SERTARUL CU GANDURI

16/09/2010

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (2)

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 11:15
Tags: , , , , ,

Am vazut un tablou de Magritte care nu este altceva decat capul de marmura al unei Afrodite grecesti  caruia pictorul I-a asezat pe obraz o pata de sange. Un gest de extravaganta, o incercare de a epata, ş-ar zice. Mai ales ca statuile grecesti, stim, n-ar putea sangera. In trupul lor curge lumina, nu sange. Suntem tentati sa stergem imaginar pata care maculeaza marmura pentru a lasa chipul Afroditei frumos si strain de toate ranile lumii, visand, poate, la tarmul insorit unde a iesit din valurile marii.

Pe urma observam ca zeita, cu ochii plecati in jos, nu vede marul asezat de pictor in fata ei. Probabil, marul oferit de Paris. N-o mai intereseaza frumusetea? Pata de sange ne tulbura si deodata tresarim. Afrodita aceasta a cunoscut parca toate crimele si greselile savarsite din antichitate incoace. Ea stie lucruri la care sculptorii greci nu ş-au gandit. E contemporana cu noi, are memoria noastra, nu memoria marmurelor grecesti. Magritte n-a glumit. El ne reaminteste ca o opera de arta ne poate spune uneori altceva (sau in orice caz mai mult) decat a vrut autorul ei. Venus din Milo, fara brate, e mai elocventa decat va fi fost la origine statuia.

Victoria din Samotrace, de asemenea. Dupa cum, batranii lui Rembrandt par  sa stie  mai multe decat va fi stiut Rembrandt. In muzee, ei au continuat sa-si asume experientele lumii si sensul lor. Au trait noptile celor doua razboaie mondiale si au privit parca in tacere ruinele fumegand sub cerul insangerat al Europei.

Sa ne miram ca pe chipul lui van Gogh barba tepoasa si galbuie  seamana din ce in ce mai bine cu graul copt? Ca Venera     lui Botticelli pare mai melancolica decat va fi pictat-o Botticelli? Ea a vazut ceea ce Botticelli n-a vazut. Cunoaste lucruri pe care creatorul ei n-avea cum sa le cunoasca. Si poate nu e nici un paradox sa afirmam ca operele isi intrec mereu autorii. Ele continua parca sa se desavarseasca in tacerea muzeelor, ca stalactitele in pesteri, transformandu-se pe nesimtite.

Imi aduc aminte ce zicea odata Malraux: “Daca noi nu mai citim un poem de Baudelaire, cum o facea Baudelaire, e pentru ca I-am citit pe Rimbaud si pe Mallarmé”. Am putea adauga in acelasi sens ca nu mai putem vedea intr-un muzeu o marmura greceasca asa cum o faceau grecii, pentru ca nu ne putem lasa memoria la casa de bilete. Lupii au intrat in Florenta mai ales in timpul lui Savonarola. Dar nu numai atunci existau existau motive de teama. E firesc ca pata de sange pusa de Magritte pe obrazul Afroditei sa ne starneasca deci, ganduri pe care neoclasicismul nu le-a avut niciodata. S-au facut fel de fel de presupuneri despre labirintul grecilor, uitandu-se tocmai lucrul cel mai important. Ca grecii l-au nascocit probabil pe Tezeu ca sa poata, in sfarsit, dormi linistiti. In realitate, labirintul exista in ei insisi. Asa cum Minotaurul a strabatut practic intreaga istorie a omului. Nu grecii au descoperit frica si ea n-a murit odata cu ei. Si, la urma urmei, daca n-ar fi fost Minotaurul, cei vechi n-ar fi avut prilejul sa ne vorbeasca despre firul Ariadnei.

Asadar, sa nu-i suspectam pe cei care pun pe buzele statuilor grecesti cuvintele lor. Acesta este singurul mod de a le face sa vorbeasca. Dealtfel, intoarcerea in labirint nu este o excursie prin ruinele scoase la lumina de arheologi. Ea este clipa cand omul afla ca in propria lui viata exista un drum spre moarte, spre locul unde asteapta Minotaurul, si altul spre dragoste, incotro il calauzeste firul Ariadnei. Si ca, de fapt, primul ii arata intreaga importanta a celui de-al doilea.
Daca eliminam partea infricosatoare a legendei si pastram numai simbolul ei am putea spune, simplificand desigur, ca intreaga istorie a artei poate fi povestita intre cele doua drumuri din labirint.

Undeva la raspantia lor se afla Ganditorul lui Michelangelo. Si tot acolo zambeste Gioconda, ezitand intre cele doua drumuri. Daca tezeu ar aprinde facla, am descoperi pe pereti si portretele batranilor lui Rembrandt, ezitand intre lumina si umbra; iar in imediata vecinatate statuia zeitei Atena, tinand intr-o mana lancea si intr-o mana scutul, ceea ce ne va reaminti ca anticii stiau sa uneasca intelepciunea si curajul. Surasul statuilor grecesti e inselator! El nu e decat dovada caa echilibrul clasic se bizuie, cum zice Nietzsche, pe o pace incheiata la timp intre Apollo si Dionysos.

Labirintul ar  deveni astfel un imens muzeu posibil, unde ş-ar vedea evident ca arta a vrut totdeaunaa sa-si puna intrebari si a visat totdeauna un fir al Ariadnei. Sa ne imaginam ca am inainta pe aceste culoare, pe care legendarul semn al securii dublee a fost inlocuit cu tablouri. Vom reintalni Capriciile lui  Goya, anxietatile lui Tintoretto,  siluetele arzand ca o flacara in panzele lui  El Greco, insomnia printeselor lui Bronzino, misterul lui Bosch, melancolia lui Botticelli, vanatorii lui Bruegel care prin zapada, se indreaptaa tot spre centrul enigmatic al labirintului,  cu capetele plecate, ganditori, urmati de cainii lor si probabil hotarati sa ucida Minotaurul si sa-l acopere cu zapada definitiva a iernilor flamande.

Sfidand cronologiile, ii vom reintalni in continuare pe salile acestui muzeu fictiv pe Rosso  Fiorentino si pe ceilalti manieristi, apoi pe un perete intreg acel Bacchus bolnav    al lui Caraavaggio, cu ochii arsi de febra, presimtind parca moarteaa artistului. Flacăra barocă,  in intelesul ei cel mai larg, folosit de Eugenio d’Ors, danseaza si ucidee, in timp ce prin aer zboara imobileee pasarile mari si albe din picturaaa lui Braque. Undeva la o cotitura a labirintului incep sa apara artistii raniti, Modigliani, Munch, apoi artistii martiri,  ca Van Gogh. Iar in centru, in locul Minotaurului vom intalni tacerea inepuizabila a Sfinxului de la piramide care nu anuleaza intrebarile ci le face pe toate posibile.

Facand drumul inapoi, ii vom regasi pe Rafael, pe Leonardo da Vinci din Cina cea de taina, iar cand pe peretii labirintului va vibra luminoasaa amiaza de-afara vom afla Primavara lui Botticelli langa Primavara lui Corot, si-I vom reintalni pe Renoir si pe toti cei care au iubit lumina,  natura si raspunsurile simple. In sfarsit, iesind in plin soare vom putea avea surprizzaa sa descoperim ca Ariadna nu  este altcinevva decat  Afrodita din Crid rezemata de una din coloanele Parthenonului.

Publicat in „Flacara” nr. 1265 – 06.09.1979

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: