicie, frica de noi înşine. Cel care simte această frică se simte ispitit să întoarcă spatele oglinzii, să fugă, să renunţe. Autoportretul este de aceea şi un început de curaj. Aşa cum pentru cei care se iubesc excesiv pe ei înşişi, oglinda e un început de pustiu şi de moarte.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1353 – 14.05.1981

28/01/2017

Culinar-literar: Jan Martenson – „Natura moarta pentru flasneta mecanica”


Natura moarta pentru flasneta mecanica

Natura moarta pentru flasneta mecanica

   – Highlight Loc. 719-21 : Valetul cu mănuşi albe apăru discret, îmbrăcat în vesta sa vărgată, şi ne servi desertul. Masa fusese în armonie cu casa. De la sufleurile cu moluşte, până la cotletele de miel condimentate cu usturoi şi până la şerbetul răcoritor de ananas. Cu un intermezzo de brânzeturi şi pere zemoase.

– Highlight Loc. 1021-23 : Ar trebui să vezi. Texasul. Locuiesc în apropierea unei ferme de şaizeci de mii de acri. Se numeşte X.O. şi a împlinit de curând o sută de ani: erau două mii şapte sute de oaspeţi în smoking şi cizme. Gazda a venit călare pe un taur cu coarne lungi în vârful cărora avea legate bile de alamă. Am mâncat antilopă, omletă de struţ, crotal şi multe altele.

– Highlight Loc. 1027-31 : Pe lista mare de bucate din hârtie groasă, nu figurau hamburgeri, în schimb exista păstrăv. Deşi aici se numea Omble Chevalier du lac braisée au vin rouge. Dar m-am abţinut. Drumul lui a fost la fel de lung ca şi al meu pentru a ajunge aici pe malul lacului Geneva şi am preferat păstrăv dintr-o sursă mai apropiată. Am început cu o supă uşoară de broaşte. Sună ciudat? în suedeză poate, dar numele din lista de bucate suna mai atrăgător: Consomme val de Grenouilles Cressonette. Supa era verde de condimente, uşoară şi ademenitoare. Avea de fapt gust de pui. Felul principal a fost Escalopes de Turbot nappées à la Glace de Moules parfumée à l’écorce d’orange.

– Highlight Loc. 2874-81 : — Supă de homar? Şi, mă rog, cum ai fi pregătit-o? — În primul rând te-aş fi servit cu peşte. L-aş fi fiert înăbuşit după care l-aş fi pus pe farfurii şi aş fi ras deasupra mult parmezan, după care aş fi adăugat o bucăţică de unt proaspăt. Aş fi pus farfuriile la cuptor câteva minute până când parmezanul ar fi căpătat o culoare rumenie. — Parmezan adevărat? Am dat din cap afirmativ. — Apoi, aş lua homarii fierţi şi aş face un amestec din patru linguriţe de unt, doi căţei de usturoi pisaţi, puţin piper alb, mult pătrunjel tocat mărunt, un vârf de cuţit de curry şi o lingură de sherry. Aş fi amestecat totul punând deasupra crutoane de pâine. După toate astea, aş fi băgat compoziţia la cuptor timp de cinci minute. Se serveşte imediat.

– Highlight Loc. 2882-85 : O tartă cu brânză. Hai să-ţi spun cum aş fi făcut-o. Aş fi tăiat brânza rotundă în două jumătăţi, după care părţile interioare, mai cremoase, se acoperă cu bucăţele de nuci măcinate. Ai mai fi primit şi o pară, probabil, ca să nu mai spun c-ai fi băut la supă un vin Sancerre, iar la tarta de brânză Château Smith Haut Lafite 1961.

– Highlight Loc. 3128-30 : În mijlocul mesei erau castroane mici de argint pline cu unt, omletă cu ciuperci, chifteluţe şi pâine. Mai erau şi pateuri cu castraveţi muraţi mici. În două frapiere mari se răsfăţa o sticlă de Herrgárd şi o butelie de Loitens linjeakvavit, ambele în spatele unui cub mare de gheaţă.

02/10/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (III). Scurtă istorie a Afroditei (1).


Holy Trinity (detail) 1491-93

Holy Trinity (detail) 1491-93

   Nu cred cu adevărat decât în frumuseţile care dor, în iubirile care ne fac trişti că într-o zi le vom pierde. În nesfârşitul care îşi arată limitele. Iată de ce ma simt atras de Botticelli. Dar frumuseţea şi dragostea n-au acelasi chip pentru toţi. N-am înţelege melancolia  Venerei lui Botticelli şi pe Botticelli însuşi, fără să ştim ce loc ar ocupa această zeiţă vulnerabilă într-un muzeu consacrat Afroditei.

Mai întâi a fost o grotă. În acea grotă, iubita unui cioban a zgâriat cu un cui pe piatră profilul umbrei iubitului ei. Aşa spune legenda că s-a născut primul portret. Şi însăşi arta. Din iubire.

Apoi, iubirea şi-a inventat o zeiţă pentru ca prin intermediul ei să poată sărbători ceea ce, altfel, ipocrizia şi falsa pudoare ar fi împiedicat sau stânjenit. Afrodita sculptată de Praxitele pentru oracolul de la Delfi era în realitate o hetairă frumoasă. Şi înainte şi după aceea, sub ocrotirea legendei, artiştii au umplut Olimpul cu iubitele lor, fără să protesteze nimeni. Numai Afrodita din Cnid care îşi arăta frumusetea fără nici un voal a provocat scandal la început.

Astfel, grecii au transformat-o pe Eva în zeiţă. Ea nu-l chema pe Adam într-o grădină cu fructe oprite, ci pe o plajă. De-acolo nimeni nu-i mai izgonea.  

La Primavera Allegory Of Spring (Detail) 1477-78

La Primavera Allegory Of Spring (Detail) 1477-78

 

Dar Afrodita n-a apărut întâmplător pe ţărmurile greceşti. Paradisul elin nu era deloc plin de arbori calzi, de râuri răcoroase, de iarbă înaltă şi tandră. Era un paradis arid, secetos, cu râuri puţine, pe care perşii se lăudau că le-au bătut în întregime; un paradis cu coline pietroase, goale sau acoperite cu iarbă puţină pe jumătate exterminată de soare. Un paradis cu mai multă piatră decât vegetaţie.

Dar în acest peisaj sărac, pe ţărmul mărilor, oamenii discutau despre ceea ce se putea trăi. Pe plajele goale, ei au înţeles că mai devreme sau mai târziu, trupul trebuia sărbătorit, trebuia pus pe soclu, în temple, şi că o zeiţă nu poate avea dorinţă mai mare decât aceea de a semăna unei femei frumoase.

În vremea aceea, zeii se plictiseau în Olimp… E drept că în acest paradis crima era cunoscută. Filosofii trebuiau uneori să bea otravă sau să plece în exil. Sculptorii, chiar geniali ca Fidias, erau câteodată izgoniţi. Discuţiile despre fericire erau uneori pălăvrăgeli despre fericire. Dar ceva continua să existe. Omul era măsura tuturor lucrurilor, a binelui şi a răului. Marea din care ieşea Afrodita cu urme de sare pe trup şi cu alge în păr, nisipul pe care ea înainta în lumină, nu cereau nimănui să fi eorb şi surd ca să fie pe placul zeilor.

The Return of Judith to Bethulia c. 1472

The Return of Judith to Bethulia c. 1472

   Chiar zeii cântau melodia şarpelui ! Chiar ei îl corupeau pe grecul antic să întoarcă ochii spre frumuseţe şi dragoste şi să se despartă de o inocenţă searbădă. Pe plajele Eladei nu erau înţelepţi decât cei care ascultau cântecul de sirenă al luminii şi-şi simţeau inima tresărind.

Vreau să spun că Afrodita a fost înainte de toate femeie. Un singur lucru avea nevoie de la zei, dragostea, iluzia că va fi eternă.

Numai că devenită zeiţă, femeia ieşită din valuri a râs de clipa care trece şi s-a transformat. Ceasurile când soarele exaltă în noi imaginea frumuseţii n-au mai făcut-o să freamăte. Ea ieşea acum din valuri fără amintiri, cu un surâs absent. Nimic mai durabil decât un trup care moare, ne-au sugerat grecii, dar ce fel de zeiţă a iubirii e aceea care nu simte nevoia să-şi muşte buzele ca să nu ţipe de bucurie, descoperind o lume plină de soare şi de promisiuni ?

Şi ce ne poate spune despre dragoste o zeiţă care nu-şi aminteşte şi nu speră nimic ? Gura ei e frumoasă şi mută. Zeiţa a suferit parcă un şoc fericit într-una din furtuni şi valurile au adus-o la ţărm cu o amnezie care o îndepărtează şi de suferinţe şi de emoţii.

Întreaga estetică elină are la bază povestea unui cioban şi a unui măr. Ea n-a făcut decât să argumenteze alegerea lui Paris, iar Fidias şi Praxitele ar fi răpit-o, cu siguranţă, la rândul lor pe frumoasa Elena ca s-o ducă la Troia. Platon însuşi punea între cele patru mari însuşiri pe care un atenian trebuia să le aibă în primul rând frumuseţea trupească. Şi nu e prea greu de observat că, dintre toţi zeii, Afrodita i-a ajutat, poate, cel mai mult pe greci să fie înţelepţi. Ea i-a învăţat că a trăi fără dragoste înseamnă a trăi în zadar. Dar într-o vreme, sculptorii au uitat tocmai faptul că o zeiţă frumoasă este o femeie frumoasă.

Când şi-au reamintit asta, Afrodita a început să simtă altfel, sub tălpi, la ieşirea din mare, nisipul moale şi cald. Nisipul vieţii şi al lumii. Ea îşi recapătă memoria, descoperă moartea, apoi tresare fericită sub mângâierea aspră a nisipului şi nu-şi mai poate stăpâni strigătul de iubire. Ea ştie acum, ca şi noi, că soarele care îi arde trupul şi serile care se umplu de melancolie sunt adevăruri limitate, dar cu atât mai necesar de iubit.

The-Story-of-Nastagio-degli-Onesti-(detail-of-the-third-episode)-c.-1483-

The-Story-of-Nastagio-degli-Onesti-(detail-of-the-third-episode)-c.-1483-

   Praxitele ia frumuseţii nemurirea, pentru a-i dărui dragostea. El a urmărit umbrele alungindu-se pe nisip şi a observat că acelaşi nisip pe care înaintează Afrodita curge şi în clepsidre.

A venit totuşi un timp când nimeni în Grecia n-ar mai fi pregătit atâtea corăbii ca să plece la Troia; când Menelau ar fi trebuit să se consoleze să rămână încornorat sau să se răzbune singur. Frumuseţea cunoştea şi ea decadenţa culturii greceşti.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1348 – 09.04.1981

08/09/2016

Harry Bates – Chef’s Secrets Insider Techniques from Today’s Culinary Masters

Filed under: Culinar-literar — afractalus @ 20:49
Tags: , , ,

– Highlight Loc. 1077-85 : OUT TENDER SHRIMP You might not know this, but 30 minutes of brining ensures tender, succulent shrimp every time, regardless of the cooking method. I discovered this technique on my own after successfully brining other types of meat—mostly pork, chicken, and turkey. After experimenting with shrimp one day, I was blown away by how sweet and tender they were. Brining may take a little extra time, but it’s absolutely worth it. STEP ONE: Make the brining solution. For each pound of shrimp, combine 2 quarts water, ¼ cup salt, and ¼ cup sugar in a large mixing bowl. Whisk together until the salt and sugar dissolve. STEP TWO: Soak the shrimp. Place the peeled and deveined shrimp in the brine solution, and allow them to sit untouched for 30 minutes at room temperature. STEP THREE: Drain, dry, and cook. Drain the shrimp in a colander and gently pat them dry with paper towels. Proceed with your favorite recipe: pan-fry, grill, or sauté. The shrimp always turn out moist and delicious.

06/09/2016

Keith Veronese – Rare: The High-Stakes Race to Satisfy Our Need for the Scarcest Metals on Earth (3)

Filed under: FRAGMENTE DIN CARTI SI BLOGURI — afractalus @ 17:51

rare-4   – Highlight Loc. 1326-29 : The title „wonder drug” is thrown around frequently in the pharmaceutical world, but a small-molecule drug that can effectively treat lung, ovarian, bladder, cervical, and testicular cancer with fewer side effects than radiotherapy? The integration of platinum atoms in a small molecule to create a drug yields a tool effective at treating a wide variety of cancers. Cis-diamminedichloroplatinum(II), which moonlights as the much-easier-to-say trade name cisplatin, is a simple molecule at the forefront of cancer treatment starring a single atom of platinum at its core.
– Highlight Loc. 1344-47 :  Cisplatin brings about apoptosis in cancer cells shortly after reacting with the cell’s DNA. Once bound to DNA, the information-carrying molecule becomes cross-linked and thus unable to divide—a step necessary for the cell to undergo its form of reproduction: fission. If tumor cells cannot reproduce, the runaway train of unbounded growth is halted.
– Highlight Loc. 1347-50 : Cells can stimulate the repair of DNA after determining that it can no longer divide, however, once the repair efforts are unsuccessful—thanks to the presence of cisplatin—the cell starts its own self-destruction sequence—apoptosis—resulting in the destruction of the tumor cell. If apoptosis can be successfully triggered in enough cancer cells, the tumor will begin to shrink.
– Highlight Loc. 1364-68 : Thulium, one of the seventeen rare earth metals (and one of the rarest, period), is a possible candidate for use in brachytherapy. Brachytherapy is a form of radiation treatment wherein the metal of import, in this case thulium, is placed in proximity to the tumor. The thulium-170 isotope emits x-rays and has a relatively short half-life, allowing for the placement of a steadily firing atomic gun in the vicinity of cancerous cells, particularly in the case of prostate cancer.
– Highlight Loc. 1832-34 : In 1911 Charles James reacted the remnants of ore containing thulium with bromine and crystallized the compound in water to obtain a slightly purer form of thulium, repeating the process a reported fifteen thousand times before he obtained a sample of metallic thulium that met his standards for purity.
– Highlight Loc. 2116-20 : De Ulloa noted a particulate found in riverbeds that drew the ire of gold miners in Colombia and Ecuador. The silver and black specks would not melt in the heat of a kiln. If introduced to molten gold, the particulates would discolor the final purified ingot and lower the value in the eyes of prospective purchasers. De Ulloa noted that miners and metal workers would often throw this metal back into the river, giving the silver and black sand the description it carries today—platina del Pinto, a phrase translating to “little silver of the Pinto River,†or what we now call platinum.
– Highlight Loc. 2120-22 : De Ulloa’s observation of platinum would go overlooked at this junction in history, but by no fault of his own. Spain soon sent de Ulloa to Peru and placed him in charge of their cinnabar mines, a series of deadly caverns storing the mercury Spain needed to mine silver deposits in other parts of Peru.
– Highlight Loc. 2140-41 : De Ulloa proved to have an impressive resume and offered a concrete identification of platinum. But historians have lifted up as his adversary a bewildering sixteenth-century Italian physician and scholar known best for his ego: Julius Caesar Scaliger.
– Highlight Loc. 2164-66 : General use of the metal we now call platinum dates back thousands of years earlier, thanks to artifacts found in the Egyptian city of Thebes. The foremost relic is the Casket of Thebes, a sarcophagus dating to 700 BCE and featuring platinum alongside gold and silver hieroglyphic inlays.
– Highlight Loc. 2204-9  : What set Antonio de Ulloa and Julius Caesar Scaliger apart in the discovery of platinum is their mention of the metal in texts each wrote later in life. What may be more telling, intellectually, is information pointing us in the direction of those who championed the use of platinum by manipulating its uniquely stable characteristics. British scientist Charles Wood smuggled a small cache of platinum from South America in 1741 and distributed the metal among colleagues in Europe, proselytizing its characteristics with so much vigor that the scientific community of his day added platinum as the eighth known metal, making it the first added since ancient times (iron, gold, silver, tin, mercury, lead, and copper round out this primitive roll).
– Highlight Loc. 2214-16 : The ability of a large piece of platinum to remain inert—an overall resistance to chemical reactions—led France to painstakingly manufacture a platinum bar of exactly one meter in length to use as the universal standard of length in the metric system. 9
– Highlight Loc. 2365-67 : Neodymium ”one of the two elements derived from Carl Gustaf Mosander’s incorrect, but accepted, discovery of didymium in 1841—is the most widely used permanent magnet, with the rare earth metal being found in hard drives and wind turbines as well as in lower-tech conveniences like the button clasp of a purse.
– Highlight Loc. 2369-70 :  Niobum receives its name through a quirk of Greek mythology. Traditionally, Niobe is known as the daughter of Tantalus (for whom the rare metal element tantalum is named).
– Highlight Loc. 2374-76 : Niobium, a metal typically used to make extremely strong magnets, is also quite stable and has the added bonus of mild hypoallergenic properties—a boon to the medical world in which niobium became an obvious choice for use in implantable devices, specifically pacemakers.
– Highlight Loc. 2421-24 : Hafnium is a rarely used metal, but the seventy-second element on the periodic table could change the future of warfare, thanks to the outcome of a handful of experiments conducted in a small Dallas, Texas, lab. The experiments involved exposing a minute amount of a nuclear isomer of hafnium-178 to a beam of x-rays.
– Highlight Loc. 2432-33 : Collins reported that the energy released exited as gamma rays—gamma rays and x-rays are simply forms of energy—and appeared to have shown that the long-speculated possibility of induced gamma emission was now a reality.
– Highlight Loc. 2657-61 : Polymetallic nodules—baseball-sized deposits of minerals and metals—line stretches of the ocean floor. These deposits form in a manner similar to pearls, with the layers of a polymetallic nodule slowly added over time, while the cores are created out of bits of bone or tooth from recently deceased sea life. 27 The layers are primarily composed of manganese, but copper and cobalt are also present, along with small amounts of eleven of the seventeen rare earth elements.
– Highlight Loc. 2807-11 : Armed with a bottomless checkbook and a lifelong love of science and the final frontier, Garriott purchased the Lunokhod 2 for $68,500 in 1993 from Sotheby’s New York. Lavochkin, a state-owned Russian aerospace company, signed the rover to Sotheby’s in an auction devoted to selling memorabilia from the Russian space program to North American bidders just over twenty years ago. In addition to the 239,000 miles separating Garriott from the Lunokhod 2, Lavochkin did not know the exact location of the rover, since the Soviet Union lost communications with the craft in 1973.
– Highlight Loc. 2817-19 : The Lunokhod 2 is far from the only spacecraft sitting on the moon; close to seventy-five other craft in various states of assembly reside on the surface, abandoned for decades. What is unique about the Lunokhod 2? The purchase made Garriott the sole publicly known private owner of an item outside of Earth’s orbit.

11/04/2010

Despre adevar – Silvia Velea


Câti dintre noi n-am trait la un moment dat, într-o relatie sau în mai multe relatii, impresia ca nu suntem întelesi? Câti dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viata sau pur si simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, ca unul vede si celalalt e orb? Si astfel, încercând sa ne facem întelesi pentru celalalt, am devenit confuzi pentru noi însine.

N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept si clar al simtirii de sine, ci ne-am angajat sa strabatem toate meandrele si hatisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipa în maracinii personalitatii lui câte putin din mesajul nostru si din noi însine, ca sa ne trezim prinsi, în cele din urma, într-o capcana a comunicarii.

Un raspuns pe care-l dai trebuie sa exprime ceea ce întelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate sa înteleaga sau sa creada altcineva. Un raspuns pe care-l dai trebuie sa fie o lamurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva. Bineînteles ca e mai usor sa nu spunem adevarul când consideram ca celalalt nu este pregatit sa-l primeasca ca atare si sa-l pretuiasca. Sa nu spunem adevarul celor care sunt convinsi ca îl cunosc deja. Sa nu spunem adevarul celor care-si fac iluzii si nu vor sa le fie spulberate. Sa nu spunem adevarul daca interpretarea sa poate crea false asteptari. Sa nu spunem adevarul ca sa ranim sau sa pedepsim.

Adevarul ar trebui sa fie o dovada de încredere, sa fie cel mai frumos dar pe care oamenii si-l pot face. Un dar din iubire, pentru iubire. Nu o sabie cu doua taisuri. Dar
daca nu vrem sau nu putem spune adevarul asa cum îl simtim, asumându-ne riscul de a fi neîntelesi sau gresit întelesi, atunci mai bine sa nu spunem nimic. Nu putem (dis)cerne noi în locul altcuiva, nu putem, pentru altcineva, sa separam neghina de bobul de grâu si sa-l punem pe fiecare în sacul sau. Vorba cântecului: “Nu
te-oi minti tu niciodata, nici altii a te minti nu pot”.

06/04/2010

Ne raspunde Dumnezeu la rugaciuni?

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 14:42
Tags: , , ,

„Cum sa ne rugam… în asa fel încât sa ne fie ascultate rugaciunile
Ai cunoscut vreodata pe cineva care sa se încreada în Dumnezeu din toata inima? Când nu credeam în Dumnezeu, aveam o prietena buna care se ruga adesea lui Dumnezeu. Ei bine, în fiecare saptamâna îmi spunea despre o dificultate sau un lucru din viata ei pe care îl încredinta în grija lui Dumnezeu. Si, invariabil, în fiecare saptamâna eram martora la un lucru neobisnuit facut de Dumnezeu ca raspuns la rugaciunea ei din acea saptamâna. Nici nu-ti poti închipui cât de greu îi este unui ateu sa fie nevoit sa constate acest lucru saptamâna de saptamâna! Dupa o vreme, nu mai merge sa argumentezi ca totul este o „coincidenta”… Dar de ce îi asculta Dumnezeu rugaciunile prietenei mele? Motivul principal: fiindca ea avea o relatie cu El si voia sa faca voia Lui. Si, într-adevar, ea asculta ce îi spunea Dumnezeu. Considera ca El are dreptul de a o îndruma în viata si ea chiar se bucura ca asa stau lucrurile! De aceea atunci când se ruga în legatura cu diferite lucruri, facea ceva firesc, data fiind legatura ei cu Dumnezeu. Venea la Dumnezeu cu toata încrederea si-I vorbea despre nevoile, despre îngrijorarile ei si despre orice altceva se întâmpla în viata ei. În plus, din ceea ce citise în Biblie, se convinsese ca Dumnezeu dorea ca ea sa se bizuie pe El în acest mod. Mai exact, viata ei demonstra ceea ce spune versetul acesta din Sfânta Scriptura: „Îndrazneala pe care o avem la El este ca daca cerem ceva dupa voia Lui, ne asculta.”1 „Caci ochii Domnului sunt peste cei neprihaniti, si urechile Lui iau aminte la rugaciunile lor…”2

Atunci cum se face ca Dumnezeu nu ia aminte la rugaciunile tuturor oamenilor?
Poate deoarece nu toti oamenii au o legatura personala cu El… Or fi stiind ei ca exista Dumnezeu, poate chiar I se închina din când în când. Cât despre cei care nu ar sa primeasca niciodata raspuns la rugaciunile lor… probabil ca lucrurile stau astfel din cauza ca nu au o relatie personala cu Dumnezeu si, mai mult, niciodata nu au primit de la Dumnezeu iertarea completa pentru pacatele lor. Te întrebi ce legatura are una cu alta?! Îti explic imediat. „Nu, mâna Domnului nu este prea scurta a sa mântuiasca, nici urechea Lui prea tare ca sa auda, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despartire între voi si Dumnezeul vostru; pacatele voastre va ascund Fata Lui si-L împiedica sa v-asculte!”3 Este destul de normal sa simtim aceasta despartire de Dumnezeu. Ce se întâmpla de obicei când oamenii încep sa-L roage ceva pe Dumnezeu? Îsi încep rugaciunea astfel: „Doamne, am mare nevoie sa ma ajuti cu problema asta…” Apoi fac o pauza si reiau: „Sunt constient de faptul ca nu sunt o persoana perfecta… ca, de fapt, nu am nici un drept sa Te rog acest lucru…” Iata, oamenii îsi dau seama ca sunt pacatosi… si îsi mai dau seama ca nu doar ei îsi dau seama de acest lucru, ci si Dumnezeu! Si atunci se gândesc: „Hei, pe cine caut eu sa pacalesc?” Însa ceea ce s-ar putea sa nu stie ei… este cum pot primi de la Dumnezeu iertarea pentru toate pacatele. E posibil sa nu stie ca pot începe o relatie cu Dumnezeu si ca atunci Dumnezeu îi va auzi… Va lua aminte la rugaciunile lor.”

Scumpa mea, oare nu stiu sa ma rog? Oare rugaciunile mele nu sunt din suflet? Chiar nu stiu sa-L primesc pe Dumnezeu? Sau, poate, ceea ce cer este ceva profund gresit ?

Scumpi, poti citi tot articolul aici.


28/03/2010

Scorpion


Nu uit niciodata sa arunc un ochi pe Garbo si totdeauna gasesc articole extrem de frumoase. Acum am vazut ceva despre zodia Scorpion :

Scorpion

Scorpion

Scorpion – Constelatia Scorpionului este una dintre cele mai vechi si usor recognoscibile constelatii de pe bolta, stelele care o formeaza prefigurand forma unui scorpion. Exista mai multe variante mitologice legate de acest semn zodiacal, fiecare plina de inedit si spectaculozitate, explicand pozitionarea si aparitia sa pe cer odata cu cea a constelatiei Orion. Se credea ca Scorpionul este un alt monstru aflat la dispozitia vreunei zeitati manioase, de data aceasta la dispozitia zeitei Gaia, zeita pamantului, cu scopul de a-l ataca si ucide pe Orion. In cele din urma, Scorpionul il ucide pe arcasul Orion, iar Artemis, zeita vanatorii si a razbunarii, multumita ca dorinta de razbunare i-a fost satisfacuta, plaseaza animalul care a ajutat-o pe bolta cereasca, alaturi de alte stele. Din cauza originii sale, nici Orion nu putea merge in taramul intunecat al lui Hades. Prin urmare, cele doua constelatii, constelatia Orion si constelatia Sagetatorului au fost dispuse diametral opus pe cerul noptii, de parca Orion se afla intr-o perpetua fuga de veninosul scorpion.

Ca sa vezi cu cine ti-ai petrecut timpul. Cu un veninos !!!

14/03/2010

Jurnal Fila 14032010

Filed under: JURNAL — afractalus @ 12:30
Tags: , ,

1. N. suna cu o surpriza. Reuseste sa ma ia prin surprindere de cele mai multe ori. Totusi, nu stiu ce vrea. Mai mult ca sigur ca nimic si face asta pentru „o viitoare trebuinta” profesionala.

2. Astazi s-a nascut Einstein.

3. Mi-a placut: „There is a sort of jealousy which needs very little fire; it is hardly a passion, but a blight bred in the cloudy, damp despondency of uneasy egoism.”  George Eliot (1819-1880)

4. Citesc cu nesat articolele din blogul Deei. Scrie superb desi, chiar ea spune, uneori sta destul de mult ca sa cizeleze textul. Daca as avea si eu timp… Eh, oricum n-ar iesi ceva la fel de frumos !

07/03/2010

Jurnal fila 07032010 – G.G.Marquez


Redescopar un mare scriitor, G.G.Marquez si-mi aduc aminte de zilele de vara (altii erau la plaja !) dintre clasa a X-a si a XI-a, cand ma duceam in celalalt capat al orasului, la Biblioteca Judeteana unde citeam „Un veac de singuratate”. Am reusit sa termin cartea cam intr-o saptamana (era in colectia ‘Romanul secolului XX’) sub ochii mirati ai custodelui din sala care, ma privea de fiecare data cu mirare si mila, uitandu-se semnificativ spre fereastra la soarele de afara.

De fapt,pasiunea pentru literatura latino-americana a inceput de la serialul despre Marquez din ‘Romania Literara’, pe care atunci, in anii de liceu o cumparam in fiecare zi de joi. Fara exceptie. Pasiunea a continuat cu alte romane si s-a mai domolit in anul II de facultate, cand am urmat alte pasiuni.

Dar nu a disparut de tot niciodata. Acum ma reintalnesc cu Marquez si cu citatele lui pe http://autori.citatepedia.ro/. Trebuie sa ti le impartasesc si tie:

– Nu ar fi avut nimic împotriva sa se întoarca la dragostea searbada a Fernandei, a carei frumusete devenise mai calma odata cu maturitatea, însa ploaia îl tinuse la adapost de orice pornire patimasa si-i insuflase seninatatea spongioasa a lipsei de pofte. (Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singuratate (1967))
– Locuiesc într-o casa coloniala, pe trotuarul însorit dinspre parcul San Nicolas, unde mi-am petrecut toate zilele vietii fara femeie si fara avere, unde au trait si au murit parintii mei si unde mi-am propus sa mor singur, în acelasi pat în care m-am nascut, si într-o zi pe care mi-o doream îndepartata si fara suferinta. Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste)
– Nici un medicament nu vindeca ce nu poate vindeca fericirea.
– Singurul lucru pe care trebuie sa-l stii în dragoste: ca viata nu are nevoie de lectii de la nimeni. (Gabriel Garcia Marquez în Dragoste în vremea holerei)

– Cel mai important lucru pe care am învatat sa-l fac dupa patruzeci de ani a fost sa spun nu când a fost nu.
– Memoria inimii elimina raul si amplifica binele si datorita acestui truc putem îndura greutatile trecutului.
– Problema casatoriei este ca se termina în fiecare seara dupa ce faci dragoste, si trebuie sa o reconstruiesti în fiecare dimineata
înainte de micul dejun.
– Le-as dovedi oamenilor cât gresesc gândind ca înceteaza sa iubeasca atunci când îmbatrânesc, fara sa stie ca îmbatrânesc
numai când înceteaza sa iubeasca.
– Aveam, în sfârsit, parte de viata reala, cu inima la adapost si condamnat sa mor de dragoste adevarata în agonia fericita a oricarei
zile dupa ce aveam sa împlinesc o suta de ani.
(Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste)
– Au continuat sa traiasca astfel într-o lume fugara, deocamdata tintuita în cuvinte, dar care n-avea sa întârzie sa le scape
fara întoarcere de îndata ce vor fi uitat însusi întelesul scrierii.
(Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singuratate)
– Lumea era atât de recenta, încât multe lucruri nici nu aveau înca nume, iar pentru a le deosebi trebuia sa le arati cu degetul. Era într-adevar
un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise înca.
(Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singuratate)
– A fost ceva nou pentru mine. Nu cunosteam viclesugurile seductiei si vesnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai
curând luându-ma dupa pret decât dupa farmecele lor, si facusem dragoste fara dragoste, pe jumatate îmbracati, de cele mai multe ori, si
întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui ca suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit placerea de necrezut de a contempla trupul
unei femei adormite fara îmboldirea dorintei sau oprelistile pudorii.
(Gabriel Garcia Marquez în Povestea târfelor mele triste)
– Un prieten adevarat te prinde de mâna si îti atinge inima.
– Memoria inimii evita amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele placute, artificiu gratie caruia reusim sa ne suportam trecutul.
(Gabriel Garcia Marquez în Dragostea în vremea holerei)
– Cauta sa devii un om mai bun si asigura-te ca stii cine esti tu înainte de a cunoaste pe cineva si a astepta ca acea persoana sa stie cine esti.
– În fiecare minut în care închid ochii, pierd 60 de secunde de lumina.
– Spune întotdeauna ce simti si fa ceea ce gândesti. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara când te voi vedea dormind, te-as îmbratisa foarte strâns si
l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara când te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o îmbratisare, un
sarut si te-as chema înapoi sa-ti dau mai multe. Daca as sti ca asta ar fi ultima oara când voi auzi vocea ta, as înregistra fiecare dintre cuvintele tale
pentru a le putea asculta o data si înca o data pâna la infinit. Daca as sti ca acestea ar fi ultimele minute în care te-as vedea, as spune „te iubesc” si
nu mi-as asuma, în mod prostesc, gândul ca deja stii.
– Doar pentru ca cineva nu te iubeste asa cum vrei tu, nu înseamna ca nu te iubeste cu toata fiinta sa.
– O singura clipa de împacare este mai de pret decât o viata întreaga de prietenie.
(Gabriel Garcia Marquez în Un veac de singuratate)
– Nu plânge pentru ca s-a terminat, zâmbeste pentru ca s-a petrecut.
– Ziua de mâine nu-i este asigurata nimanui, tânar sau batrân. Azi poate sa fie ultima zi când îi vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta,
fa-o azi, întrucât, daca ziua de mâine nu va ajunge niciodata, în mod sigur vei regreta ziua când nu ti-ai facut timp pentru un surâs, o îmbratisare,
un sarut, si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cât de multa
nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui „îmi pare rau”, „iarta-ma”, „te rog” si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.
– Forta invincibila care a împins lumea înainte nu e iubirea fericita, ci aceea neîmplinita.
– Cea mai stranie forma de a îndeparta pe cineva este de a sta lânga el, stiind ca nu-l vei putea avea niciodata.
– Poate ca Dumnezeu va dori sa cunosti multe persoane nepotrivite înainte de a cunoaste persoana potrivita, pentru ca atunci când o vei cunoaste în sfârsit
sa stii sa fii recunoscator.
– Scriu pentru ca sa nu fiu nevoit sa vorbesc. (!!!)

27/02/2010

Toma Caragiu


Cateodata stau si ma gandesc la machidonii mei, la locurile pe care le stiu din copilarie si pe care le-am parasit pentru a veni aici, atat de departe. De dor, caut sa gasesc cuvinte aromane, melodii…
Am mai ascultat „Dimandarea…” acum cativa ani dar am pierdut-o pe vechiul hard care a ars. Acum am regasit-o:

Parinteasca Dimandare:
http://www.youtube.com/watch?v=Ntm7WwgxT20&feature=player_embedded

Si inca:

http://www.youtube.com/watch?v=EtR5QGPpRZw&feature=player_embedded

http://www.youtube.com/watch?v=zgd8ttjwKkE&feature=player_embedded

„Dimandarea parinteasca”, (mustrarea parinteasca) este imnul aromanilor, compus de Constantin Belimace, luptator pentru drepturile romanilor (aromanilor) din Balcani. Este un echivalent al imnului “Desteapta-te Romane” la romanii aromani, acolo, in sanul societatilor si fundatiilor aromanesti, unde este cantat la posturile radio si de telelviziune emise in dialect. Cantecul vorbeste de cumplitul blestem ce cade asupra parintilor care nu-si invata copiii limba stramoseasca, limba (graiul) armanesc.

Dimandarea parinteasca


Parinteasca Dimandare
Na sprigiura cu foc mare
Frati di muma si di-un tata,
Noi, Armani di eta toata.

Di sum plocile di murminta
Striga-a nostri buni parinta:
“Blastem mari s-aiba-n casa “
Cari di limba-a lui s-alasa.

Cari-si lasa limba-a lui
S-lu-arda pira-a focului,
Si s-dirina viu pri loc,
Sa-li si friga limba-n foc.

El an vatra-li parinteasca
Fumealia s-nu-si hariseasca;
Di fumeli curuni s-nu base
Nic an leagan si nu-nfase.

Cari fudze di-a lui muma
si di parintesca-li numa,
Fuga-li doara-a Domnului
si dulteamea-a somnului!”

23/02/2010

Timeline of Church History

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 13:32
Tags: , , ,

Church

Timeline Of Church History

Sursa: http://danutm.wordpress.com

Este un blog interesant, cam asa cum imi place mie. Cautand prin el am dat de o fotografie dementiala. Are mult miez. Este suficient daca pun numai link-ul:

http://danutm.wordpress.com/2010/02/22/bumper-sticker-of-the-year/

21/02/2010

Rugaciunea Sfîntului Efrem Sirul

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 19:29
Tags: , , , ,

Nu incetez sa ma minunez ce lucruri frumoase gasesc pe net. De exemplu aceasta rugaciune am gasit-o plecand de la Apologeticum (stii tu, blogul de care ti-am povestit !). Astazi am vazut si „The Book Of Eli” (frumos ! si in ton). Pot spune ca am petrecut o duminica in Dumnezeu, ceea ce incepe sa-mi placa din ce in ce mai mult. Pe de o parte este si „vina” ta. Tu ce ai facut ?

Rugaciunea Sfîntului Efrem Sirul

Doamne si Stapanul vietii mele,
Duhul trandaviei, al grijii de multe.
Al iubirii de stapanire
Si al grairii in desert
Nu mi-l da mie!
Iar duhul curatiei,
Al gandului smerit,
Al rabdarii si al dragostei,
Daruieste-mi mie, slugii tale !

Asa, Doamne, Imparate,
Da-mi mie sa-mi vad gresalele mele
Si sa nu osandesc pe fratele meu,
Ca bine este cuvantat
In Vecii vecilor.

Amin!


La o conferinta spunea un parinte despre împrejurarile în care a fost scrisa aceasta rugaciune si cine e aproapele cel osândit de Sf. Efrem Sirul. Spunea parintele ca la un moment dat Hristos îl arata pe Sf. Vasile cel Mare ca un stâlp la Sf. Efrem ( era pustnic atunci ) si spune ca asa e în fata Lui. Atunci Sf. Efrem s-a hotarât sa se duca sa vada pe Sf. Vasile cel Mare. Pe drum se ruga Sf. Efrem la Dumnezeu sa-i trimita un om prin care sa primeasca un cuvânt de folos cum ajunge în cetate. Si ajungând acolo prima persoana pe care o vede e o prostituata care se uita obraznic la el. Atunci acest om îi spune: “Ce te uiti asa la mine?” iar femeia îi raspunde: “Eu ma uit la tine ca sunt facuta din tine dar tu esti facut din pamânt si în pamânt trebuie sa te uiti”. Astfel Sf. Efrem si-a dat seama ca acel cuvânt era de la Dumnezeu si I-a multumit. Apoi a plecat unde slujea Sf. Vasile cel Mare.

Ajungând la biserica îl vede în vesminte arhieresti pline de slava si se gândeste: “Acest om laudat de Dumnezeu este îmbracat cu atâta slava si are atâta slava la oameni? Cum poate sa-L laude Dumnezeu pe omul acesta? N-a auzit despre votul saraciei?”. La un moment dat Sf. Vasile cel Mare trimite un diacon sa-l cheme pe Sf. Efrem în altar ( îl si arata desi nu se stiau unul pe altul ). Diaconul îl cheama dar Sf. Efrem spune ca nu si ca probabil se refera la altcineva. Diaconul se duce înapoi si Sf. Vasile cel Mare iarasi îl trimite si Sf. Efrem la fel spune ca nu poate fi el ci un altul.

Atunci Sf. Vasile cel Mare îi spune la diacon sa îi zica: “Parinte Efrem, par. Vasile te cheama în altar”. Vazând ca e stiut dupa nume, Sf. Efrem face ascultare si se duce la altar. Înainte sa zica ceva Sf. Efrem, Sf. Vasile îi arata vesmintele si spune: “Aceste vesminte pline de slava sunt ale poporului. Iata ce e al meu” si îi arata sub vesminte urme la mâini cum s-a legat cu lanturi si se chinuia sa nu doarma.

Dupa asta îl hirotoneste pe Sf. Efrem si-l pune sa zica ecteniile în limba greceasca desi el era siriac si nu cunostea limba. Si alta minune ca le spune în greceste cum trebuie. Asa ca Sf. Vasile cel Mare e fratele osândit de Sf. Efrem Sirul. Asta arata cam pe cine tindem noi sa judecam si anume pe oamenii sfinti ( ce diavolul îi arata în fata noastra ca niste pacatosi ).

Sursa: http://savatie.wordpress.com/2010/02/12/rugaciunea-sfintului-efrem-sirul

14/02/2010

Sarbatoare ?

Filed under: JURNAL — afractalus @ 14:10
Tags: , , , ,

Parca exista o legatura, nu ?

http://www.ucb.co.uk (14.02.2010): ‘Do everything without complaining…’ Philippian 2:14
You say, ‘But isn’t it possible my complaint might be legitimate?’ Yes. Injustice, abuse, betrayal, robbery, gossip, libel, prejudice, physical harm against you or your family, and so on, are legitimate causes. ‘And if I don’t do something about these, won’t I be failing in my responsibility?’ Right again! You are called to be salt and light in this world, resolving problems that arise by practising spiritual principles in your daily life. To do nothing at such times makes you irresponsible and disobedient to God. But complaining about it is not doing something, not by God’s definition. You say, ‘All right, since God is against complaining, how do I handle legitimate complaints?’ First, do nothing until you’ve talked with God. You’ll make the right moves if you take time to get the
right counsel. Prayer clarifies your options and adjusts your perspectives. It defuses your anger, restoring you to objectivity and rational thinking. Your second
move is more likely to succeed if your first move is to seek God for wisdom: ‘…he should ask God…’ (James 1:5 NIV). Second, before you say or do anything, carry out an attitude check. Stop and ask yourself, ‘What’s my real agenda here? Is it to show them that I’m right and they’re wrong? Is it to come away looking good while I make them look bad? Is it to win a personal victory or to solve the problem in a way that glorifies God?’ Before you speak, check what’s in your heart: ‘…For the mouth speaks out of that which fills the heart’ (Matthew 12:34 NAS). When your heart attitude pleases God, you’re ready to handle any legitimate complaint.
(De citit azi: Bible in a Year: Eph 5:21-33; S of S 2:1-7; Ps 45; Prov 5:15-19; )

http://www.renderosity.com/mod/gallery/index.php?image_id=1981695&user_id=481818&page=5&member&np:

For Absent Friends …by auntietk

Pentru Tine

For Absent Friends ...by auntietk

13/02/2010

Jurnal. Fila 09022010

Filed under: JURNAL — afractalus @ 11:56
Tags: , , , ,

Imi place sa umblu printre bloguri. Uneori gasesti adevarate pepite de frumusete. Nu am cum sa nu le trec si aici; parca este pacat sa nu le citesti si tu:

1. http://edithfrincu.blogspot.com/ un citat frumos:
„Life is too short to wake up in the morning with regrets
So love the people who treat you right forget about the ones who don’t
And believe that everything happens for a reason
If you get a chance, take it, if it changes your life, let it
Nobody said it would be easy they just promise that it would be worth it.”

Surpriza este ca blogul se ocupa de retete culinare (unele arata excelent!), nu te-ai astepta la asa un motto. Cand l-am citit m-am gandit la noi. Mai tii minte cum te bateam la cap cu cititul si ce refractara erai la inceput ?

2. http://www.adrianciubotaru.ro/modestia-este-o-disciplina-a-gandurilor/
„Orice avans în cunoastere trebuie sa presupuna o smerenie aferenta. Modestia este o disciplina a gândurilor. Drama nu consta în faptul ca afli mai multe lucruri. Provocarea cea mai mare vine din modul cum gestionezi imaginea de sine dupa ce afli mai multe lucruri. You can’t handle the truth nu înseamna ca adevarul e groaznic, ci mai degraba faptul ca sandramaua personala este fragila, iar acel adevar nu are cum sa fie integrat decât cu riscul unor comotii personale. O alta nuanta în acest caz este si mai interesanta. Nu toate adevarurile îti sunt necesare, însa atunci când fortezi nota din orgoliul cunoasterii,  încerci în mod artificial
si orbit de mândrie sa te cuplezi la niste adevaruri care nu sunt pe potriva ta, care nu sunt pe masura ta.”

09/02/2010

„Maid In London”

Filed under: FRUMOS — afractalus @ 14:26
Tags: , , , ,

Am gasit pe http://weburbanist.com/ aceasta fotografie:

Este absolut incantatoare. Hai sa ne gandim un pic la cata munca si TALENT au fost necesare aici !

SUPERB !!!

Jurnal


Imi este groaznic de ciuda cand imi vad transpuse gandurile (carora eu nu pot sa le dau materialitate !) in frazele altuia. Hoinarind pe blogul Deei in cautare de alte propuneri de filme bune, am gasit aceasta fraza a lui Gorzo, preluata si de ea (semn ca ne plac cam aceleasi lucruri !):

„Despre   “Eternal sunhine of the spotless mind”  mi-a rămas prin cotloanele memoriei o frază minunată  “chiar dacă nu mai au amintiri, atît Joel, cât şi Clementine păstrează o conştiinţă inexplicabilă a absenţei celuilalt, aşa cum un perete alb păstrează conturul tabloului care era agăţat acolo.”(Andrei Gorzo).

Scumpi, am sa ti-o trimit pe mail; nu stiu ce efect va avea asupra ta, poate te va misca, poate te va lasa indiferenta (desi nu vad cum) dar macar cauta sa vezi filmul. Parca vorbeste un pic si despre noi !

Te sarut tare.

31/01/2010

Pontypool (2008)

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 19:55
Tags: , , , ,

Am gasit pe slate.com un articol despre filme semnat de Grady Hendrix. Mai mult o lista de recomandari cu filme din 2008/2009 care nu au prea fost in salile de cinema. Bineinteles ca este vorba de salile LOR de cinema ! Articolul are si un titlu dragut „World’s Greatest Dad. And nine other great movies you didn’t see this year”.
Nu l-am ales pe primul de pe lista, ci pe penultimul oricum avand in gand sa vad toate filmele de pe lista. Stiti ceva ? Chiar mi-a placut acest film, chiar daca genul zombi-groaza nu este pasiunea mea. Are o idee deosebita, un „virus-cuvant” care contamineaza o mica localitate din Canada si actori care fac roluri bune. Dupa ce l-am vazut, am cautat cateva recenzii si, sunt placut surprins, ca majoritatea este de acord ca este un film low-budget bun.
Daca vreti, aveti jos toate informatiile. Vi se face pofta ? Merita.

1. Plecare: http://www.slate.com/id/2239816/
2. IMDB: http://www.imdb.com/title/tt1226681/
3. Recenzie 1: http://www.filmjunk.com/2009/03/09/pontypool-review/
4. Recenzie 2: http://www.rottentomatoes.com/user/93084/reviews/view.php?type=2&id=1212040
5. Recenzie 3: http://movies.nytimes.com/2009/05/29/movies/29pont.html

PS. Va tin la curent cu celelalte filme de pe lista !

24/01/2010

Plimbare prin cartierul de … bloguri

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 14:20
Tags: , , , , , ,

Astazi fiind duminica, deci zi de odihna, am sa te iau scumpi la o plimbare pe aici, prin padurea de… bloguri. Cred ca-ti va placea foarte mult ce am sa-ti arat:

1. Octavian Paler – In Memoriam. Un site facut de cei care l-au iubit si-l mai iubesc inca. Lipsesc articolele din „Flacara” – „Un muzeu in labirint”, dar in rest este un regal de cultura : http://octavianpaler.ro/
2. Un site despre filme facut (din cate mi-am dat seama) de doi tineri TALENTATI. Gasesti mai to ce vrei: http://www.movieblog.ro/
3. Blog frumos despre carti. Este serios si bine scris. Cartile prezentate mi-au starnit interesul. Poate le vom citi impreuna in concediu ? http://ce-am-mai-citit.blogspot.com/
4. Link-ul de la bookblog.ro care se ocupa de stiintele umaniste si religie. Recenziile de carti imi plac: http://www.bookblog.ro/stiinte-umaniste-religie/5. ‘Zia®ul de la 5’ cu un motto de Caragiale: “Lumea asta se aseamana cu un vast bâlci.” de vizitat la sfarsit de saptamana: http://www.globe-trotter.ro/ziaruldela5/6. Blog „pentru cei care s-au saturat de imbecili si hahalere“ de Vlad T. Popescu, aka homeless. Merita vizitat, mai ales ca e coleg de wordpress: http://goodmorning.ro/wordpress/
7. Last but no least : http://www.thefreedictionary.com/ . Un site care este o enciclopedie in sine. Un fel de wiki dar mai concisa, pentru cei foarte grabiti.  Are si un toolbar !

05/01/2010

2012

Filed under: FRUMOS,PENTRU MINTE — afractalus @ 19:11

Am vazut recent mult-discutatul film „2012”. In afara De ceva efecte vizuale nu pot sa spun ca mi-a lasat o impresie deosebita. Mai mult a fost curiozitatea legata de „2012” si profetiile mayase.

Cred cu tarie ca nimic nu este intamplator: dupa ce am vazut filmul, la cateva zile, cotrobaind prin NET am gasit un articol scris foarte bine si cu mult bun-simt. Bine documentat si explicit pana la detaliu. Mi-a placut foarte mult un fragment pe care il redau aici:

„Clima este în curs de schimbare? Fara echivoc, raspunsul este da. O serie de observatii tind sa confirme aceasta concluzie si permit o mai buna întelegere a rapiditatii acestor schimbari. Ca urmare a preocuparilor majore pentru schimbarile climatice ce pot surveni în acest secol, climatologi din toate colturile lumii emit scenarii de evolutie a vremii si climei. Previziunile sunt sumbre pentru perioada premergatoare anului 2012. Dupa 2010, Europa va suporta o schimbare radicala de clima. Pâna în 2007 era anuntate furtuni violente care vor distruge bariera de coasta a Olandei, determinând pierderea unor vaste teritorii. Desi asta nu s-a intamplat, totusi pericolul persista. Verile vor fi din ce în ce mai calde, provocând o si mai rapida topire a ghetarilor, cu consecinte grave asupra climei, la extrem, se poate ajunge la ierni cu temperaturi foarte scazute, similare Siberiei, în tarile limitrofe Atlanticului de Nord. Incepând cu 2012, procesul de racire globala va cuprinde Pamântul, iar la mijlocul secolului 21, întreaga planeta va fi cuprinsa de temperaturi scazute, aprecia un expert al Observatorului Academic al Rusiei. Cauza acestei scaderi a temperaturii este micsorarea fluxului de radiatii solare, aprecia Habibulo Abdusamatov, citat de NewsRu. „Am fost martorii unei asemenea raciri în Europa, America de Nord si Groenlanda în 1645-1705, cu canale înghetate în Olanda, si oameni care si-au abandonat casele din cauza ghetarilor. Aceasta este ceea ce ne asteapta în câteva decenii”, afirma specialistul. Analize ale fluctuatiilor radiatiilor solare care influenteaza climatul pe Terra arata ca planeta se afla acum la vârful procesului de încalzire globala. Acum, odata cu scaderea radiatiei solare, temperaturile globale vor scadea si ele, crede Absudamatov. „In secolul 20, activitatea solara putea fi caracterizata de o crestere generala a cantitatii de energie radiata, de aici încalzirea globala. Aceasta nu este nicidecum o anomalie, ci un fenomen normal. Incalziri globale, ca si raciri globale, au mai avut loc”. Potrivit lui Absudamatov, racirea va începe în 2012 -2013. Pâna în anul 2035, nivelul radiatiilor solare va atinge minimul, iar 15 ani mai târziu se asteapta o racire accentuata a climei. (Agentia „Rusia la zi” – 7 februarie 2006).”

Se vede imediat ce departe sunt cei care prevestesc sfarsitul lumii !!!

Articolul intreg: AICI

Wolinski

Filed under: FRAGMENTE DIN CARTI SI BLOGURI — afractalus @ 14:38
Tags: , , , ,

Tot umbland prin internet am gasit cateva carti ale unui autor francez care are ceva cu cotul aparte. Am luat cartile si sper sa-ti placa. Se numeste Wolinski si despre el poti sa gasesti suficiente informatii pe Wikipedia. Acum iti arat numai o mostra:

Stiu ca ai umor. Nu-i asa ca-ti place ?

27/11/2009

Chibrituri

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 22:09
Tags: , ,

Astazi, dar in 1826 un om inteligent a inventat chibriturile. Iata mai jos textul pe larg:

In 1826, John Walker (1781-1859), an English pharmacist from Stockton-on-Tees, invented the first practical, strike-anywhere, friction match, but refused to patent his creation. He used three-inch splints of wood, tipped with potassium chlorate, antimony sulphide, and gum arabic. The match head was ignited by drawing it through a fold of fine glasspaper. By 1829, similar matches called „Lucifers” were sold throughout London. Their difference was added sulphur to aid combustion, and white phosphorus. Matchmaking workers quickly developed a bone disease called „phossy jaw” from the phosphorus. Phosphorus sesquisulphide replaced the deadly white phosphorus in the strike-anywhere match during the early twentieth century.

14/08/2009

Pink Bites

Filed under: FRUMOS — afractalus @ 21:37

Am fost intotdeauna atras de tot ceea ce inseamna mancare.  Poate e pun pic gresit spus,  par sa ma atraga mai mult mirosurile diferitelor feluri de mancare decat sa fiu fascinat de abundenta lor pe masa. Se numeste asta gourmet ? OK !

Net-ul e plin de site-uri, blog-uri culinare, toate au ceva interesant,  cate o reteta care te face sa pui mana pe cratita imediat,  cate o fotografie papilo-excitanta. Astazi am gasit un site care este deosebit: retetele sunt deosebite (la o prima citire!) , bucatarie internationala, ai de unde alege  iarr fotografiile sunt EXTRAORDINARE ! Ai senzatia ca poti intinde mana si gusta un pic din toate. Ciudata senzatie ! Nu o gasesti chiar des pe net.

Pentru curiosi:

http://www.pinkbites.com/

07/08/2009

Citate

Filed under: FRAGMENTE DIN CARTI SI BLOGURI — afractalus @ 09:02
Tags: , ,

„Due to financial restraints, the light at the end of the tunnel has been turned off until further notice.” (Unknown)

„Fill a space in a beautiful way.” Georgia O’Keeffe

„What can be asserted without proof can be dismissed without proof.” Christopher Hitchens

05/08/2009

„The Secret”

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 19:25
Tags: , , , ,

03.08.2009
Am vazut ieri filmul „The Secret”. Interesanta perspectiva: „putem primi ceea ce ne dorim daca reusim sa intram in starea de a atrage aceste lucruri”.   Suna logic, iar filmul este construit (foarte bine!) in jurul acestui concept. Totusi, James Arthur Ray (filozof) m-a impresionat cu aceasta paralela:
„Cei mai multi oameni se definesc pornind de la acest trup, insa tu nu te rezumi la un corp finit. Tu esti de fapt un camp de energie.Ceea ce stii despre energie este urmatorul lucru. Mergi la un fizician specialist in cuantica si intreaba-l: „Cine creeaza lumea?” Iar el va spune, „Energia.” Ei bine, sa descriem energia. In primul rand, ea nu poate fi creata sau distrusa. A existat dintotdeauna, tot ceea ce a fost exista in continuare: ia o forma, o pastreaza o vreme si apoi renunta la forma. Bine. Mergi la un teolog si intreaba-l, „Cine a creat Universul?”El va spune, „Dumnezeu.” Bine, atunci descrie-l pe Dumnezeu. Dumnezeu a existat dintotdeauna, nu poate fi creat sau distrus. El este tot ceea ce a fost, tot ceea ce va fi, luand forma, dainuind in forma si renuntand la forma. Vezi, este vorba de acelasi lucru, exprimat intr-o terminologie diferita.”
The Secret, 2008, regia:Drew Heriot (www.the.secret.tv)

31/07/2009

Zodia Scorpion

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 11:48
Tags: , , ,

Preluare de pe http://www.garbo.ro. Cred ca este cea mai completa descriere a acestei zodii:

Cum sa recunosti un nativ din Scorpion

Orice enciclopedie descrie scorpionul ca fiind o arahnida nocturna, care îsi ataca si paralizeaza prada cu o otrava injectata în ea de coada lui lunga, curbata, folosita atât pentru autoaparare, cât si pentru distrugere. întepatura lui e uneori fatala. Oamenii se trag deseori înapoi când aud ca cineva e nascut în noiembrie, murmurând: „Ah, esti Scorpion!”, fie cu teama în glas, fie cu admiratie si respect. Uneori mai scot si câte un chicotit, legat, evident, de legendara senzualitate a Scorpionului. Nativii sunt satui de aceste reactii la zodia lor si cine-i poate condamna? Dar ei sunt lipsiti de scrupule si periculosi, nu?
Gresit! Asta depinde de multe lucruri. în primul rând, ar trebui sa înveti cum sa-i recunosti pe nativi. Scorpionului îi place sa circule incognito. Datorita puterii lui de autocontrol, de obicei reuseste, dar exista câteva modalitati care te vor ajuta sa-i penetrezi deghizarea. Uita-te la ochi. Fie ei albastri, verzi, caprui sau negri, te vor strapunge cu intensitatea lor hipnotica. Majoritatea oamenilor devin agitati si stânjeniti sub privirea fixa a Scorpionului. Va trebui sa rupi vraja si sa-ti muti privirea, caci nu vei câstiga niciodata confruntarea de priviri cu un Scorpion. Aceasta e o modalitate infailibila de a identifica un plutonian. Ochii nativului îti strapung fiinta pâna în adâncuri, patrunzându-ti în suflet.
Dupa asta, asculta-l cum vorbeste. Tonul poate fi moale precum catifeaua, ragusit sau usturator de taios, vorbirea masurata si lenta sau ritmata si repezita, dar vorbele lui nu vor avea niciodata drept scop crearea unei imagini false a propriei persoane. Scorpionul stie exact cine e si cine nu e si nimic din ce gândesc altii despre el nu va schimba asta. Nici insultele, nici complimentele nu au absolut nici un efect asupra lui. Nu are nevoie sa-i spuna altii care-i sânt viciile si virtutile. în cel mai bun caz, va fi de acord, calm, cu evaluarea ta, în cel mai rau caz te va suspecta de motive ascunse.

Emporer Scorpion (Pandinus imperator).

Emporer Scorpion (Pandinus imperator).

Daca ai sa dai vreodata peste un Scorpion palavragiu, cu privire alunecoasa, considera-l o exceptie astrologica extrem de rara, caci putini nativi sunt agitati.
Majoritatea plutonienilor au un fizic plin de forta. Trasaturile sunt marcat greoaie sau ascutite si bine cizelate, iar nasul e destul de proeminent, uneori chiar ca un cioc de pasare. La nativii tipici, pielea e foarte palida, aproape translucida, iar sprâncenele sunt groase si unite deasupra nasului. Dar ceea ce îi da de gol est vitalitatea electrica pe care o degaja prin simpla lor prezenta. Oricât ar încerca ei sa treaca neobservati, o asemenea forta vitala nu poate fi ascunsa complet. Barbatii vor avea brate si picioare paroase, iar parul acesta va avea deseori tente rosiatice. Majoritatea nativilor au ochii si parul închise la culoare, dar sa nu trecem cu vederea tipul blond, glacial, perfect exemplificat de Grace Kelly. Glacial la suprafata, am vrut sa spun. Calmul si stapânirea de sine de suprafata ale plutonienilor sunt create si mentinute cu grija pentru a ascunde natura lor clocotitoare.
Au un autocontrol de invidiat. Indiferent de furtunile emotionale stârnite în ei, rareori le vei vedea reflectate pe chipul înghetat, imobil al Scorpionilor. Acesti oameni afiseaza în mod constient o figura inexpresiva si sunt mândri de asta. Ei ordona trasaturilor fetei sa ramâna neclintite si acestea se supun. (Nici n-ar îndrazni sa n-o faca.) Rareori vei vedea un Scorpion dându-se de gol rosind sau încruntându-se. Zâmbetele sunt rare dar sincere. Trupul Scorpionului se supune acelorasi ordine ca si fata. N-ai sa-i vezi sarind în sus, tresarind sau manifestând ticuri nervoase. Reactiile sunt pastrate la minim, pentru ca arta Scorpionului consta în neîncetata testare a motivatiilor si firii tale, în timp ce el ramâne impenetrabil. E un adevarat expert.
E important sa tii minte ca exista un tip de Scorpion care se misca si vorbeste destul de repede si pare a avea un comportament deschis, prietenos. Uita-te adânc în ochii lui si gândeste-te bine la câteva din faptele lui anterioare, la adevaratul lui comportament. De fapt, toata palavrageala aceea vesela e doar un joc pentru el. în interior, e la fel de dur si hotarât ca si ceilalti plutonieni. Poate e chiar mai periculos, pentru ca deghizarea lui e mai buna si te pacaleste mai usor. Trebuie sa fii mereu în garda când esti pe lânga un Scorpion. Nu vreau sa spun ca sunt rai, ci doar ca nu sunt nici blânzi, nici naivi. Unii nativi, dându-si seama ca ochii îi dau cel mai adesea de gol, poarta ochelari mai tot timpul, chiar si noaptea.
Spune-i unui Scorpion ca are un mare talent care într-o zi va fi recunoscut de întreaga lume si îti va raspunde firesc, linistit: „da, stiu”. Roaga-l sa-ti faca un serviciu si raspunsul va fi la fel de simplu: „Da, sigur”, sau „Nu, nu pot”.
Daca esti o fiinta sensibila, nu-i cere parerea sau sfatul. îti va spune adevarul adevarat, oricât de brutal ar fi el. Tu l-ai întrebat! Scorpionul nu va face complimente gratuite ca sa creasca în ochii cuiva sau ca sa câstige un aliat. Nu e de demnitatea lui sa flateze. Când îti spune ceva dragut, apreciaza acele vorbe ca pe o comoara. Poti fi sigur ca sunt sincere. Daca îti spune ca ai voce, lasa balta cântatul în baie si pune mâna pe microfon. Daca spune ca ai o voce grozava, poti sa te duci linistit sa dai o proba la Metropolitan. S-ar putea chiar sa-ti înlature din drum câtiva munti fara nici un strop de efort, ca sa te ajute. Sa nu crezi toate povestile pe care le auzi despre egoismul Scorpionului. Mai bine asculta ce povestesc cei care au beneficiat de sfaturile lui întelepte si de generozitatea lui. E de la sine înteles ca acest nativ atrage în jurul lui atât admiratori loiali si devotati cât si inamici invidiosi si plini de ura. Dar chiar si acestia din urma îl respecta împotriva vointei lor si vei observa ca evita sa-l provoace pe fata. Exemplele celor putini care au încercat sunt dureros de vii în amintirea tuturor celor care tind sa uite ca precautia e obligatorie când lansezi un atac împotriva Scorpionului. Nu uita! Planeta lui, Pluto, guverneaza si energia nucleara!
Totusi, acesti oameni au o dragalasenie care-ti ramâne în minte si deseori manifesta o compasiune blânda fata de cei bolnavi sau disperati. Planeta care-l influenteaza îi ofera acestui personaj mai multe cai de urmat. Poate imita scorpionul nocturn, care îi înteapa pe altii si chiar pe sine însusi, chiar daca asta îl ucide, doar de dragul placerii de a întepa, sau poate imita vulturul care-l simbolizeaza si care se ridica deasupra limitelor sale si îsi foloseste forta cu întelepciune si cu simtul dreptatii. Mari generali, presedinti si savanti sunt astfel de vulturi. Aceasta zodie a dat mai multi presedinti ai Statelor Unite decât oricare alta.
Cât despre scorpionii nocturni, probabil ca ai simtit si tu întepatura câtorva. Astrologia antica îi numea serpi. Nu e greu de ghicit carei categorii îi apartin Scorpionii pe care-i întâlnesti. Exista însa si câtiva care se situeaza undeva între arahnida nocturna si vultur. Acestia sunt sopârlele cenusii. La ei sacrificiul de sine se transforma în îngrijorare nevrotica pentru propria persoana, iar talentele paranormale se transforma într-o teama permanenta de pericole obscure, care pândesc din umbra si pot lovi în orice clipa. Curajul plin de forta se distorsioneaza si, în loc de razbunarea nemiloasa a scorpionului sau de nobletea vulturului care se ridica deasupra acestor sentimente negative, la sopârle apare o meschinarie josnica ce le face sa se retraga în hatisul urilor lor marunte la cea mai mica ofensa. Ei spera ca destinul le va pedepsi inamicii, carora le doresc moartea aproape fara sa-si dea seama de acest lucru, dar refuza sa actioneze direct pentru a se razbuna.
Sopârlele cenusii nu reusesc sa ia putere de la Pluto, putere care i-ar ridica deasupra circumstantelor nefericite în care se gasesc. Chiar si atunci când sunt prinsi în înclestarea nemiloasa a tragediei, aceasta uluitoare forta interioara poate oferi Scorpionilor sansa unui nou început în lumina soarelui. Dar sopârlele cauta umbrele întunecate si zac în somnolenta, risipind jalnic darurile zodiei lor.însa un Scorpion nu se scufunda niciodata atât de adânc în mlastina deprimarii încât sa piarda complet puterea lui Pluto. Niciodata nu e prea târziu pentru o sopârla sa se transforme în vultur. Aceasta vraja speciala apartine exclusiv celor nascuti în semnul Scorpionului. Tot ce au de facut e sa apeleze la ea.
Vulturii tipici nu cunosc frica. chiar si femeia sau barbatul obisnuit din acest semn vor înfrunta cu vitejie orice, de la durerea fizica si saracie pâna la ridicol si esec, cu un fel de mândru dispret si convingerea interioara ca pot depasi orice lovitura a sortii.
Scorpionul este extrem de loial prietenilor. Unii dintre ei chiar sunt în stare sa-si dea viata (în lupta sau într-o situatie de criza) pentru a-si salva prietenii, rudele sau persoanele iubite. Soldatul din Scorpion sare instinctiv sa-si traga camaradul ranit la adapost, înfruntând gloantele inamicului. Pompierul din aceasta zodie moare ca sa salveze copilul din cladirea în flacari. Uneori pare ca acesti oameni cauta în mod inconstient dar voit violenta, pericolul, pentru a-si pune la încercare forta interioara.
Scorpionul nu uita niciodata ca a primit un dar sau ca cineva a fost bun cu el si acea persoana va fi rasplatita din plin. Pe de alta parte, nu uita nici o rana sau o ofensa, dar poate reactiona în mai multe feluri. Vulturul îsi va zdrobi inamicul, ca acesta sa învete sa nu-l mai raneasca niciodata, va câstiga lupta si-l va lasa pe învins sa plece în drumul lui. Mortalul scorpion nocturn va întepa mai întâi, apoi va planifica distrugerea dusmanului, apoi va întepa din nou. El nu se multumeste doar sa plateasca politele ca sa fie chit cu inamicul. El trebuie sa-l distruga complet, sau macar sa-l doboare. Arahnida tipica va sta treaz noptile, planuind cum sa se razbune. Daca un vecin îi zgârie dinadins aripa masinii, a doua zi el îi va zgâria ambele aripi ale masinii vecinului si poate va trece cu cauciucurile si peste gardul viu, îngrijit, al acestuia – numai asa… ca dobânda la polita. Acesti nativi rareori se multumesc sa plateasca masura pentru masura inamicilor, ca sa le arate ca ce tie nu-ti place altuia nu face. Ei platesc dublu, triplu, cu vârf si îndesat! însa la sopârlele cenusii, razbunarea plutoniana se manifesta printr-o ura înabusita ani la rând, ceea ce duce în final la o profunda depresie sau chiar la o boala fizica. Ferocele resentiment scorpionesc rasucit spre interior si niciodata exprimat ajunge sa-l otraveasca la fel de sigur cum propria întepatura ucide vietatea dupa care au fost numiti acesti nativi. Atunci când acest sentiment e manifestat, exprimat, poate provoca vinovatie, pentru ca, în adâncul inimii lor acestor oameni le e rusine sa faca rau celor neajutorati. de aceea, acest sentiment ar trebui pur si simplu depasit. Nativii trebuie sa învete sa treaca mai departe fara a mai privi vreodata înapoi.
Tabloul sanatatii Scorpionului îi oglindeste perfect firea. El poate sa-si distruga trupul cu excese, melancolie sau prea multa munca, dar îl si poate reface prin simpla putere a vointei. Aceasta forta plutoniana îl poate ajuta sa-si revina chiar si dintr-o boala foarte grava. Nativul e rareori bolnav, dar când se întâmpla e de obicei ceva grav. Cele mai bune medicamente sunt o lunga perioada de odihna si o schimbare de atitudine, prin care sa alunge din suflet resentimentele si sa primeasca în loc o acceptare senina a starii de lucruri. Sunt pacienti foarte dificil caci desigur ca stiu mai multe decât toti doctorii si asistentele. Principalele lor zone sensibile la microorganisme si accidente sunt organele reproducatoare, nasul, gâtul, inima, coloana vertebrala, spatele, sistemul circulator, picioarele si gleznele. varicele si accidentele pe terenul de sport sunt ceva obisnuit la ei. Ar trebui sa evite focul, explozibilii, vaporii toxici si radiatiile. Cu toate acestea, vei descoperi o multime dintre ei în ocupatii unde flirteaza cu pericolul si intra în contact exact cu aceste lucruri. Uneori sufera de sângerari nazale cronice sau din diverse motive sufera operatii la nas.
Scorpionul e profund interesat de religie, extraordinar de curios în legatura cu toate fazele vietii si mortii, foarte pasionat de sex si irezistibil atras de dorinta de a se schimba în bine. Tot el e eroic, dedicat legaturilor de familie si amoroase. în plus, se simte dator sa protejeze cu blândete copiii si sufletele mai slabe. Poate fi sfant sau diavol. Poate experimenta cele mai negre mistere ale Iadului sau poate tuna si fulgera împotriva pacatului si decadentei. Fie ca vorbeste de la amvon, într-o întrunire de afaceri sau pe scena, atractia lui hipnotica va prinde în mreje publicul, transfigurându-l. De fapt, e o chestie destul de înfricosatoare! Chiar si atunci când Scorpionul a permis temporar furiei, melancoliei sau alcoolului sa-l târasca în sant, poti sa pui ramasag pe exemplarul tau din „Infernul” lui Dante ca ceilalti vagabonzi vor face carare când va trece el!
E feroce de posesiv când vine vorba de lucruri pe care le considera ca fiind proprietatea lui. îsi doreste succesul, dar ambitia lui nu e niciodata ostentativa. Asteapta linistit momentul când va face miscarea de mat, iar între timp îsi face treaba, stiind sigur ca e perfect pentru o pozitie superioara. Preia controlul încet dar sigur si poate face cam tot ce vrea, cu conditia sa vrea cu adevarat. Puterea întunecata, magica, misterioasa lui Pluto poate transforma dorinta în realitate cu meticulozitate rece si concentrata.
Desi o dorinta morbida de a cunoaste adâncurile depravarii si decaderii umane poate da nastere unei sopârle cenusii care se lafaie într-o lume a drogurilor si cruzimii, el poate inversa procesul trecând la medicina, unde tratamentele drastice, purtând aceleasi simboluri ca drogurile, îl fascineaza pur si simplu. Desi multi dintre chirurgii sadici sunt Scorpioni, e la fel de adevarat ca multi dintre cei mai buni medici ai lumii sunt inspirati tot de Pluto sa vindece atât mintea cât si trupul, diagnosticând si tratând pe baza unor misterioase cunostinte. Scorpionul s-a nascut cunoscând tainele vietii si mortii si cu capacitatea de a ale cuceri pe amândoua daca doreste. Dar, dupa cum spun vechii astrologi, pentru asta „trebuie sa stie ca stie”. Misterele stravechi fascineaza mintea lui sclipitoare.
Unul dintre cele mai ciudate lucruri din astrologie este faptul ca, în anul dinaintea sau de dupa nasterea unui Scorpion, în familia respectiva moare cineva. Iar când moare un Scorpion, în familia lui va avea loc o nastere în anul dinainte sau în cel de dupa. Asta se întâmpla în cel putin 95 la suta din cazuri. Simbolul lui Pluto e pasarea Phoenix, care se înalta triumfatoare din propria cenusa, iar Scorpionul simbolizeaza reînvierea.

Barbatul din zodia Scorpionului

Daca esti îndragostita de un barbat din Scorpion si cuvântul „pasiune” te înspaimânta, pune-ti pantofii de sport si rupe-o la fuga ca si cum te-ar urmari King Kong. Nu vorbesc doar de pasiunea romantica, desi aceasta e în capul listei. Ma refer si la pasiunea intensa manifestata când e vorba de politica, munca, prietenie, religie, mâncare, rude, copii, haine, viata, moarte si orice alt subiect îti vine în minte. Un astfel de barbat nu e tocmai ce-i trebuie sufletului tau daca îti repugna excesele emotionale. Ia-o la fuga!
Daca l-ai cunoscut recent pe plutonian ai sa spui ca am luat-o razna. Doar e atât de calm si echilibrat! Cum ar putea cineva care are în mod evident atât de mult autocontrol sa fie pasional, si înca periculos de mult? Simplu. Pentru ca acea suprafata calma e doar o cacialma. înauntru, pasiunile lui ard la fel de incandescent ca soba pe care ai pus mâna si te-ai fript când aveai trei sau patru ani si întindeai mânutele dupa lucruri interzise. Si acest barbat s-ar putea sa-ti fie interzis. Sub comportamentul lui înselator, controlat, el e încins la rosu. Nu pune mâna! Stii foarte bine cât dureaza sa se vindece o arsura. Dupa aceasta experienta, s-ar putea sa te usture inima luni în sir, poate chiar ani, si trusele de prim ajutor nu-ti vor folosi la nimic. Asigura-te mai întâi ca stii încotro te îndrepti si cu cine.
Daca zodia ta îti da o fire imuna la foc, din azbest, atunci da-i bataie si joaca-te cu dinamita. S-ar putea sa fii în stare sa tii flacarile sub control si sa te alegi cu un foc la care sa-ti încalzesti inima tot restul vietii. Poate si tu ai aceeasi pasiune în tine. în acest caz, se pune doar problema intensitatii caldurii. daca flacara din tine are termostat, ca sa o poti închide când a lui e la maxim, totul e în regula. Sa zicem ca asa stau lucrurile. Fetele care sunt în pericol trebuie sa fi fugit deja la mare distanta. într-o zi îmi vor multumi, dupa ce se vor casatori cu un barbat cumsecade din Balanta sau Rac.
Cât despre voi, femeile care s-au analizat si se considera în siguranta într-o relatie cu un plutonian, hai sa vedem ce se ascunde în spatele privirii strapungatoare, hipnotice a Scorpionului. Putem fi aproape siguri ca ti-a facut deja o impresie. Fie te-a facut sa crezi ca e copilaros si dragalas, fie ca e rautacios si pasional. Problema e ca nu e nici una, nici alta. Sau, mai bine zis, e amândoua. S-o luam de la capat.
într-un cuvânt, acest barbat e invincibil. Imediat sub rezerva lui înghetata se afla un cazan urias cu aburi fierbinti, care bolboroseste si suiera permanent. Daca ai noroc, el va reusi sa tina bine capacul pe acel cazan toata viata, dar o jignire profunda poata sa-l azvârle cât colo, într-o explozie stralucitoare. E oarecum fascinant de urmarit, daca nu esti în calea furiei lui distrugatoare. Da-te deoparte daca simti ca e pe cale sa se dezlantuie si nu face nimic ca sa o provoci tu însati.
Te va nauci cu trasaturile lui îngemanate: pasiunea si ratiunea. E maestru în amândoua: intelectul si emotiile îl conduc în egala masura. Scorpionul e mai mult decât inteligent. Daca e un specimen foarte evoluat e si profund filosofic, preocupat de misterele existentei si se va apropia foarte mult de aflarea raspunsurilor.
Exista exemplare care pot duce vieti spartane, în camere nemobilate, refuzându-si orice confort din motive obscure, estetice, dar adevarata natura a semnului e senzuala. în mod normal, Scorpionul se înconjoara cu lux. Va înclina spre excese în alimentatie, droguri, alcool si, mai mult ca sigur, dragoste. Idilele nu l-au speriat niciodata, nu l-au uimit si nici nu l-au luat prin surprindere. Amorul l-a preocupat înca de când a învatat sa mearga pe bicicleta. Desigur, e posibil sa fi cunoscut un nativ care arata atât de inocent, are atâta farmec tineresc dezarmant si caruia îi lipsesc manierismele seducatoare evidente, încât te-a convins ca chestia cu pasiunea scorpioneasca e mult exagerata. S-ar putea chiar sa aiba pistrui si un sertar plin cu insigne de cercetas, primite pentru buna purtare. Dar ia întreab-o pe sotia lui daca sotul ei e plin de pasiune. Poate ca va reusi sa-si adune suficienta demnitate ca sa-ti raspunda: „Nu e treaba ta!”, dar îsi va aminti cu siguranta multe zile umplute cu tiradele lui înflacarate pe tema poluarii, dresarii câinelui, a drogurilor, a parului lung, a metodelor contraceptive si multe nopti de… ma rog, si multe nopti. Acest lucru va fi valabil chiar daca sotul ei arata ca Huckleberry Finn si nu aduce nici pe departe cu King Kong.
Acesti barbati au un temperament exploziv, care poate provoca rani atât de adânci încât sa nu se mai vindece toata viata. Când Scorpionul îsi azvârle coada mortala, întepatura doare îngrozitor. Nu numai ca îi place sa câstige, dar el trebuie sa câstige. ceva în el moare când pierde, chiar si în lucruri marunte si totusi, ciudat, dar acest barbat crede si practica fair-play-ul. Ca si în cazul celorlalte emotii, dezamagirea nu se vede niciodata pe acele trasaturi împietrite, iar reactiile lui sunt controlate cu severitate, inclusiv în domeniul legaturilor amoroase. Daca are un motiv solid sa evite relatia, va arde pe dinauntru, dar va proiecta o imagine de un calm glacial. De asemenea, e capabil si sa tortureze cu cruzime o fata înainte sa se decida sa o însface de par si sa o târasca în vizuina lui din jungla. Bineînteles, exista si plutonieni care vor face o cerere în casatorie cu tandrete, lasându-se în genunchi. Acestia se vor purta foarte corect si civilizat, chiar si fara sa fie supravegheati, dar nu te lasa înselata. E vorba doar de dorinta tipica a nativului de a-si pastra demnitatea cu orice pret. Reputatia ta trebuie sa fie impecabila. Nu va accepta ridicolul sau vulgaritatea, în ciuda naturii lui erotice.
Barbatii din Scorpion pot avea fie o atitudine oripilata, de predicatori, fata de pacat, ceea ce îi face sa poata deveni lideri religiosi aproape fanatici, fie curiozitatea îi împinge sa patrunde în fiecare coltisor întunecat al misterului firii umane. Uneori, aceste doua atitudini se combina, având ca rezultat ipocrizia, sau auto-amagirea.
Fiecare nativ este o lege în sine si nu îi pasa deloc ce gândesc altii despre el. I-ar placea sa fie respectat ca fiind un cetatean de baza, un stâlp al societatii, dar daca asta sta în calea vreuneia dintre ideile sau scopurile lui, atunci putin îi pasa de acest statut, iar bârfitorii n-au decât sa se duca acolo unde domneste zeul Pluto. Nici una dintre deciziile lui majore nu e influentata de opiniile prietenilor, rudelor, vecinilor sau dusmanilor. îmi pare rau sa-ti dau vestea asta, dar nici macar tu nu ai nici o influenta. N-o lua înca la fuga. O asemenea superba multumire de sine si siguranta a scopului poate crea un spirit liber foarte atragator, care nu-si bate mereu capul cu ce spune lumea. Sunt sinceritatea, curajul si integritatea chiar de aruncat pe fereastra? Poate ca în lumea contemporana si-au pierdut putin din lustru, dar curata-le putin de praf si orice expert ti le va evalua ca fiind adevarate si curate.
E o experienta de neuitat sa vezi un Scorpion operând sub norul negru al adversitatilor. în timp ce altii se dau cu capul de pereti, se jeluiesc, bombane, el înfloreste în plina forta, scotându-si la iveala tot curajul lui proverbial. Rareori îsi permite sa se lase luat de valul invidiei sau autocompatimirii si nici nu crede ca viata îi datoreaza ceva. îti dai seama cît timp ar pierde cu toate astea? în loc sa se bosumfle, ranit, sau sa se înfurie cînd îl lovesc necazurile, el le înfrunta cu capul sus. Le înfrînge? Desigur! Doar asta a fost nascut sa faca!
Exista un lucru putin cam înspaimîntator, care s-ar putea sa-ti ceara sa dai dovada de ceva curaj. Scorpionii adora misterele si nu poate sa dea peste unul fara sa îl rezolve în detaliu. Din moment ce misterul eternului feminin e cea mai puternica ofensiva si defensiva a oricarei fete, sa fii dezgolita de acest mister te poate face sa te simti cam vulnerabila. Nu vei mai avea nici un secret cînd va începe sa-ti sondeze mintea cu ochii aceia arzatori si întrebarile patrunzatoare.
Are standarde înalte si nu-si va alege cu usurinta prietenii. Vor trebui sa se ridice la înaltimea standardelor lui. Vorbim aici despre un gen rar si minunat de barbat, care e în stare sa stea la o bere cu alti barbati si sa glumeasca fara perdea, ca un elisabetan autentic, dupa care scoate la iveala acea latura profunda, misterioasa, a firii lui si se transforma într-un amant tandru si blînd. Ce altceva mai vrei de la un barbat? Supunere si tolernata? Detasare si precautie? Nu e cinstit! Doar stiai de la început ca aceste calitati îi cam lipsesc!
Uneori poate fi crud, din motivele lui, imposibil de ghicit si s-ar putea chiar sa dea dovada de un umor sadic, atunci cînd te descrie prietenilor lui ca fiind grasa, bondoaca, scorpie sau obtuza. Din punctul lui de vedere e o gluma intima, între voi doi. Zîmbeste, chiar daca-ti vine sa mori! Doar ai fost prevenita ca Scorpionul se simte obligat sa-si ascunda motivele, iar aceasta tendinta nu e deloc diluata de iubire. Ba, chiar s-ar putea sa fie intensificata! Doar n-o sa-si expuna adevaratele sentimente în fata întregii lumi, ca un scolar vulnerabil, îndragostit lulea… Mai tîrziu, cînd veti fi singuri, îti va spune ce gîndeste cu adevarat.
Casatoria îti va aduce o oarecare siguranta, dar daca îti face cîteva figuri plutoniene înainte de cununie s-ar putea sa te doara si nici n-o sa ti se para amuzant. Totusi, nici sa nu-ti treaca prin cap sa-i spui ca jocul lui aspru, autosuficient, de-a cine-are-nevoie-de-tine? te face sa-ti vina sa te arunci de la etaj. Barabtul acestei zodii îti va spune pur si simplu ca n-ai decît sa sari. Poate ca o sa-ti ia ceva timp sa te adaptezi personalitatii lui, dar în final te vei cali. Daca esti prea moale, vei fi tot timpul ranita alaturi de un Scorpion. Nu-l întreba niciodata ce crede despre o rochie sau o tunsoare noua, daca nu esti pregatita sa fii întepata cu acul adevarului brutal. Cel putin esti sigura ca afirmatiile lui pozitive sînt oneste si nu vopsite cu lacul flatarii nesincere. Mai bine sa auzi din cînd în cînd cîte un „Arati îngrozitor” sanatos, ca apoi sa fii rasplatita cu cîte un „Esti foarte frumoasa, sa stii”, decît sa înghiti într-una remarci vagi precum -„Da, draga, e foarte draguta, dulceata. îhî, e perfect, iepuras” de la alti barbati. Nu crezi? Eu asa zic. Dar tu esti cea care trebuie sa se obisnuiasca cu asta.
Cînd e vorba de gelozie, ai face bine sa pasesti cu mare grija p eternitoriul asta. Barbatul tau poate erupe ca muntele vezuviu într-o zi proasta daca se întîmpla sa clipesti accidental dintr-un ochi prin preajma unui barbat fiindca ti-a intrat ceva în ochi, iar daca îi dai vreodata un motiv real sa fie suspicios, esti o femeie foarte curajoasa. în schimb, pune bine deoparte propria ta geozie si uita de ea. Nu ai sa-l impreisonezi nicicum daca-l scalzi în lacrimi pline de repros sau incriminari furioase. Indiferent cum s-ar purta, spune-ti în sinea ta: „Ma iubeste si nu va arunca niciodata dragostea adevarata pentru promiscuitatea fizica. E loial legaturilor profunde, iar cu acele fete nu face decît sa-si practice arta hipnozei”. Spune-ti asta dimineata, la prînz si seara. Mai ales seara, caci femeile îl vor gasi irezistibil, dar nu uita ca, daca cineva e destul de puternic încît sa reziste acestor tentatii continue si fluviului de flatari acela e barbatul din Scorpion. Nu-i asa ca te simti mai bine?
Probabil ca Scorpionul tau va fi un tata sever. Celor mici nu li se va ierta nici cea mai mica urma de comportament frivol sau de lene. îi va învata sa respecte proprietatea altora, dar si sa se respecte pe ei însisi. Copiii nu prea vor avea ocazia sa îsi formeze un sistem fals de valori. Desi îi va iubi cu aceasi pasiune pe care o pune în tot ce face, nu va suporta prostiile. îi va proteja cînd vor avea nevoie, dar cei mici vor întelege repede ca el asteapta de la ei sa stea pe propriile lor picioare. Daca vor împrumuta bani de la el, e în stare sa le perceapa dobîînda, dar e pentru binele lor. E posibil ca ei sa nu-si dea seama de asta pîna dupa disparitia lui, dar într-o zi tot vor învata lectia pe care a vrut sa le-o dea. Majoritatea copiilor de Scorpioni îsi urasc tatii toata copilaria si adolescenta pentru autoritarismul lor strict si disciplina severa, dar cînd devin adulti îsi dau seama ce norocosi au fost sa beneficeze de îndrumarea lui ferma. Nici un alt tata nu-si învata copiii mai multe despre cum e viata, cu adevarat. Deseori, progeniturile se vor bucura de umorul si blîndetea lui, dar tot nu va fi nici o îndoiala cine e seful. Va rîde si glumi cu ei, dîndu-le senzatia de libertate, dar granita va fi clar trasata si cei mic vor sti sa nu o depaseasca. în ciuda resentimentelor fata de atitudinea lui aproape militareasca, copiii îi vor admira în taina forta si vor încerca sa-l imite. însa în unele cazuri, lucrurile stau exact pe dos. Un copil delicat se poate simti intimidat si amenintat permanent din cauza puterii Scorpionului si va deveni nevrotic si introvertit, temîndu-se sa nu stîrneasca nemultumirea tatalui. Atunci trebuie sa-i amintesti cu tact si respect ca uneori blîndetea si afectiunea au rezultate mai bune decît comportamentul lui normal. Un barbat din Scorpion nu va permite niciodata unei femei sa-i dicteze. Nici într-un milion de ani. El e barbatul, iar tu esti femeia si daca ai dubii în privinta asta, te va pune la punct în asa fel încît nu vei mai uita niciodata. Totusi, un sot plutonian casatorit cu o femeie care-l întelege cu adevarat va fi tandru, întelegator, atent, si-i va rasplati loialitatea cu acel gen de dragoste despre care majoritatea femeilor au auzit numai prin carti si la care viseaza.
Nu va avea nici un rost sa încerci sa-i rezisti acestui barbat o data ce flacara s-a aprins si el a decis ca te vrea. Magnetismul Scorpionului e aproape tangibil. Daca esti puternica si rabdatoare, flacarile plutonianului nu te vor rani. Fetele sînt complet depasite daca se baga într-o relatie cu acest barbat. Lui îi trebuie o femeie viteaza, care sa zboare alaturi de el fara sa se prabuseasca. tine-te bine, orinde te-ar duce, dar deschide bine ochii si vei vedea orizonturi pe care cei timizi nu le vor zari niciodata.

Femeia din zodia Scorpionului

Femeia Scorpion are o frumusete profunda, misterioasa. E fascinanta, mîndra si perfect stapîna pe sine. dar are un singur regret ascuns: ca nu s-a nascut barbat.
Aproape ca simt furia nativelor la vederea dezvaluirii de mai sus, caci nu exista femeie plutoniana care sa nu se considere femeie pîna în vîrful unghiilor, iar daca tu esti îndragostit de o astfel de femeie probabil ca nu întelegi ce vrea sa spuna respectiva remarca. Aceasta fata are cu siguranta suficienta stralucire si este extraordinar de seducatoare. Dar eu n-am spus ca arata ca un baiat si nici nu am vrut sa insinuez ca nu se descurca de minune cu statutul ei de femeie. Doar ca, în subconstientul ei, ar prefera sa fie barbat. Ar avea mai putine restrictii si mai multe oportunitati. Este singurul secret pe care-l ascunde si fata de sine, asa ca, sa-l vada dat în vileag, nu-i pica deloc bine.
Din clipa în care fata din Scorpion va putea face diferenta între botoseii albastri si cei roz, se va resemna sa-i poarte pe cei roz, pentru ca e o adevarata maestra a adaptarii perfecte la orice situatie. Dar rozul nu e culoarea ei. Adevarata nuanta a firii ei e maroul închis, sau rosul închis, ca vinul, care nu sînt tocmai culori feminine. însa e capabila sa te faca sa crezi ca sînt. Cunosc un exemplar care se preface extraordinar de bine ca e o pisicuta fragila, pufoasa. Toarce cu atîta multumire, încît majoritatea barbatilor cred ca au de-a face cu o ultra-feminina nativa din Pesti. Cad în capcana ei si se trezesc prea tîrziu, mai tristi, dar mai întelepti. Nu e o pisicuta.
Femeile din Scorpion au un dispret profund pentru membrele sexului lor care esueaza în rolurile de iubita, sotie si mama. O plutoniana îsi va controla dorinta de a domina si va oferi o interpretare splendida a feminitatii, cu mult mai mult rafinament decît femeile dure din Berbec, Leu sau Sagetator. Ea va face asta la începutul relatiei. S-ar putea sa existe exemple de barbati care au avut o surpriza neplacuta dupa ce si-au scuturat orezul nuntasilor din par si au îndepartat paienjenisul iluziilor de pe ochi. Spre deosebire de femeie din Berbec, de exemplu, Scorpioana îsi va ascunde forta si va vraji un barbat cu parfumul greu al privirii ei exotice în timp ce îi permite sa-i ofere un foc e la bricheta lui. asta e mult mai sexi decît sa aprinda ea însasi un chibrit si sa-i sufle fumul în fata, iar ea e constienta de asta. O alta fata s-ar arunca în bratele tale si si-ar striga iubirea de pe acoperisuri. Plutoniana se va îndrepta spre tine cu miscari lente, seducatoare, si îti va sopti mesajul ei intim. E uimitor, dar aceste fete pot arata seducatoare în blugi, tricouri largi sau adidasi. Poate ca vocea ei ragusita creeaza imaginea. Cunosc o astfel e nativa care a purtat o sapca de baseball tot timpul cît viitorul ei sot i-a facut curte si a vorbit mai mult despre sport. Dar era la fel de seducatoare ca Mata Hari si a pus mîna pe barbatul dorit, caci acesta a fost hipnotizat.
Nu te astepta ca ea sa cada pe spate ca reactie la avansurile tale. Sa nu te astepti sa bata din gene si sa te adore cu devotament orb. Multe dintre aceste femei sînt baietoase si nici macar nu au gene foarte lungi. Dealtfel, cu ochii aceia superbi, misteriosi, care îti pot citi în suflet, nici nu are nevoie de accesorii. Sopteste-i la ureche ceva romantic, care ar topi complet orice alta fata, si ea îti va arunca o privire intensa, strapungatoare, care va vedea adevaratele tale intentii. E un adevarat aparat de radiografii, asa ca nu flirta. Daca nu esti serios, nu faci decît sa-i irosesti timpul si sa o insulti. Nu te-as sfatui sa insulti un Scorpion. Nu e sanatos. Daca nu întelegi ce vreau sa spun, întreaba pe cineva care întelege. S-ar putea sa auzi unele povesti care or sa-ti zbîrleasca parul.
Nu trebuie sa uiti ca aceasta femeie fatala îsi poate ascunde forta razbunatoare sub un surîs sfios, un comportament blînd si o voce mai soptita decît a lui Marilyn Monroe. E bine sa retii asta, daca vrei s-o îmlînzesti, dau sa te protejezi împotriva ei… sau amîndoua. Poti sa fii sigur ca furiile Iadului sînt dulci zîne pe lînga o femeie din Scorpion care a pierdut controlul asupra emotiilor ei plutoniene. Nativa poate fi dominatoare si tiranica, sarcastica si frigida, pentru ca, în clipa urmatoare sa devina fierbinte ca un cuptor. Poate urî veninos, ucigator si poate iubi cu ferocitate, abandonîndu-se total. De un lucru poti fi sigur: nu e nicodata „calduta”, între cele doua extreme.
Scorpioana are un dar care îti poate da fiori pe sira spinarii. E o forma neobisnuita de magie neagra, pe care o poate folosi cu atîta maiestrie încît poti jura ca e vrajitorie. Ai prea putine sanse de scapare din clipa în care ochii ei îi întîlnesc pe ai tai. Datorita celui de-al saselea simt, ea poate recunoaste deseori un viitor partener de la prima privire si, nu se stie cum, va transfera instantaneu aceasta perceptie spre tine. Reactiile tale nu pot fi decît doua. Vei fi prins fara scapare în vraja ei si dus vei fi, alunecînd într-o spirala maetitoare spre capiturlarea neconditionata, sau te vei speria de moarte si-ti va veni s-o rupi la fuga tipînd dupa ajutor. De ce atîta graba? Mai stai putin. S-ar putea sa afli ce înseamna sa traiesti cu adevarat. Ea stie si te va învata si pe tine. Oricum, ar trebui sa fii flatat ca te considera demn de acea privire ciudata. Aceasta femeie nu gaseste nici o scuza unui barbat slab. Ea cauta ambitie si curaj. Vrea un barbat care sa o domine si sa o faca sa fie mîndra de el, fara sa-i schimbe personalitatea. Alesul trebuie sa fie puternic, masculin si mai frumos decît media. Mai are nevoie si de o mare inteligenta pentru a se putea masura cu propria ei minte sclipitoare si un interes mai mult decît trecator în problemele abstracte, filosofice. Asa ca stai linistit si afiseazaa un zîmbet superior. Toti cunoscutii vor gndi ca esti deosebit daca ea te priveste insistent. Daca stai sa te gîndesti, asta îti poat edeschide noi orizonturi. Cota ta la bursa valori va creste brusc cu cîteva puncte bune.
O data ce te-ai apropiat de o Scorpioana, poti fi sigur ca esti un barbat deosebit si neobisnuit. Asa cum poti fi sigur si de faptul ca ea te iubeste cum n-ai mai fost iubit si nici na-i sa mai fii iubit vreodata. Vei fi cel mai important lucru din viata ei. Daca e o plutoniana tipica, te va sustine cu loialitate si va încerca sa te faca fericit cu o intensitate pasionala. Daca esti prea greu e multumit, îsi va arata frustrarea prin încercari pasionate de a-ti anihila dezinteresul.
Probabil ca ti-a sarit în ochi cuvîntul „pasional”. Majoritatea barbatilor au auzit zvonuri interesant despre pasiunea femeilor din Scorpion. E adevarat. Pe dinauntru clocoteste de pasiune, desi aceasta e tinuta strict sub control si ascunsa sub o atitudine glaciala fata e straini si un calm de suprafata care-ti aminteste de catifeaua neagra. Dar barbatii sînt, din pacate, prea înclinati sa asocieze pasiunea strict cu amorul fizic. Dar definitia plutoniana a acestui cuvînt e mult mai cuprinzatoare. Are legatura cu sentimentele ei legate de absolut tot ce atinge. Ea nu stie ce înseamna sa fii usor interesat de ceva. îi este imposibil sa fie detasata. Rareori poate spune ca îi place sau nu-i place o piesa de teatru, o carte, religia, mobila sau anumiti oameni. Ori îi repugna cu vehementa, ori idolatrizeaza cu pasiune. Daca ceva nu îi stîrneste una din aceste doua atitudini, atunci ignora complet acel lucru, adoptînd o atutudine glaciala. Totusi, va ramîne neatinsa de furtunile emotionale, cel putin daca e sa nre luam dupa exteriorul placid în care se înfasoara dupa fiecare explozie nucleara minora sau majora. Dupa ce s-a calmat si a adoptat din nou atitudinea echilibrata, de catifea neagra, s-ar putea sa fie greu sa-ti convingi soacra ca fiica ei a spart toate farfuriile si a facut bucati toate draperiile. Toata lumea o sa creada ca acuzi pe nedrept acea femeie calma si controlata de un temepreament atît de distrugator. Daca stai sa te gîndesti, calitatile ei sînt atît de exceptionale încît ar fi trebuit sa-ti dai seama ca si defectele vor fi pe masura. Dupa ce-ti trece cucuiul din crestet, gîndeste-te la partile ei bune.
Pentru ca e atrasa de investigarea tenebrelor, la început poate parea la fel de tentanta ca si fructul oprit, iar expresia profunda, stranie, din ochii ei poate intesifica aceasta impresie. E adevarat ca aceasta femeie se poate uneroi avetnrua în zone periculoase în eforturile ei de a patrunde toate misterle vietii, mai ales ca nu cunoaste frica. Dar nativa tipica va iesi din aceste cotoloane întunecate la fel de puternica si pura. Daca permite acestor calatorii sa-i întineze spiritul, Scorpioana se va simti macinata de vinovatie si angoase, dar forta ei interioara o va ajuta sa se ridice ca pasarea Phoenix din cenusa acestor experimente si tot va fi superioara aproape tuturor femeilor pe care le cunosti.
Scorpioana poate fi pastratoarea multor secrete întunecate, caci îi place sa auda confesiuni, dar nu va spune nimic despre ea si nici nu va dezvalui aceste secrete, nici macar tie. Nu încerca sa-i smulgi tainele legate de viata ei personala, caci aceasta femeie are o parte numai a ei, intima, pe care nu o vei atinge niciodata, o parte a mintii si sufletului ei, care îi apartine în exclusivitate. Nu e mincinoasa, ba chiar de cele mai multe ori e brutal de sincera, dar vor exista întotdeauna gînduri si sentimente pe care nu le va marturisi nimanui.
Nativa este incredibil de loiala celor puternici si merituosi, dar cei slabi nu vor fi niciodata onorati de privirea ei. Demnitatea ei cînd e vorba de relatii interumane o poate face sa para distanta si snoaba. într-un fel, asa si este, pentru ca practica sistemul ei personal de caste, mai puternic marcat decît cel al surorilor ei din Leu si Capricorn. Toti Scorpionii sînt extrem de selectivi cînd e vorba e prieteni. Pe cei care merita îi vor pastra o viata, iar cei superficiali, comuni, vor ramîne întotdeauna pe dinafara. Orice femeie din Scorpion are imense resurse interioare de perseverenta si hotarîre, la care apeleaza oricînd are nevoie ca sa faca fata exceselor care o tenteaza, de la alcool si droguri, pîna la razbunarile autodestructive, lipsite de scrupule sau depresiile periculoase. Mai devreme sau mai tîrziu, probabil ca va investiga o forma sau alta a ocultului, iar misterle stravechi si lumile nevazute îi vor cîstiga respectul, desi, pe parcursul unei vieti, Scorpionul poate trece prin toate fazele, de la fervoare religioasa pîna la ateism.
Scorpioana nu simte nevoia sa fie nevasta cu acte ca sa acorde partenerului dragstea si devotamentul unei neveste. Daca circumstantele obiective fac casatoria imposibila, ea te va iubi fara retineri si nu va da doi bani pe ce spun vecinii. în multe dintre aceste situatii neobisnuite, relatia e onesta si profunda, mult mai presus de iubirea superficiala, egoista din multe mariaje legale. Ipocrizia societatii nu o va împiedica nicodata pe aceasta femeie curajoasa sa caute fericirea. Ea nu raspunde decît în fata propriilor legi, iar în inima ei întelege mult mai profund juramîntul „pîna cînd moartea ne va desparti” decît multe dintre miresele care-l murmura.
în ciuda personalitatii ei puternice, Scorpioana îsi va lasa barbatul sa fie seful. în loc sa-l puna în umbra cu fortasiambitia ei, îsi va pune la bataie talentele ca sa-l ajute pe el sa-si atinga scopurile. Viitorul tau va fi improtant pentru ea si, dupa casatorie, daca îi ceri, ea va renunta fara mari regrete la propria cariera, înafara de cazul în care ai dezamagit-o profund sau e nevoie în casa de un venit suplimentar. Poate ca acasa veti avea certuri furtunoase, dar în public te va apara cu ferocitate. Nu va accepta ca cineva sa te vorbeasca de rau sau sa profite de tine. Cei care vor încerca vor simti biciul furiei ei. Fericirea ta va fi întotdeauna pe primul loc. Nativa tipica te va ajuta sa perseverezi pîna cînd obtii ce vrei si nu se va plînge si nici nu-si va pierde rabdarea, desi poate acumula oarece resentimente daca îti pierzi curajul pe parcurs. Are pretentia sa tintesti cît mai sus, iar daca te vei multumi cu mai putin s-ar putea sa ai parte de remarci destul de sarcastice si de reprosuri.
Femeile din Scorpion îsi iubesc caminul, care va straluci de curatenie, bun gust si confort. Mesele sînt servite la timp si lucrurile sînt în general tinute sub control. Daca nu e asa, înseamna ca ceva o face sa fie foarte nefericita, caci înclinatia ei fireasca e spre frumusete si ordine. Pentru nativa tipica, curatenia de primavara e ca o vacanta. Adora sa cotrobaie prin toate cotolanele ca sa vada ce gasesc. Ai grija sa nu gaseasca biletele parfumate prin jacheta ta cea veche cînd face curatenie în dulapuri. Scorpioana e irational de suspicioasa chiar si atunci cînd nu are motive, asa ca îti poti închipui ce se întîmpla cnd gaseste indicii reale ale unei posibile infidelitati. Imagineaza-ti norul-ciuperca al unei explozii nucleare si ai sa-ti faci o idee. Nu are rost sa o suspectezi si tu pe ea, în ciuda ocaziilor ivite. Si s-ar putea sa fie destule, caci ea nu-si dezvaluie niciodata sentimentele cele mai profunde. Bineînteles, asta îti va stîrni multe întrebari. înghite-le, o data cu nodul din gît. Ca si în cazul sertarului pe care-l tine mereu încuiat, anumie lucruri sînt teritoriu interzis pentru oricine. N-ai sa obtii nimic cu insistentele. Stie si ea ca nu e corect, dar asta nu schimba cu nimic lucrurile. Asta e! O accepti asa saunu.Probabilca ai s-o accepti, caci e imposibil sa o parasesti. Daca nu din alt motiv, macar pentru ca amintirea ei te va bîntui tot restul vietii. E mai usor sa te adaptezi idiosincraziilor ei decît sa ai cosmaruri în fiecare noapte daca o parasesti. Nimeni nu paraseste un scorpion. Nu de tot. Oricum, ai lînga tine o femeie deosebita.
Oricîta nevoie ar avea de siguranta pe care i-o ofera radacinile si caminul, se va muta fara ezitari vizibile daca asta e necesar pentru cariera ta. Pentru un militar e o sotie excelenta, iar pentru un politician e un adevarat giuvaer. Nu exista om pe care sa nu-l poata „citi” si nici minciuna pe care sa n-o „miroase”. Scorpioana îti poate soune exact în cine poti avea încredere si care sînt cei pe care e bine sa-i supraveghezi. Si sotia din Pesti are aceeasi clarviziune, dar ea e prea blînda, prea incapabila sa critice si prea dispusa sa gaseasca scuze defectelor celorlalti. Nu e si cazul femeii din Scorpion. De fapt, va fi nevoita deseori sa-si înfrîneze limba ascutita si sa-si modereze tonul taios.
La capitolul buget, plutoniana e complet imprevizibila. Se poate zgîrci si economisi fiecare banut, pentru ca apoi sa aiba accese de extravaganta magnifica. Un lucru e sigur: îi plac banii. Dar aceasta femeie pretuieste si mai mult presitigiul si va fi multumita daca accepti un venit mai mic însa esti propriul tau sef si ai perspective de a eveni o persoana influenta. Acestor femei le place puterea si vor sacrifica multe pentru a o obtine. va fi perfect multumita daca tu ai putere, caci semnul sub care e nascuta îi permite sa traiasca din plin prin altii. Nu uita ca, desi se va sacrifica si se va multumi cu foarte putin pentru atingerea unui scop planificat, e prea mîndra ca sa traiasca modest toata viata si va deveni foarte acra si nemultumita daca e obligata sa duca o viata de sacrificiu pentru o perioada de timp nerezonabil de lunga. Dupa un timp, fie va încerca sa provoace o schimbare în starea economica a familiei, sau se va retrage treptat în stadiul de sopîrla cenusie, parînd ca accepta si chiar ca e multumita cu viata în saracie, dar fiind în sinea ei plina de resentimente.
Nativa va fi posesiva, dar nu va accepta acelasi lucru din partea ta. Una dintre cele mai neplacute trasaturi ale Scorpionilor de ambe sexe e refuzul de a accepta alte puncte de vedere decît al lor cînd e vorba de sentimente. E nevoie de saptamîni de introspectie ca sa-si schimbe opinia. Interesul ei natural fata de sexul opus, fie el si platonic, îti poate oferi destule motive sa fii la fel de gelos pe ea pe cît e si ea gelosa pe tine. Probabil ca uneori va fascina toti barbatii prezenti si tu va trebui sa stai deoparte si sa-i vezi roind în jurul ei. Asta duce mult prea rar la ceva serios, dar poate da nastere unor momente jenante si chiar unor certuri explozive. în toiul luptei ai face bine sa-ti amintesti ca nevoia ei de a plati totul cu vîrf si îndesat o face sa iasa învingatoare din orice fel de confruntare. Ea are întotdeauna ultimul cuvînt. Daca o minti o data, ea te va minti de doua ori. Daca refuzi sa o saruti dimineata dupa ce v-ati certat cu o seara înainte, s-ar putea ca ea sa refuze sa te sarute la culcare timp de o luna. Daca mama ta critica talentele ei culinare, s-ar putea ca sotia ta din Scorpion sa „uite” sa o mai invite la masa vreo cîteva luni. însa va ierta o jignire accidentala, daca stie ca a fost facuta neintentionat. Simtul dreptatii e la fel de puternic la Scorpioni ca si simtul razbunarii. Multi oameni uita acest lucru. Ea va tine minte orice gest de bunatate si-l va rasplati si pe acesta cu vîrf si îndesat.

29/07/2009

Fractal art

Filed under: FRACTALI — afractalus @ 22:13
Tags: , , ,

Where the Wild Flowers Grow (for cigany2) by by bpclarke

Where the Wild Flowers Grow (for cigany2) by bpclarke

26/07/2009

„Bisericuta din deal”

Filed under: FRAGMENTE DIN CARTI SI BLOGURI — afractalus @ 13:45
Tags: , , ,

Se pare ca lipsa de exercitiu, lipsa unui interlocutor care sa stimuleze dialogul, ma impiedica sa descriu cu acuratete toata tristetea si zbuciumul acestor luni. Din fericire, gasesc din intamplare alti oameni care trec, sau au trecut, prin aceeasi durere fara margini si o exprima asa cum eu incerc s-o fac, dar.. Surpriza acestei dimineti a fost articolul de mai jos din „Formula AS”. M-a pus pe ganduri !!! Scumpi, tu mergi la biserica ?

Bisericuta din deal
Am gresit nepermis de mult pentru o viata de om. Acum, daca mi-ar povesti cineva despre mine, as spune ca nu-i adevarat. Nu mi-am imaginat nici in cel mai negru cosmar ca suferinta din iubire doare atat de crunt. Ani intregi am ratacit intre nebunie si adevar. Fragila si delicata granita, usor de trecut, prea usor! Cata ura, cata disperare si neputinta am strans in acest timp! Nu ma mai ajuta nimic, nu mai vedeam nimic, nu mai intelegeam nimic. Nici prietenii apropiati nu mai credeau in mine.
Ca sa-mi alin ceasurile de singuratate, ma plimbam pana la epuizare. Asa am descoperit pe un deal o biserica. Parea ca vegheaza, de acolo, de sus. Si mi-am spus ca trebuie sa merg acolo. Mai incercasem in acest rastimp sa merg la biserica, dar nu faceam decat un act de prezenta, sec si lipsit de continut. Atat! Nimic mai mult. Numai ca la biserica din deal s-a intamplat ceva – am intrat si am ramas. Si de atunci, merg ori de cate ori pot, ba mai mult, abia astept sa merg. Este vorba despre biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului de la Voila, Campina. Biserica mica, frumoasa si curata, inconjurata de cimitir, de unde sufletele celor ce nu mai sunt printre noi isi vegheaza neobosit familiile ramase in aceasta lume. Preotul paroh – tanar, ferm si bun, credinciosii – intr-o randuiala desavarsita, pe care n-am mai intalnit-o pana acum. De fapt, nimic din ce am simtit aici nu mi s-a mai intamplat. Slujba Sfantului Maslu nu o pot descrie in cuvinte, sunt prea sarace. Ruga fierbinte, iubire, daruire si smerenie. Iti simteai sufletul suind pe o raza de lumina spre Dumnezeu.
Din cand in cand, ma mai bantuie demonii trecutului, dar nu ma mai sperie, nu mai au putere asupra mea. Ce am invatat? Trecutul nu-l pot schimba, nu pot decat sa ma iert si sa iert. In rest… nu am decat o singura certitudine – niciodata, dar niciodata, Dumnezeu nu ne lasa! Doar noi, oamenii, fugim de adevar. Daca pasii va vor purta in aceasta zona, opriti-va si la bisericuta din deal. Veti pleca de acolo, plutind pe pace si impacare. E putin lucru? Mai avem nevoie si de altceva?
TANASE GABRIELA – Campina (Formula AS, Nr. 877, 11.07.2009 – 17.07.2009)

25/07/2009

Fractali 25.07.2009

Filed under: FRACTALI,FRUMOS — afractalus @ 22:37
Tags: , , , , ,

Prin peregrinarile mele pe renderosity.com am gasit acest artist cu cateva lucrari deosebite. Sau cel putin eu asa cred. Am preluat cateva ca sa va da-ti seama si singuri de valoarea lui. Pagina lui personala poate fi accesata la:

http://www.renderosity.com/mod/gallery/browse.php?username=mudrator

Iata ce mi-a placut:

Twitter

Filed under: PENTRU MINTE — afractalus @ 19:20
Tags: , , ,

The Onion
Twitter Creator On Iran: ‘I Never Intended For Twitter To Be Useful’
June 24, 2009 | Issue 45•26

SAN FRANCISCO—Creator Jack Dorsey was shocked and saddened this week after learning that his social networking device, Twitter, was being used to disseminate pertinent and timely information during the recent civil unrest in Iran. „Twitter was intended to be a way for vacant, self-absorbed egotists to share their most banal and idiotic thoughts with anyone pathetic enough to read them,” said a visibly confused Dorsey, claiming that Twitter is at its most powerful when it makes an already attention-starved populace even more needy for constant affirmation. „When I heard how Iranians were using my beloved creation for their own means—such as organizing a political movement and informing the outside world of the actions of a repressive regime—I couldn’t believe they’d ruined something so beautiful, simple, and absolutely pointless.” Dorsey said he is already working on a new website that will be so mind-numbingly useless that Iranians will not even be able to figure out how to operate it.

23/07/2009

Frigiderul Zill

Filed under: FRUMOS — afractalus @ 22:39
Tags: , , ,

O foarte frumoasa poveste despre vestitul frigider Zill din vremea copilariei mele; si a altora care erau adolescenti pe vremea lui N.C. Daca vreti sa cititi aveti link-ul mai jos. Puteti citi si insemnarea despre „oul frecat” ! (tot din aceeasi perioada!)
http://gastromania.weblog.ro/2008-1/page!2.html

„Thinking Classes”

Filed under: FRUMOS — afractalus @ 22:36
Tags: , , ,

J. Ross: If drink is the curse of the working classes and work is the curse of the drinking classes then chess is the curse of the thinking classes.
(sursa: http://www.ChessHere.com)

14/10/2017

Când spunem că „i-am venit cuiva de hac” nici nu știm că practicăm mistica musulmană…

Filed under: Uncategorized — afractalus @ 20:45

Cabal in Kabul

untitled
.

Din lunga dominație otomană, româna a păstrat cuvinte și expresii atât de intime încât par țesute în tivul limbii de la început: halal (halal să-ți fie), aferim, murdar, dușman, cerdac, hac (a veni cuiva de hac) etc.

A veni de hac. Hac sună un pic a ac, cu un h- eufonic, precum harap de la arab, dar nu are de fapt nimic de-a face cu asta.

Am avut revelația lui hac în Pakistan, acum ceva decenii, când filmam un documentar despre cântărețul mistic Nusrat Fateh Ali Khan, cel de aici, cu Haq, Ali, Ali (Ali este Adevărul = Haq):

Haq (hac) este unul din acei termeni numiți universalia islamica, proveniți din arabă și prezenți în toate limbile popoarelor musulmane. Înseamnă:  adevăr. În cântecul lui de mai sus, cripto-șiitul Nusrat cântă, făcând vocalizele acelea impresionante, despre cum Ali, leul sacrificiului, profetul șiiților ucis de musulmanii…

Vezi articol original 94 de cuvinte mai mult

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: