SERTARUL CU GANDURI

09/09/2010

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (1)

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 13:50
Tags: , , , , ,

Mă tentează de multă vreme o istorie etică a artei. Pornind s-o scriu, mi-am adus aminte o amintire din copilărie. Mă pierdusem odată într-o pădure din care nu mai găseam nici o ieşire. Alergam în toate părţile, dând la o parte cu mâinile însângerate de ghimpi crengile de trandafiri sălbatici şi, când credeam că voi ajunge în sfârşit la un luminiş, totul se încurca din nou. Mă întorceam şi porneam în direcţia opusă. În zadar. Obosit şi înfricoşat, m-am oprit, m-am aşezat pe un maldăr de frunze uscate şi am început să plâng.

Octavian Paler (1926 - 2007)

  Octavian Paler (1926 – 2007)

   Deodată, am auzit vag un clopot. M-am luat după sunetul acela şi mai târziu am ieşit într-o poiană. Trecusem, aş zice azi, proba labirintului. Niciodată ca atunci iarba nu mi s-a părut mai frumoasă, mai caldă şi lumina mai strălucitoare. Eram fericit, chiar dacă nu ştiam că starea mea se cheamă astfel.

De atunci, de fiecare dată cand mă aflu în preajma unei păduri, mă afund în desiş cu speranţa că la ieşire voi avea din nou starea aceea pe care, iată, nu pot s-o uit. Dar niciodată n-am mai fost ca atunci. Ceva din minunea acelei ore nu se mai repeta. Şi tocmai acest fapt mă face să fiu încăpăţânat şi să caut mereu. Oare nu nostalgia firului Ariadnei ne împinge în labirint? Poate, acest dar nu-i răsplăteşte decât pe cei care s-au rătăcit, adevărata dragoste rămânând străină celor care nu vor să rişte niciodata nimic. În fond, ce vrea să însemne o istorie etică a artei? Nici un pictor n-a izbutit ca Rembrandt să silească umbrele să se pună la dispoziţia filosofiei aşa cum nici un pictor n-a izbutit ca Fra Angelico să silească albastrul să se pună la dispoziţia inocenţei. Din păcate, istoriile de artă trec prea uşor peste aceste lucruri. Ele ne vorbesc despre desenul lui Rafael, despre culoarea lui Rubens şi neglijează să ne vorbească despre fericire. Şi uită, mai ales, că sub zidurile Troiei, noi visam altceva decât grecii. Căci omul poate trăi fără frumuseţe, dar nu poate trăi fără speranţă.

Mărturisesc că am o mare admiratie pentru Praxitele, dar nu-mi place celebrul său “Hermes”. Acest zeu sibarit, cu părul buclat, e cam dulceag si surâde echivoc. Pentru el toate poruncile se reduc la una: fii frumos! Dacă s-ar îmbrăca, îl vad încercând veşmintele galantului secol al XVIII-lea, cucerit de capriciile rococoului. Acesta să fi fost visul secret al Eladei, omul de care ea ne-a vorbit necontenit, măsura tuturor lucrurilor? Un bărbat care stă pe soclu cum ar sta în budoar? Desigur, nu. Si ce ne poate spune această frumusete care evită ideile despre lumea in care trăim? Chiar Afrodita, zeita frumusetii, ne dă un raspuns. Ea s-a născut ca o zeită si a murit ca o femeie. Când a aparut din valuri, semana cu zeii pentru ca nu avea amintiri. Suferise parca un soc fericit intr-una din furtuni si valurile au adus-o la tarm fara memorie.
Apoi, datorita lui Praxitele, si-a descoperit moartea si a inceput sa iubeasca viata. Niciodata, ca atunci, nisipul n-a fost mai cald si mai mangaietor sub talpile ei. Niciodata soarele n-a fost mai fierbinte si arsura lui mai voluptoasa. Niciodata serile n-au fost mai pline de melancolie. Afrodita nu se mai plangea la Olimp. Avea, ca si noi, amintiri din aceasta viata si stia, ca si noi, ca ea e singura adevarata. Odinioara crezuse ca dragostea inseamna sa surada, ca si cum linistea ar ajunge sa dea o semnificatie tuturor lucrurilor. Si era atat de regala in aceasta liniste incat parea sa nu se gandeasca la nimic. Buzele cu urme de sare incă nu rosteau nici o vorbă. Cum sa gasesti pe aceasta gura frumoasa si muta curajul unui cuvant? Acum, ea a inceput sa descopere frumusetea adevarata si trecatoare a vietii. Lumina se incarca de sperante si de regrete, iar dragostea incepe sa inunde marmura.

In acest sens, mi se pare discutabil sa vorbim despre inceputul declinului artei eline prin Praxitele. Sau despre decadentismul artei helenistice. De ce-am vedea in placerea cu care Afrodita isi descopera un corp de femeie un semn de declin? Ceea ce Fidias a reusit tacand, aceste statui simt nevoia sa spuna. Abia melancolia lor ne arata ca zeii au inceput sa iubeasca pamantul. Si pe urma, cel putin unii dintre noi ne-am convins ca nu mai putem astepta mare lucru de la drumurile care urca in Olimp.

Vietii nu-i ajung intotdeauna cuvintele linistite. Suntem fiii unei lumi fara rabdare si fara menajamente care între mângâiere si brutalitate nu mai are vreme de nuante. Si chiar daca ne-am aseza pe obraz masca statuilor lui Fidias, n-am mai sti ş- purtam. Frumosul? Da,desigur. Si eu cred ca povestea cu marul de pe muntele Ida e plina de invataminte. Si eu cred ca intre razboiul Troiei si Parthenon e o stransa legatura.
Dar nu aceasta legenda sta la originea artei. Grecii au avut o legenda mult mai instructiva pentru a ne explica arta si, din pacate, ea e aproape uitata. Se zice, astfel, ca primul portret s-a nascut  din dragostea unei tinere pastorite care a zgariat pe un zid profilul umbrei iubitului ei. Ceea ce inseamna ca iubirea este la originea artei. Poate nu intamplator Gauguin indemna femeile pictate de el: “Iubiti si veti fi fericite!”. In vreme ce grecii au repetat mereu, cel putin pana la Praxitele “Fiti frumoase si veti fi fericite!”. Iubirea rade si de infern si de cer, spune Baudelaire si fara indoiala are dreptate. Caci o imbratisare transforma taumaturgic clipa in vesnicie. Intre mainile unor indragostiti eternitatea inceteaza de a mai fi o himera si se naste firesc.

Ceea ce “Gânditorul” lui Rodin caută zadarnic, orice adolescent a găsit singur cel puţin o dată. Dar tocmai de aceea iubirea întoarce spre viaţă un obraz serios si grav, reamintindu-si in clipa aceea ca a zgariat un profil pe un zid. De ce-ar trebui sa-i creada pe cei ce ne vorbesc frumos despre zadarnicie? Care pomenesc de labirint numai pentru a ne convinge ca omul sec.XX a pierdut orice speranta. Si ca deci nu-i mai raman decat molimele, disperarea, crima, minciuna, abjectia, obedienta, neantul… Daca arta ar ajunge la concluzia ca toate acestea n-o privesc şi că singura ei preocupare trebuie să fie frumosul, ar pierde în cele din urmă încrederea oamenilor. Statuile au început să surâdă nepăsătoare când arta n-a mai avut destul curaj.

Publicat in „Flacara” nr. 1264 – 30.08.1979

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: