SERTARUL CU GANDURI

21/09/2010

Octavian Paler – DE CE ‘‘UN MUZEU ÎN LABIRINT’’ (3)

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 11:47
Tags: , , , , ,

S-ar parea ca arta moderna vrea sa darame lumea formelor stiute pentru a putea apoi, pe ruine, sa creeze alta. Inainte de a ne pune problema unui om mai complex, trebuie sa ne dezvatam, sugereaza ea, de prejudecatile, de automatismele care ne imping sa spunem din pura obisnuinta: omul are doi ochi, doua urechi, ochii sunt asezati in mijlocul fetei… Si iată ce face Picasso. El aşează ochii în locul urechilor şi sânii in locul genunchilor. Privim si prima reactie e indignarea.   Este exact ceea ce a urmarit el. Sa ne indigneze. Sa ne tulbure. In clipa urmatoare ne vom intreba daca lumea aceasta in care traim are vreun sens. Daca nu cumva este absurda. Undeva in umbra el surade.

Este intocmai drumul pe care a vrut sa ne impinga. Si parca sopteste de sub masca de “soparla bantuita de duhuri”” : Continuati sa va puneti intrebari. Veti ajunge in cele din urmaaa sa intelegeti ca eu n-am facut decat sa biciui rutina, conventiile, increderea facila si oarba in ele. Tocmai de aceea pictura mea e incomoda. Pentru ca nu va lasa sa repetati     linistiti, fara probleme: acesta e un copac, aceasta e o   ghitara. Pictura mea “musca”. Ea va obligaa sa va intrebati: ce mai e si asta? Si, in clipa cand va dati seama ca nu stiti sa raspundeti, de fapt ati inceput sa va dati seama ca pentru a   afla un sens al lumii trebuie sa cautati dincolo de conventii si de aparente. Rolul meu e sa zdruncin, sa va impiedic sa repetati caa niste automate cuvinte si imagini invatate pe dinafara. Fac ceea ce faceau si grecii  cand daramau templele pagane ca saa deschidaa larg drumul noii religii. Nu stiu ce religie va fi aceea care se va ridica  pee ruinele lasate in urma mea, dar, poate, rolul meu e numai sa-I deschid drumul, sa curat de prejudecati calea pe care ea va veni. Tocmai de aceea trebuie sa va ajut sa priviti dincolo de idolii aparentelor. Sa distrug in voi imaginea unui copac facandu-I frunzisul ca un arici de mare. In felul acesta nu veti mai spunee pur si simplu “acesta e un copac”, ci va veti intreba “in ce lume traim?”.
Amintiti-vaa ca raspunzand “omul”, Oedip a stat in fata unui animal ciudat si echivoc care nu era nici leu, nici caine, nici pasare, nici sarpe, nici om, desi era, poate, toate acestea in acelasi timp: sfinxul. Nici cainele, nici pasarea, nici leul, nici sarpele nu I-au constrans pe greci sa descopere omul cat I-a constrans acest animal aberant. Sfinxul nu este decat  o forma a artei de avangarda din Elada. Si tocmai aceasta arta le-a des-chis anticilor ochii, mai mult decat au facut-o Fidias si Praxitele… Eu stiu. Intr-o zi, in taina, tot va veti intreba: si daca arta a avut dreptate? Oamenii au inceput totdeauna prin a nu intelege.

De fapt, Picasso ne lasa sa banuim ca aceasta placere de a cuceri pentru a-si parasi cuceririle e o stratagema. El se comporta ca si cum toate obiectelee ar fi gresite si trebuie sa le inventeze din nou, numai pentru a sili natura sa marturiseasca. Si e de la sine inteles ca valoarea sfinxului nu sta in caracterul ei ilogic, ci in intrebarea pe care o pune.

Am intentia ca intr-un prim ciclu din acest “Un muzeu in labirint” sa dau curs unei mai vechi idei, si anume ca, intr-un fel sau altul, fiecare artist trebuie sa treaca pe urmele lui Oedip, la portile Thebei, sa intalneasca Sfinxul pe contul sau si sa raspunda pe contul sau la intrebarea “ce este omul”. Vreau sa reunesc in el toate marile autoportrete din istoria picturii pentru ca, poate, nicaieri confruntarea cu Sfinxul n-a fost mai acuta ca atunci cand artistul ş-a privit in oglinda cu gravitate, intrebandu-se: cine sunt eu? Eu, Delacroix. Eu, Tintoretto. Eu, Albrecht Dürer. Si parca il aud pe Gauguin murmurand, in ciuda aerului sau de trubadur si pirat obosit:”Am o credinta pentru ca vreau s-o am”.

Probabil nevoia noastra de a judeca prin marturisiri explica in buna masura inflorirea autoportretului la un moment dat in istoria artei. Anticii pareau mai degraba dispusi sa se retraga in umbra, sa lase opera singura sa vorbeasca. Si totusi Narcis e o legenda greaca. Si totusi nu pe un templu al Renasterii, ci pe un templu grec ş-a scris “Cunoaste-te pe tine insuti”. Artistii   care, mai tarziu, si-au pictat chipul n-au facut decat sa urmeze acest indemn care le venea de la inteleptii antici. Si am savarsi, fara indoiala, o greseala văzand aici un semn de vanitate. Adevărata confesiune a avut totdeauna alt izvor si alt mobil. Ceea ce Michelet va numi être soi de plus en plus, pour être frères de plus en plus. Tocmai de aceaa nu e prea mult, poate, sa spunem ca intr-un autoportret al lui Rembrandt ochii par sa fi vazut, undeva, ssi urmele lasate de pasii nostri. Si ca nemaiputand sa aflam toate intrebarile unui artist,  ne ramane oricum sansa sa ne punem intrebarile noastre.

E un abuz oare sa cautam pe obrazul Afroditei urmele de sare ale unei mări cunoscute? Cu memoria plina incaa de soarele unor zile petrecute la mare, privesc un autoportret al lui Munch in care vantul recee de miazanoapte rupe parca pecetile unui labirint dureros. Pictura norvegianului n-are incredere decat in tacere chiar cand striga si n-are increderee in mare decat cand e pustie. Ea m-a atras adesea, si inca exercita asupra mea o fascinatie secreta, dar intre timp am invatat sa astept de la cei  care privesc marea altceva decat singuratatea. In amintirea mea ard acum amiezele orbitoare ale unor zile in care, trantit pe nisipul fierbinte, ma gandeam ca fericirea nu e un cuvant inutil. Si desi stiu ca nu se judeca un tablou dupa stralucirea soarelui, nu pot sa fac abstractie de ceea ce am trait eu insumi.

Pe scurt, imi propun aici sa fac nu o istorie a artei in intelesul curent, ci o istorie a intrebarilor pe care mi le-am pus in muzee. Ma intereseaza ceea ce o opera ma indeamna sa gandesc sau sa simt. Si daca intreaga istorie a artei nu e decat o eterna redescoperire a celor doua drumuri din labirint, imi place sa cred ca avem arta pentru a iubi si mai mult. Masură in toate, ziceau grecii. Exista insa artisti care m-au facut sa ma intreb daca nu cumva datoria noastra este mai degraba excesul.

Publicat in „Flacara” nr. 1266 – 13.09.1979

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: