Despre adevar – Silvia Velea

Câti dintre noi n-am trait la un moment dat, într-o relatie sau în mai multe relatii, impresia ca nu suntem întelesi? Câti dintre noi nu ne-am privit partenerul de dragoste, de viata sau pur si simplu interlocutorul cu sentimentul, reciproc adeseori, ca unul vede si celalalt e orb? Si astfel, încercând sa ne facem întelesi pentru celalalt, am devenit confuzi pentru noi însine.

N-am mai spus ce aveam de spus, pe drumul drept si clar al simtirii de sine, ci ne-am angajat sa strabatem toate meandrele si hatisurile celuilalt, pierzând în fiecare clipa în maracinii personalitatii lui câte putin din mesajul nostru si din noi însine, ca sa ne trezim prinsi, în cele din urma, într-o capcana a comunicarii.

Un raspuns pe care-l dai trebuie sa exprime ceea ce întelegi tu, ceea ce crezi tu, nu ceea ce poate sa înteleaga sau sa creada altcineva. Un raspuns pe care-l dai trebuie sa fie o lamurire de sine, pentru sine, nu pentru altcineva. Bineînteles ca e mai usor sa nu spunem adevarul când consideram ca celalalt nu este pregatit sa-l primeasca ca atare si sa-l pretuiasca. Sa nu spunem adevarul celor care sunt convinsi ca îl cunosc deja. Sa nu spunem adevarul celor care-si fac iluzii si nu vor sa le fie spulberate. Sa nu spunem adevarul daca interpretarea sa poate crea false asteptari. Sa nu spunem adevarul ca sa ranim sau sa pedepsim.

Adevarul ar trebui sa fie o dovada de încredere, sa fie cel mai frumos dar pe care oamenii si-l pot face. Un dar din iubire, pentru iubire. Nu o sabie cu doua taisuri. Dar daca nu vrem sau nu putem spune adevarul asa cum îl simtim, asumându-ne riscul de a fi neîntelesi sau gresit întelesi, atunci mai bine sa nu spunem nimic. Nu putem (dis)cerne noi în locul altcuiva, nu putem, pentru altcineva, sa separam neghina de bobul de grâu si sa-l punem pe fiecare în sacul sau. Vorba cântecului: “Nu te-oi minti tu niciodata, nici altii a te minti nu pot”.