GERMAIN BAZIN – “ ISTORIA AVANGARDEI ÎN PICTURA “
1973. 293 p.
Ed. Meridiane. Colectia “Biblioteca de arta”
(p.68) Mort la douazeci si sapte de ani, Masaccio o ia înaintea tuturor confratilor sai, datorita poate acelei misterioase facultati care face uneori din oamenii fagaduiti de timpuriu mortii niste precursori, ca si cum o lege vitala ar cere ca orice fiinta sa se desavârseasca in timpul care-i este harazit sa traiasca.
(p.71) Scoala florentina moare de anemie deoarece a crezut numai în puterea inteligentei, ignorând virtutile imaginatiei.
(p.77) Gioconda este în germene în Fecioara în adoratie de Baldovinetti, aflat Luvru, imagine hieratica a perfectiunii înscrisa într-o limita stricta, detasându-se dintr-un peosaj cartografic care este o schema a universului. În Gioconda, figura si peisajul îsi pierd aceasta abstractiune, suavitatea modeleului da figurii caldura sufletului si naturii umezeala atmosferei; dar aceasta însufletire e obtinuta tot în maniera florentina, prin acel sfumato ce nuanteaza partile luminoase precum si pe cele obscure, asadar tot prin desen si nu prin viata pe care o da culoarea, cum face, de pilda, iorgione. Daca nu a inventat resursele inepuizabile ale picturii simfonice, Leonardo da Vinci, reînoind mai mult sau mai putin cercetarile tehnice reluate de la Pliniu, se înversuneaza sa perfectioneze mijloacele pe care le-a învatat în atelierul lui Verrocchio dar nu ajunge decât la un impas, compromitând chiar viitorul tablourilor sale.
(p.85) Când Iuliu al II-lea, în primavara anului 1508, I-a comandat lui Michelangelo un décor pentru plafonul ce fusese pâna atunci acoperit doar cu un cer albastru înstelat, situatia era alta; papa de atunci nu era un teolog, ci un om de actiune dublat de un mecena dotat cu un mare simt artistic. Faptul ca a cedat observatiilor facute de Michelangelo cu privire la posibilitatile estetice reduse oferite de figurile celor doisprezece apostoli, subiect ce-I fusese propus, are o considerabila însemnatate pentru istoria conditiei sociale a artistului; el nu mai este un ilustrator care traduce în imagini idei ce I se impun, asa cum fuseserredecesorii lui Michelangelo la Capela Sixtina. Fondul cât si forma apartin acum creatorului. Ceea ce Iuliu al II-lea îi cere lui Michelangelo este sa faca o opera de arta: si astfel acel univers în care domnesc toama si dreptatea a iesit din capul lui Michelangelo.
(p.86) Astfel, în aceasta capela, ar fi evocate cele trei epoci ale lumii: ante legem (pagânismul si perioada Vechiului Testament anterioara lui Moise, pe plafon), sub lege (religia mozaica pe peretele din stânga) si sub gratia (frescele Vietii lui Cristos, pe peretele din dreapta).
(p.93) Iubitor de muzica, – aflata pe atunci abia la stadiul polifonic – Giorgione a inventat pictura simfonic. Acelasi fluid circula prin tot tabloul, in fiecare culoare e un ecou al celor mai apropiate sau departate culori, iar lumina care nu numai ca învaluie lucrurile, dar le da si viata, capata infinite nuante potrivit cu timbrul culorilor si al materiilor care o absor, o împrastie lin, o reflecta cu straluciri puternice. La Bellini, maestrul sau, culoarea era egala pe toata suprafata tabloului, omogena în fiecare din tonurile sale; Giorgione întrebuinteaza o materie mai grasa pe care o mânuieste liber asa cum i-o cer obiectul si intensitatea luminii; el inaugureaza maniera picturii moderne care variaza grosimea culorii picturale dupa luminozitatea mai mult sau mai putin mare, subtiind pasta pâna la transparenta pentru a figura umbra al carei mister se adânceste în suprafata pânzei, în timp ce reliefurile materiei fac sa tâsneasca în fata ochilor petele luminoase. Titian va sti, primul, sa utilizeze toate resursele mestesugului creat de Giorgione, îl va mânui ca un virtuos, în vreme ce pentru Giorgione acest mestesug este un mijloc, nu un scop.
(p.93) Înainte de Giorgione un tablou era gândit si dupa aceea pictat.
(p.95) În locul acelui pictor ermetic ale carui teme obscure sunt pline de enigme, Giorgione nu e oare, asa cum a sustinut Lionello Venturi combatând teza lui Hartlaub, primul pictor fara subiect, adica primul pictor modern ? În atelierul în care Giovanni Bellini n-a creat decât opere impuse, ne imaginam […] un artist care, în neastâmparul de a-si exprima sentimentele facea din pictura o pasionata cautare a unui univers nou, acela al sufletului, încurajat fiind de patricienii amatori, Vendramin, Grimani, Venier, Loredan, Corner sau Ram, care-i cumparau pânzele […]. Se produce acum o adevarata revolutie, una dintre cele mai mari din istoria picturii; un tablou nu mai e ceva legat de un monument, integrat într0un mediu social; el devine un obiect autonom: opera de arta, mesaj important, izvorât din adâncul sufletului, obiect atât de rar încât, în curând, amatorii se vor bate pe el si-l vor plati cu aur.
(98-99) Titian se arata cu mult mai îndraznet când zugraveste tabloul impropriu numit Venus din Urbino, care, în 1538, într-o scrisoare a lui Guidobaldo al II-lea de Urbino este numit foarte simplu “femeie goala”. Pentru prima data o muritoare ofera unui pictor splendoarea trupului ei fara a invoca pretextul ca o face pentru a se evoca frumusetea unei zeite. Intram hotarât în pictura moderna. Acest nud nu a fost pictat dupa modelul ducesei Eleonora de Urbino, asa cum s-a crezut uneori, ci, dupa cum reiese din corespondentta ducelui, dupa un model de atelier. Va avea o lunga succesiune, care include pe Velázquez, Boucher, Fragonard, manet si sfârseste cu Renoir.
(p.112) Pentru el [Dürer], gravura a însemnat o arta autonoma, în asa masura încât pentru celebrarea gloriei lui maximilian, împaratul sarac, I-a ridicat un arc de triumf de hârtie de zece metri patrati, compus din optzeci si doua de piese!
SERTARUL CU GANDURI 