Carti citite: Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană

Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu În Subterană
Ed. Stephanus. 2007. 302 pagini

1. (p.19) …citisem despre Krupp, care devenise milionar fabricând arme ucigătoare, dar că el însuşi era îngrozit de gândul morţii. Nimeni nu avea voie să rostească în prezenţa lui cuvântul ¨moarte¨. A divorţat de soţia lui pentru motivul că i-a pomenit de moartea unui nepot. Avea totul, dar era nefericit fiindcă ştia că fericirea nu putea dura, că trebuia să se despartă de ea şi să putrezească într-un mormânt.

2. (p.23) Inima mea aparţinea lui Cristos, nu unei confesiuni anume, dar luteranismul făcea apel la inima mea mai mult decât alte mişcări creştine. Cercetasem celelalte confesiuni. Biserica Ortodoxă, căreia îi aparţineau 4/5 din populaţie, mi se părea că punea un accent exagerat pe manifestările exterioare. Aceeaşi impresie mi-a făcut-o şi ritul catolic. Într-o duminică de Paşte, după ce am ascultat liturghia în latineşte şi un discurs politic rostit de episcop, am plecat fără să fi auzit măcar in propria mea limbă că Isus Cristos înviase din morţi. Eram atras de serviciile divine protestante, mai simple, unde predica – din care omul putea învăţa şi de care se putea bucura – era partea centrală. Şi apoi, păstrând proporţiile, aveam o oarecare înrudire spirituală cu Martin Luther. El fusese un om coleric, certăreţ, dar Îl iubise atât de adânc, încât ajunsese să fie convins că e suficient să creadă în acest măreţ Isus pentru a se mântui şi că nu faptele sale  bune îi asigurau mântuirea, ci credinţa sa. Astfel că am devenit luteran.

3. (p.25) Mi-am reamintit atunci că în Biblie stă sris de 366 de ori – o dată pentru fiecare zi a anului – ¨Nu te teme !¨ De 366 de ori, nu de 365; 366, ca să fie acoperiţi şi anii bisecţi.

4. (p.29) Am întâlnit, odată în tren, un tânăr pictor din Siberia îndepărtată şi i-am vorbit despre Isus Cristos.
– Acum înţeleg, a zis el. Ştiam despre asta numai ce ni s-a spus în şcoli, anume că religia este un instrument de aservire al imperialismului etc. Obişnuiam să mă plimb însă într-un vechi cimitir de lângă casă, unde puteam fi singur. Mergeam adesea la o clădire mică, părăsită printre morminte. (Am înţeles că aceasta fusese capela ortodoxă a cimitirului). Aici, pe perete, era zugrăvit un om bătut în cuie pe o cruce. M-am gândit că trebuie să fi fost un mare criminal ca să fie pedepsit în felul acesta. Dar – mă gândeam -, dacă a fost un criminal, de ce avea această imagine locul de onoare, ca şi cum ar fi fost Marx sau Lenin ? Mi-am zis că la început trebuie să fi fost socotit un criminal şi că mai târziu s-a constatat că fusese nevinovat şi, mustraţi de cuget, cei ce l-au răstignit l-au pictat aşa frumos din pricina remuşcărilor.

5. (p.39) Un spital poate duhni a puroi şi a sânge: în aceasta constă frumuseţea lui, e un semn că spitalul îi acceptă pe bolnavi cu suferinţele lor dezgustătoare şi cu bolile lor oribile. Biserica este spitalul lui Cristos. Milioane de pacienţi sunt trataţi cu dragoste în biserică. Ea îi primeşte pe păcătoşi, dar ei continuă să păcătuiască, şi biserica este ca o mamă care rămâne lângă copiii ei chiar şi atunci când aceştia comit crime. Politica şi prejudecăţile slujitorilor săi sunt denaturări ale darurilor lui Dumnezeu: Biblia şi învăţăturile ei, rugăciunea şi tainele.

6. (p.60) Mi-am adus aminte de una dinstre cărţile mele preferate: ¨Patericul¨, scrierea referitoare la sfinţii din secolul IV, care întemeiaseră schituri în pustiu. Cartea are 400 de pagini, dar, prima dată când am luat-o în mână, n-am mâncat, n-am băut, nici n-am dormit până nu am terminat-o. Cărţile creştine sunt ca vinul bun – cu cât e mai vechi, cu atât e mai bun. Conţine următorul pasaj: ¨Un frate l-a întrebat pe învăţătorul său: <<Părinte, ce este tăcerea ?>> Răspunsul a fost: << Fiule, tăcerea înseamnă să stai singur în chilia sa, în înţelepciune şi teamă de Dumnezeu, păzindu­-ţi inima de săgeţile arzătoare ale gândului. O astfel de tăcere naşte binele. O tăcere lipsită de griji, ca o scară către ceruri !¨

7. (p.70) …mi-am adus aminte că yoghinii indieni îşi limpezesc mintea izgonind orice gând prin repetarea stăruitoare a unei formule sacre. Aceeaşi metodă o folosesc şi călugării de la Muntele Athos, cu interminabila lor “rugaciune a inimii”, în care se rosteşte la fiecare bătaie a inimii un cuvănt din “Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul !”

8. (p.238) Arhimandritul Ghiuş a spus că ceea ce va povesti este o întâmplare adevărată despre colonelul Maramet, direcorul Jilavei. Trecând prin faţa unui şir de deţinuţi, punea fiecăruia aceeaşi întrebare:
– De ce ai fost învinuit ?
– N-am făcut nimic, domnule colonel şi am primit zece ani !
Maramet a mers mai departe.
– Şi tu ce ai făcut ?
– Nimic, domnule colonel şi am luat douăzeci de ani.
– Porc mincinos ! a spus Maramet indignat. În Republica noastră Populară pentru nimic nu se capătă mai mult de zece ani !

9. (p.242) [despre viaţa după moarte] A vorbi din punct de vedere personal […] este primul pas către credinţă, deoarece personalitatea este cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului, singurul lucru care rămâne, pe când trupul se schimbă. Atomii de hidrogen şi oxigen din trupul meu sunt identici cu ai altora. Temperatura trupului meu poate fi măsurată cu acelaşi termometru ca şi a dumneavoastră. Toate procesele biologice sunt similare la toţi oamenii. Dar gândurile mele, sentimentele mele, voinţa mea sunt numai ale mele. Energia fizică este ca o ţandără fără identitate. Energia spirituală este ca o monedă care are înscris pe ea chipul unui rege. Atunci de ce ar trebui să împărtăşească soarta trupului ?

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (2)

Pentru succes, protectorii, relatiile, norocul sunt de ajuns. Dar succesul nu inseamnaa uneori nimic in arta. Pana la boala care l-a lovit la patruzeci  si sase de ani si l-a facut infirm, Goya avusese succes, dar n-a fost “Goya”. Incepea sa guste din cupa gloriei, starnea invidii, regele insusi I-a facut intr-o zi favoarea de a-I canta la vioara pentru a-si arata bunavointa fata de el. Un singur lucru lipsea. Pictorul pe care Spania il astepta de aproape un secol si jumatate. In plina faima a lui Goya, Goya inca nu nascuse.

Unii dintre cei care-l vad trecand in trasura, tacut si privind lumea de sub pleoapele grele, ca pe prima plansa a Capriciilor, spun ca nu va avea niciodata melancolia muzicala a lui Watteau. Că e  grosolan langa suspinelee unui Fra Angelico si vorbaret langa tacerea lui Velasquez. Ei nu stiu ce surprizaa ii asteapta in aceste  Capricii.  Sub palaria mare de fetru  e acum un alt artist. Un Savonarola spaniol care invocaaa nu pe Dumnezeu, ci Ratiunea.(Si daca lui Fra Angelico I se potriveste intr-adevar versul lui Browning,”Domnul este in cerurile sale, pe pamant totul e bine”, don Francisco, daca l-ar auzi, ar zambi ironic).

Cu mana puternica, el da la o parte obiectiile si cartelilee si-si vede de drum. E sensibil la onoruri? Acesta nu e pacatul cel mai mare intr-o lume in care Machiavelli a fost luat adesea drept model. Si pe urma destinul ii e acum dator. In tinuta sa ireprosabila, don Francisco se arata linistit si sigur de sine, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Parca s-ar intoarce de la o serata a ducesei de Alba. Ce paradox viata acestui pictor.

Botticelli a pictat Primavara si Nasterea Venerei intre treizeci si patruzeci de ani. La batranete, singuratatea lui are parte nu atat de adevarul creatiei, cat de suferinte penibile si de indiferenta celor din jur. Predicile lui Savonarola si “incendiile vanitatii” din pietele florentine au umplut inima sensibila a artistului de remuscari posomorate si de obsesii expiatorii. Un Botticelli sfarsind aproape uitat,”proptindu-se la mers in doua bete, caci nu se poate tine drept” pe strazile Florenţei,  ne trimite înapoi  la cel care, la treizeci şi trei de ani a pictat Primăvara.

Intr-un fel,”cazul” Botticelli este contrariul “cazului” Goya. Caci pictorul spaniol a trebuit sa astepte apropierea batranetii pentru a fi el insusi. Ceea ce facuse pana atunci nu I-ar fi imortalizat probabil numele. Si daca ar fi murit la varsta la care au murit Rafael, Van Gogh sau Caravaggio, Goya n-ar mai fi fost si n-ar fi stat in istoria artei alaturi de ei. La treizeci si sapte de ani, cat a masurat viata lui Rafael si mai tarziu cea a lui Van Gogh (iar Masaccio n-a trait decat douazeci si sapte de ani) Goya inca mai eraa un pictor de serbari galante. Are cincizeci si trei de ani cand apar Capriciile. Si inca nu exista Dezastrele, nu exista Disparates, nu exista picturile halucinante din “Casa surdului”…

Dar ce revansa pentru anii cand in cartoanele pentru tapiserii a privit viata ca pe un joc in care, inainte de orice, conteaza abilitatea. Boala l-a schimbat. L-a smuls brutal din mijlocul petrecerii, de la care a pastrat doar hainele. Acum nu se mai considera dator sa spuna minciuni aurii. E, in sfarsit, Goya. Chiar daca mandrul aragonez isi ascunde infirmitatea sub o distinctie provocatoare. El a avut grija sa para in acest autoportret ca un invingator, dar arta sa va arata de acum inainte un mare interes pentru victime.

Iata-l, coboara din trasura. E scund si, din pricina gatului scurt, pare si mai indesat. Dispare intr-una din casele de la Puerta del Sol si, in piata goala, se mai aud o vreme ecourile pasilor sai. Ni-l inchipuim indreptandu-se spre “Casa sursului”. Dealtfel, nu e departe pana pe malul celalalt al raului Manzanares. Vor mai trece insa douazeci de ani pana ce Goya va ajunge acolo. Saturn mai poate sa astepteee in grota timpului sa-si inceapa ospatul sadic. Don Francisco se afla abia la primii pasi pe noul sau drum.

Primii pasi, intr-adevar. Dar lava a izbucnit din maruntaiele vulcanului ce parea linistit. Acum nu se mai putea opri. Se rostogoleste sub mana lui Goya, salbateca, de o frumusete sumbra si orbitoare, intrand cu un vuiet in istoria artei. Povestitorul delectabil, care putea aspira cel mult la o glorie de tipul  celei a lui Fragonard, a murit. In locul lui, din boală s-a ridicat un om care suie in ascuns pe muntee alaturi de Prometeu si deseneaza acolo toate chipurilee pe care le ia vulturul.

“E un diavol cu inima de inger”,a zis servitorul sau despre acest om.Dar, oricat am gusta butada, ea nu ne explica aproape nimic. Si, mai ales, nu ne lamureste ce s-a intamplat cand nici diavolul, nici ingerul n-au mai existat. Cand a ramas numai un artist fata in fata cu boala sa. La o raspantie. Caci, la drept vorbind, existau in aceasta incercare doua solutii.

Una la care au apelat totdeauna spiritele slabe. Sa evite adevarul printr-un optimism fortat si facil. Alta aspra si orgolioasa. Sa zici: iata infernul meu si iata arta mea care e mai puternica decat el. Arta a fost totdeauna orgolioasa, dar Goya se numara printre cei care au dovedit  ca arta adevarata nu-si  pleaca niciodata capul. “A fi!”, raspunde el la vechea intrebare a lui Hamlet. “A fi, dar nu oricum”. Si cu ochii sai indaratnici, din care ghicim ca pentru Goya vointa se confunda cu incapatanarea, priveste drept in  fata. Nerusinat, am zice daca n-am sti si alte lucruri.

Publicat in „Flacara” nr. 1268 – 27.09.1979

Octavian Paler – LECŢIA LUI GOYA (1)

În singura noapte în care am fost la Madrid, m-am oprit undeva în piaţa    Puerta del Sol, la o oră târzie când străzile erau pustii. Undeva pe acolo va fi  fost locuinţa lui Goya înainte de a se muta în “Casa surdului”. M-am gândit la autoportretul in acvaforte de pe prima planşă a Capriciilor şi mi-am zis că întâmplarea nu face uneori decât să se pună la dispoziţia logicii: numai acolo, în centrul Madridului şi în centrul topografic al Spaniei, ar fi putut locui Goya la cincizeci de ani.

Fac acum ceea ce n-am îndrăznit atunci. Las imaginaţia să lucreze. Încă puţin şi în piaţa goală va apare o trăsură. Şi, cu oarecare bunăvoinţă, vom desluşi în ea pe don Francisco Goya y Lucientes.

Am zis Goya? Din fericire, am vorbit in şoaptă. Trebuia să spun Francisco de Goya. Aşa semnează acum. Ciudată pretenţie într-un veac care sfârşeşte pe eşafod! Don Francisco se încruntă însă când un necunoscut uită particula de nobleţe; deşi când îşi scoate jobenul, cravata de mătase albă şi redingota arată mai degrabă ca un plebeu, iar sub cerul gol şi prăfos din obscurul Fuendetodos şi la Zaragoza cei care îşi amintesc de fiul poleitorului de rame zâmbesc ironic. Dar să nu ne temem. Putem continua liniştiţi. Am uitat că pictorul e surd. De câţiva  ani nu mai aude nimic. Putem să-i spunem chiar, cum îi zic prietenii, Francho. Să ne ascundem deci după o coloană în vreme ce trăsura străbate piaţa, aşteptând să coboare pasagerul  ei. Şi întretimp să-i privim autoportretul care deschide seria Capriciilor.

Madridul,  scrie Eugenio d’Ors, este o sinteză. Daca pe de o parte seamana putin cu Roma, pe de alta parte, din pricina ariditatii imprejurimilor, seamana cu un desert. Europa se margineste aici, intr-un fel, cu Africa. O sinteza este si pictorul din fata noastra. Daca pe de o parte imbracamintea ne aminteste iar de blazon (Goya se numara, se zice, printre primii spanioli care au adoptat moda jobenului), in ea se ascunde parca u n taran aragonez, viguros si banuitor. Poate chiar viclean.

Ceva in expresia sa ne trimite cu gandul la orgoliul cu care Balzac spunea “Nimic nu scapa privirii mele”, dar de ce aceasta cautatura prudenta? Omul care la sfarsitul unui secol al luminilor face sa triumfe din nou umbra ni se infatiseaza din profil, ca si cum ar sta pe bancheta trasurii sale si priveste strazile unde candva, intr-o dimineata tulbure, fusese gasit injunghiat, cu un cutit in spate. Cati ani au trecut de atunci? Treizeci. Atunci nu-l cunostea nimeni si, daca ar fi murit, faptul ar fi fost pomenit în treacăt la ceea ce ziarele numesc “cronica neagra”. Acum e cel mai notoriu pictor al Spaniei, concurând gloria tacutului Velasquez. Cum sa nu fie mandru de tot ce-a izbutit? Academician la 34 de ani, apoi prim pictor al regelui. Fuendetodos, catunul natal, a ramas in urma cu praful si pietrele sale. Don Francisco merge acum in trasura proprie pe strazile Madridului. Nu duce lipsa de comenzi, are faimă, incat isi poate ingadui sa se faca asteptat, rugat, sa refuze, sa puna conditii. Cu narile senzuale, adulmecand in vant ceea ce ii mai rezerva destinul, are aerul unui toreador care coboara in arena numai pentru a primi aplauzele spectatorilor, nu pentru a cunoaste gustul infrangerii. Si-a spuss dealtfel singur Francisco de los Toros. Si desi nimeni nu poate garanta ca s-a luptat cu taurii, e limpede ca in arta se simte ca intr-o corida.

Sub jobenul care ii acopera fruntea, faimoasa incruntare a sprancenelor e abia sesizabila. In schimb, atitudinea sfidatoare l-ar duce in Franta sub ghilotina. Mai ales daca I s-ar lua in serios propria declaratie:”Luxul este placerea mea”. Dar sa-l privim mai atent. “Toti vor sa para ceea ce nu sunt”, spune el intr-un comentariu la Capricii. De ce el insusi vrea sa para ceea ce nu e? Vrea sa para calm, indiferent ssi nu e. Privirea sa banuitoare parca pandeste reactia noastra. Cumva ne-am dat seama ca totul nu e decat o masca? Dar tocmai astfel ne atrage atentia ca uitasem ceva. Unde sunt in acest autoportret urmele dramei care l-a lovit pe Goya? Cu cativa ani inainte, o criza a unei boli grave il asurzise partial, iar acum nu mai aude nimic. S-a resemnat oare? Mandra si tenacea fire a aragonezilor l-a ajutat sa-si impuna calmul?

Pentru cineva deprins sa auda chiotele vietii si exclamatiile admiratorilor, surzenia poate fi chiar mai rea decat moartea. Intr-adevar. Insa tocmai de aceea el cere parca si mai mult destinului acum. Cata vreme a avut auzul normal, a iubit orice femeie I-a placut , fara sa se sinchiseasca prea mult de rangul ei. Surd, vrea sa fie iubit de o ducesa. Si in timp ce unii cartesc, poate, impotriva lui, el pare sa gandeasca” “Vorbiti. Acum am dreptul sa nu va aud”. In tinerete, vagabondand prin Romaa si-a zgariat numele in cupola catedralei Sfantul Petru si pe cornisa mormantului Ceciliei Metella.

Acum nu mai e dispus sa se multumeasca cu o eternitate şterpelita. Vrea sa I se scrie numele direct in panteonul artei. Cu atat mai mult cu cat serbarile galante din pictura sa au luat sfarsit. Toreadorul simte acum gustul aspru al riscului, dar ajunge sa-i privim buza de jos, ca de obicei repezită brutal înainte: el stie sa inhate succesul si sa-l supuna.

In definitiv, destinul nu i-a fost potrivnic decat o singura data. Cand l-a asurzit. Si chiar asa, gandeste parca Goya, este treabaa celor slabi sa se planga. El, Goya, va face ceva mai dificil. Va izbucni intr-un ras tragic. Minotaurul poate intra in arena. Corida poate începe.

Publicat in „Flacara” nr. 1267 – 20.09.1979

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (3)

S-ar parea ca arta moderna vrea sa darame lumea formelor stiute pentru a putea apoi, pe ruine, sa creeze alta. Inainte de a ne pune problema unui om mai complex, trebuie sa ne dezvatam, sugereaza ea, de prejudecatile, de automatismele care ne imping sa spunem din pura obisnuinta: omul are doi ochi, doua urechi, ochii sunt asezati in mijlocul fetei… Si iată ce face Picasso. El aşează ochii în locul urechilor şi sânii in locul genunchilor. Privim si prima reactie e indignarea.   Este exact ceea ce a urmarit el. Sa ne indigneze. Sa ne tulbure. In clipa urmatoare ne vom intreba daca lumea aceasta in care traim are vreun sens. Daca nu cumva este absurda. Undeva in umbra el surade.

Este intocmai drumul pe care a vrut sa ne impinga. Si parca sopteste de sub masca de “soparla bantuita de duhuri”” : Continuati sa va puneti intrebari. Veti ajunge in cele din urmaaa sa intelegeti ca eu n-am facut decat sa biciui rutina, conventiile, increderea facila si oarba in ele. Tocmai de aceea pictura mea e incomoda. Pentru ca nu va lasa sa repetati     linistiti, fara probleme: acesta e un copac, aceasta e o   ghitara. Pictura mea “musca”. Ea va obligaa sa va intrebati: ce mai e si asta? Si, in clipa cand va dati seama ca nu stiti sa raspundeti, de fapt ati inceput sa va dati seama ca pentru a   afla un sens al lumii trebuie sa cautati dincolo de conventii si de aparente. Rolul meu e sa zdruncin, sa va impiedic sa repetati caa niste automate cuvinte si imagini invatate pe dinafara. Fac ceea ce faceau si grecii  cand daramau templele pagane ca saa deschidaa larg drumul noii religii. Nu stiu ce religie va fi aceea care se va ridica  pee ruinele lasate in urma mea, dar, poate, rolul meu e numai sa-I deschid drumul, sa curat de prejudecati calea pe care ea va veni. Tocmai de aceea trebuie sa va ajut sa priviti dincolo de idolii aparentelor. Sa distrug in voi imaginea unui copac facandu-I frunzisul ca un arici de mare. In felul acesta nu veti mai spunee pur si simplu “acesta e un copac”, ci va veti intreba “in ce lume traim?”.
Amintiti-vaa ca raspunzand “omul”, Oedip a stat in fata unui animal ciudat si echivoc care nu era nici leu, nici caine, nici pasare, nici sarpe, nici om, desi era, poate, toate acestea in acelasi timp: sfinxul. Nici cainele, nici pasarea, nici leul, nici sarpele nu I-au constrans pe greci sa descopere omul cat I-a constrans acest animal aberant. Sfinxul nu este decat  o forma a artei de avangarda din Elada. Si tocmai aceasta arta le-a des-chis anticilor ochii, mai mult decat au facut-o Fidias si Praxitele… Eu stiu. Intr-o zi, in taina, tot va veti intreba: si daca arta a avut dreptate? Oamenii au inceput totdeauna prin a nu intelege.

De fapt, Picasso ne lasa sa banuim ca aceasta placere de a cuceri pentru a-si parasi cuceririle e o stratagema. El se comporta ca si cum toate obiectelee ar fi gresite si trebuie sa le inventeze din nou, numai pentru a sili natura sa marturiseasca. Si e de la sine inteles ca valoarea sfinxului nu sta in caracterul ei ilogic, ci in intrebarea pe care o pune.

Am intentia ca intr-un prim ciclu din acest “Un muzeu in labirint” sa dau curs unei mai vechi idei, si anume ca, intr-un fel sau altul, fiecare artist trebuie sa treaca pe urmele lui Oedip, la portile Thebei, sa intalneasca Sfinxul pe contul sau si sa raspunda pe contul sau la intrebarea “ce este omul”. Vreau sa reunesc in el toate marile autoportrete din istoria picturii pentru ca, poate, nicaieri confruntarea cu Sfinxul n-a fost mai acuta ca atunci cand artistul ş-a privit in oglinda cu gravitate, intrebandu-se: cine sunt eu? Eu, Delacroix. Eu, Tintoretto. Eu, Albrecht Dürer. Si parca il aud pe Gauguin murmurand, in ciuda aerului sau de trubadur si pirat obosit:”Am o credinta pentru ca vreau s-o am”.

Probabil nevoia noastra de a judeca prin marturisiri explica in buna masura inflorirea autoportretului la un moment dat in istoria artei. Anticii pareau mai degraba dispusi sa se retraga in umbra, sa lase opera singura sa vorbeasca. Si totusi Narcis e o legenda greaca. Si totusi nu pe un templu al Renasterii, ci pe un templu grec ş-a scris “Cunoaste-te pe tine insuti”. Artistii   care, mai tarziu, si-au pictat chipul n-au facut decat sa urmeze acest indemn care le venea de la inteleptii antici. Si am savarsi, fara indoiala, o greseala văzand aici un semn de vanitate. Adevărata confesiune a avut totdeauna alt izvor si alt mobil. Ceea ce Michelet va numi être soi de plus en plus, pour être frères de plus en plus. Tocmai de aceaa nu e prea mult, poate, sa spunem ca intr-un autoportret al lui Rembrandt ochii par sa fi vazut, undeva, ssi urmele lasate de pasii nostri. Si ca nemaiputand sa aflam toate intrebarile unui artist,  ne ramane oricum sansa sa ne punem intrebarile noastre.

E un abuz oare sa cautam pe obrazul Afroditei urmele de sare ale unei mări cunoscute? Cu memoria plina incaa de soarele unor zile petrecute la mare, privesc un autoportret al lui Munch in care vantul recee de miazanoapte rupe parca pecetile unui labirint dureros. Pictura norvegianului n-are incredere decat in tacere chiar cand striga si n-are increderee in mare decat cand e pustie. Ea m-a atras adesea, si inca exercita asupra mea o fascinatie secreta, dar intre timp am invatat sa astept de la cei  care privesc marea altceva decat singuratatea. In amintirea mea ard acum amiezele orbitoare ale unor zile in care, trantit pe nisipul fierbinte, ma gandeam ca fericirea nu e un cuvant inutil. Si desi stiu ca nu se judeca un tablou dupa stralucirea soarelui, nu pot sa fac abstractie de ceea ce am trait eu insumi.

Pe scurt, imi propun aici sa fac nu o istorie a artei in intelesul curent, ci o istorie a intrebarilor pe care mi le-am pus in muzee. Ma intereseaza ceea ce o opera ma indeamna sa gandesc sau sa simt. Si daca intreaga istorie a artei nu e decat o eterna redescoperire a celor doua drumuri din labirint, imi place sa cred ca avem arta pentru a iubi si mai mult. Masură in toate, ziceau grecii. Exista insa artisti care m-au facut sa ma intreb daca nu cumva datoria noastra este mai degraba excesul.

Publicat in „Flacara” nr. 1266 – 13.09.1979

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (2)

Am vazut un tablou de Magritte care nu este altceva decat capul de marmura al unei Afrodite grecesti  caruia pictorul I-a asezat pe obraz o pata de sange. Un gest de extravaganta, o incercare de a epata, ş-ar zice. Mai ales ca statuile grecesti, stim, n-ar putea sangera. In trupul lor curge lumina, nu sange. Suntem tentati sa stergem imaginar pata care maculeaza marmura pentru a lasa chipul Afroditei frumos si strain de toate ranile lumii, visand, poate, la tarmul insorit unde a iesit din valurile marii.

Pe urma observam ca zeita, cu ochii plecati in jos, nu vede marul asezat de pictor in fata ei. Probabil, marul oferit de Paris. N-o mai intereseaza frumusetea? Pata de sange ne tulbura si deodata tresarim. Afrodita aceasta a cunoscut parca toate crimele si greselile savarsite din antichitate incoace. Ea stie lucruri la care sculptorii greci nu ş-au gandit. E contemporana cu noi, are memoria noastra, nu memoria marmurelor grecesti. Magritte n-a glumit. El ne reaminteste ca o opera de arta ne poate spune uneori altceva (sau in orice caz mai mult) decat a vrut autorul ei. Venus din Milo, fara brate, e mai elocventa decat va fi fost la origine statuia.

Victoria din Samotrace, de asemenea. Dupa cum, batranii lui Rembrandt par  sa stie  mai multe decat va fi stiut Rembrandt. In muzee, ei au continuat sa-si asume experientele lumii si sensul lor. Au trait noptile celor doua razboaie mondiale si au privit parca in tacere ruinele fumegand sub cerul insangerat al Europei.

Sa ne miram ca pe chipul lui van Gogh barba tepoasa si galbuie  seamana din ce in ce mai bine cu graul copt? Ca Venera     lui Botticelli pare mai melancolica decat va fi pictat-o Botticelli? Ea a vazut ceea ce Botticelli n-a vazut. Cunoaste lucruri pe care creatorul ei n-avea cum sa le cunoasca. Si poate nu e nici un paradox sa afirmam ca operele isi intrec mereu autorii. Ele continua parca sa se desavarseasca in tacerea muzeelor, ca stalactitele in pesteri, transformandu-se pe nesimtite.

Imi aduc aminte ce zicea odata Malraux: “Daca noi nu mai citim un poem de Baudelaire, cum o facea Baudelaire, e pentru ca I-am citit pe Rimbaud si pe Mallarmé”. Am putea adauga in acelasi sens ca nu mai putem vedea intr-un muzeu o marmura greceasca asa cum o faceau grecii, pentru ca nu ne putem lasa memoria la casa de bilete. Lupii au intrat in Florenta mai ales in timpul lui Savonarola. Dar nu numai atunci existau existau motive de teama. E firesc ca pata de sange pusa de Magritte pe obrazul Afroditei sa ne starneasca deci, ganduri pe care neoclasicismul nu le-a avut niciodata. S-au facut fel de fel de presupuneri despre labirintul grecilor, uitandu-se tocmai lucrul cel mai important. Ca grecii l-au nascocit probabil pe Tezeu ca sa poata, in sfarsit, dormi linistiti. In realitate, labirintul exista in ei insisi. Asa cum Minotaurul a strabatut practic intreaga istorie a omului. Nu grecii au descoperit frica si ea n-a murit odata cu ei. Si, la urma urmei, daca n-ar fi fost Minotaurul, cei vechi n-ar fi avut prilejul sa ne vorbeasca despre firul Ariadnei.

Asadar, sa nu-i suspectam pe cei care pun pe buzele statuilor grecesti cuvintele lor. Acesta este singurul mod de a le face sa vorbeasca. Dealtfel, intoarcerea in labirint nu este o excursie prin ruinele scoase la lumina de arheologi. Ea este clipa cand omul afla ca in propria lui viata exista un drum spre moarte, spre locul unde asteapta Minotaurul, si altul spre dragoste, incotro il calauzeste firul Ariadnei. Si ca, de fapt, primul ii arata intreaga importanta a celui de-al doilea.
Daca eliminam partea infricosatoare a legendei si pastram numai simbolul ei am putea spune, simplificand desigur, ca intreaga istorie a artei poate fi povestita intre cele doua drumuri din labirint.

Undeva la raspantia lor se afla Ganditorul lui Michelangelo. Si tot acolo zambeste Gioconda, ezitand intre cele doua drumuri. Daca tezeu ar aprinde facla, am descoperi pe pereti si portretele batranilor lui Rembrandt, ezitand intre lumina si umbra; iar in imediata vecinatate statuia zeitei Atena, tinand intr-o mana lancea si intr-o mana scutul, ceea ce ne va reaminti ca anticii stiau sa uneasca intelepciunea si curajul. Surasul statuilor grecesti e inselator! El nu e decat dovada caa echilibrul clasic se bizuie, cum zice Nietzsche, pe o pace incheiata la timp intre Apollo si Dionysos.

Labirintul ar  deveni astfel un imens muzeu posibil, unde ş-ar vedea evident ca arta a vrut totdeaunaa sa-si puna intrebari si a visat totdeauna un fir al Ariadnei. Sa ne imaginam ca am inainta pe aceste culoare, pe care legendarul semn al securii dublee a fost inlocuit cu tablouri. Vom reintalni Capriciile lui  Goya, anxietatile lui Tintoretto,  siluetele arzand ca o flacara in panzele lui  El Greco, insomnia printeselor lui Bronzino, misterul lui Bosch, melancolia lui Botticelli, vanatorii lui Bruegel care prin zapada, se indreaptaa tot spre centrul enigmatic al labirintului,  cu capetele plecate, ganditori, urmati de cainii lor si probabil hotarati sa ucida Minotaurul si sa-l acopere cu zapada definitiva a iernilor flamande.

Sfidand cronologiile, ii vom reintalni in continuare pe salile acestui muzeu fictiv pe Rosso  Fiorentino si pe ceilalti manieristi, apoi pe un perete intreg acel Bacchus bolnav    al lui Caraavaggio, cu ochii arsi de febra, presimtind parca moarteaa artistului. Flacăra barocă,  in intelesul ei cel mai larg, folosit de Eugenio d’Ors, danseaza si ucidee, in timp ce prin aer zboara imobileee pasarile mari si albe din picturaaa lui Braque. Undeva la o cotitura a labirintului incep sa apara artistii raniti, Modigliani, Munch, apoi artistii martiri,  ca Van Gogh. Iar in centru, in locul Minotaurului vom intalni tacerea inepuizabila a Sfinxului de la piramide care nu anuleaza intrebarile ci le face pe toate posibile.

Facand drumul inapoi, ii vom regasi pe Rafael, pe Leonardo da Vinci din Cina cea de taina, iar cand pe peretii labirintului va vibra luminoasaa amiaza de-afara vom afla Primavara lui Botticelli langa Primavara lui Corot, si-I vom reintalni pe Renoir si pe toti cei care au iubit lumina,  natura si raspunsurile simple. In sfarsit, iesind in plin soare vom putea avea surprizzaa sa descoperim ca Ariadna nu  este altcinevva decat  Afrodita din Crid rezemata de una din coloanele Parthenonului.

Publicat in „Flacara” nr. 1265 – 06.09.1979

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (1)

Mă tentează de multă vreme o istorie etică a artei. Pornind s-o scriu, mi-am adus aminte o amintire din copilărie. Mă pierdusem odată într-o pădure din care nu mai găseam nici o ieşire. Alergam în toate părţile, dând la o parte cu mâinile însângerate de ghimpi crengile de trandafiri sălbatici şi, când credeam că voi ajunge în sfârşit la un luminiş, totul se încurca din nou. Mă întorceam şi porneam în direcţia opusă. În zadar. Obosit şi înfricoşat, m-am oprit, m-am aşezat pe un maldăr de frunze uscate şi am început să plâng.

  Octavian Paler (1926 – 2007)

   Deodată, am auzit vag un clopot. M-am luat după sunetul acela şi mai târziu am ieşit într-o poiană. Trecusem, aş zice azi, proba labirintului. Niciodată ca atunci iarba nu mi s-a părut mai frumoasă, mai caldă şi lumina mai strălucitoare. Eram fericit, chiar dacă nu ştiam că starea mea se cheamă astfel.

De atunci, de fiecare dată cand mă aflu în preajma unei păduri, mă afund în desiş cu speranţa că la ieşire voi avea din nou starea aceea pe care, iată, nu pot s-o uit. Dar niciodată n-am mai fost ca atunci. Ceva din minunea acelei ore nu se mai repeta. Şi tocmai acest fapt mă face să fiu încăpăţânat şi să caut mereu. Oare nu nostalgia firului Ariadnei ne împinge în labirint? Poate, acest dar nu-i răsplăteşte decât pe cei care s-au rătăcit, adevărata dragoste rămânând străină celor care nu vor să rişte niciodata nimic. În fond, ce vrea să însemne o istorie etică a artei? Nici un pictor n-a izbutit ca Rembrandt să silească umbrele să se pună la dispoziţia filosofiei aşa cum nici un pictor n-a izbutit ca Fra Angelico să silească albastrul să se pună la dispoziţia inocenţei. Din păcate, istoriile de artă trec prea uşor peste aceste lucruri. Ele ne vorbesc despre desenul lui Rafael, despre culoarea lui Rubens şi neglijează să ne vorbească despre fericire. Şi uită, mai ales, că sub zidurile Troiei, noi visam altceva decât grecii. Căci omul poate trăi fără frumuseţe, dar nu poate trăi fără speranţă.

Mărturisesc că am o mare admiratie pentru Praxitele, dar nu-mi place celebrul său “Hermes”. Acest zeu sibarit, cu părul buclat, e cam dulceag si surâde echivoc. Pentru el toate poruncile se reduc la una: fii frumos! Dacă s-ar îmbrăca, îl vad încercând veşmintele galantului secol al XVIII-lea, cucerit de capriciile rococoului. Acesta să fi fost visul secret al Eladei, omul de care ea ne-a vorbit necontenit, măsura tuturor lucrurilor? Un bărbat care stă pe soclu cum ar sta în budoar? Desigur, nu. Si ce ne poate spune această frumusete care evită ideile despre lumea in care trăim? Chiar Afrodita, zeita frumusetii, ne dă un raspuns. Ea s-a născut ca o zeită si a murit ca o femeie. Când a aparut din valuri, semana cu zeii pentru ca nu avea amintiri. Suferise parca un soc fericit intr-una din furtuni si valurile au adus-o la tarm fara memorie.
Apoi, datorita lui Praxitele, si-a descoperit moartea si a inceput sa iubeasca viata. Niciodata, ca atunci, nisipul n-a fost mai cald si mai mangaietor sub talpile ei. Niciodata soarele n-a fost mai fierbinte si arsura lui mai voluptoasa. Niciodata serile n-au fost mai pline de melancolie. Afrodita nu se mai plangea la Olimp. Avea, ca si noi, amintiri din aceasta viata si stia, ca si noi, ca ea e singura adevarata. Odinioara crezuse ca dragostea inseamna sa surada, ca si cum linistea ar ajunge sa dea o semnificatie tuturor lucrurilor. Si era atat de regala in aceasta liniste incat parea sa nu se gandeasca la nimic. Buzele cu urme de sare incă nu rosteau nici o vorbă. Cum sa gasesti pe aceasta gura frumoasa si muta curajul unui cuvant? Acum, ea a inceput sa descopere frumusetea adevarata si trecatoare a vietii. Lumina se incarca de sperante si de regrete, iar dragostea incepe sa inunde marmura.

In acest sens, mi se pare discutabil sa vorbim despre inceputul declinului artei eline prin Praxitele. Sau despre decadentismul artei helenistice. De ce-am vedea in placerea cu care Afrodita isi descopera un corp de femeie un semn de declin? Ceea ce Fidias a reusit tacand, aceste statui simt nevoia sa spuna. Abia melancolia lor ne arata ca zeii au inceput sa iubeasca pamantul. Si pe urma, cel putin unii dintre noi ne-am convins ca nu mai putem astepta mare lucru de la drumurile care urca in Olimp.

Vietii nu-i ajung intotdeauna cuvintele linistite. Suntem fiii unei lumi fara rabdare si fara menajamente care între mângâiere si brutalitate nu mai are vreme de nuante. Si chiar daca ne-am aseza pe obraz masca statuilor lui Fidias, n-am mai sti ş- purtam. Frumosul? Da,desigur. Si eu cred ca povestea cu marul de pe muntele Ida e plina de invataminte. Si eu cred ca intre razboiul Troiei si Parthenon e o stransa legatura.
Dar nu aceasta legenda sta la originea artei. Grecii au avut o legenda mult mai instructiva pentru a ne explica arta si, din pacate, ea e aproape uitata. Se zice, astfel, ca primul portret s-a nascut  din dragostea unei tinere pastorite care a zgariat pe un zid profilul umbrei iubitului ei. Ceea ce inseamna ca iubirea este la originea artei. Poate nu intamplator Gauguin indemna femeile pictate de el: “Iubiti si veti fi fericite!”. In vreme ce grecii au repetat mereu, cel putin pana la Praxitele “Fiti frumoase si veti fi fericite!”. Iubirea rade si de infern si de cer, spune Baudelaire si fara indoiala are dreptate. Caci o imbratisare transforma taumaturgic clipa in vesnicie. Intre mainile unor indragostiti eternitatea inceteaza de a mai fi o himera si se naste firesc.

Ceea ce “Gânditorul” lui Rodin caută zadarnic, orice adolescent a găsit singur cel puţin o dată. Dar tocmai de aceea iubirea întoarce spre viaţă un obraz serios si grav, reamintindu-si in clipa aceea ca a zgariat un profil pe un zid. De ce-ar trebui sa-i creada pe cei ce ne vorbesc frumos despre zadarnicie? Care pomenesc de labirint numai pentru a ne convinge ca omul sec.XX a pierdut orice speranta. Si ca deci nu-i mai raman decat molimele, disperarea, crima, minciuna, abjectia, obedienta, neantul… Daca arta ar ajunge la concluzia ca toate acestea n-o privesc şi că singura ei preocupare trebuie să fie frumosul, ar pierde în cele din urmă încrederea oamenilor. Statuile au început să surâdă nepăsătoare când arta n-a mai avut destul curaj.

Publicat in „Flacara” nr. 1264 – 30.08.1979

Octavian Paler – Un Muzeu In Labirint

S-a intamplat ca in liceu, chiar de la inceputul lui din clasa a IX-a sa alerg in fiecare joi sa cumpar revista „Flacara”. Nu atat pentru articolele lui Adrian Paunescu ci pentru serialul lui Octavian Paler – „Un muzeu in labirint” si, tot pe aceeasi pagina, pentru serialul lui Oliver Lustig – „Dictionar de lagar”. Erau primele pe care le citeam si asteptam cu nerabdare sa treaca zilele pentru a cumpara urmatorul numar. Erau niste cozi foarte mari cand aparea „Flacara” si uneori nu reuseam s-o cumpar. Ce dezamagire !!! Eram fascinat de omul Octavian Paler si de scriitura lui. Eram indragostit de literatura si pictura, citeam tot ce imi cadea in mana, in special literatura sud-americana si bineinteles cartile lui.

Strangeam intr-o comoda din sufragerie (asa era atunci) toate numerele din „Flacara”. Cand deja au fost prea multe am decupat articolele din „Un muzeu…” si le-am pus intr-un dosar. In facultate am avut o tentativa de a recupera numerele pierdute la Biblioteca Nationala. Era foarte greu. Nu se puteau fotocopia si eram nevoit sa le scriu cu mana.

Anii au trecut dar dosarul l-am pastrat. Anul acesta l-am redescoperit si m-am gandit sa-l recitesc completand numerele lipsa. Acum e mult mai usor: te duci la biblioteca, ceri colectia revistei si ceri sa-ti fotocopieze paginile dorite. Apoi le editezi in word si le postezi.

Surpriza a fost ca am descoperit un site dedicat memoriei lui Octavian Paler – http://www.octavianpaler.ro – care a primit cu entuziasm propunerea mea de a publica „Un muzeu..” cu un numar in fiecare saptamana. Totul a mers foarte bine timp de cam douasprezece saptamani dupa care site-unl a devenit inaccesibil. De ce ? Nu stiu si e mare pacat. Din cate am inteles de la administratori site-ul avea foarte multi cititori. Poate au fost la mijloc motive financiare ? oricum nu mai conteaza acum.

Vreau sa postez aici „Un muzeu in labirint” integral. Desi am „pornit” acest blog din cu totul alte motive cred ca Octavian Paler nu s-ar supara sa (re)apara aici. Este o carte in foileton care TREBUIE citita ! Este un must al literaturii; este un regal de metafore, fragmente din viata pictorilor, informatii despre arta…

Lectura placuta !