SERTARUL CU GANDURI

05/10/2010

Carti citite: Traian Ciorba – Filioque sau despărţirea apusului de ortodoxie


1. (p.6) Însă doi factori aveau să depărteze mult Apusul creştin faţă de Răsăritul creştin, aceştia fiind teologia lui Augustin, însuşită în timp fără rezerve de apuseni, şi alianţa Romei cu francii, pentru a-şi apăra interesele.
Aceşti doi factori aveau să facă în Apusul creştin o mutaţie ontologică din punct de vedere cultural şi ideologic. Aceşti doi factori sunt în fond, preludiul marii schisme de la anul 1054. Dacă privim lucrurile din punct de vedere dogmatic, putem spune că Apusul prin “dogma” Filioque s-a depărtat fundamental de Răsăritul ortodox.

2. (p.8) Augustin este primul teolog apusean care a susţinut ideea Filioque.

3. (p.10) După cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfinţii Părinţi erau ”îngăduitori cu cuvintele dar nicidecum cu înţelesurile, pentru că nu în litere, ci în înţelesuri şi lucruri stă taina mântuirii noastre”

4. (p.11) După învăţătura Sfântului Ciril al Alexandriei “Duhul Sfânt provine din Tatăl prin Fiul, provine din
Acela după fiinţă şi se dăruieşte creaturii prin Fiul”. Iar în alt loc: “Căci, deşi provine din Tatăl şi Duhul Sfânt, El vine prin Fiul şi este propriu Lui”. Deci şi Sfântul Ambrozie, atunci când spune că Sfântul Duh purcede” de la Tatăl şi de la Fiul” vrea prin aceasta să arate purcederea Lui din Tatăl, din veşnicie şi venirea Lui în lume prin Fiul. De aici se poate vedea că Sfântul Ambrozie nu poate fi acuzat de “Filioque” sau de confuzia dintre Teologie şi Iconomie.

5. (p.11-12) După cum s-a spus ceva mai înainte Augustin este primul teolog apusean care a susţinut clar ideea Filioque. Augustin consideră că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul “nu în sensul că El purcede de la Tatăl şi Fiul ca de la două principii, ci întrucât sunt unul, aşa cum Tatăl şi Fiul faţă de creaturi sunt un singur Creator, un singur Domn”. A spune că Tatăl şi Fiul sunt unul, în ce priveşte purcederea Sfântului Duh, după cum sunt un singur Creator, un singur Domn faţă de făpturi, duce la concluzia că purcederea Sfântului Duh, de la Tatăl şi de la Fiul, este o însuşire fiinţială şi nu ipostatică.

6. (p.15-16) Însă Augustin, cât şi teologia apuseană, neortodoxă, de după el, a susţinut doar purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi Fiul. Din această cauză patriarhul Fotie avea să spună: „dacă Duhul purcede de la Fiul, ca şi de la Tatăl, de ce Fiul nu se naşte şi din Duhul, ca şi din Tatăl? Ca să le fie nelegiuiţilor toate
nelegiuite, şi părerile şi cuvintele, şi să nu le rămână nimic necutezat”

7. (p.16) …dacă Tatăl are însuşirea de născător ca însuşire fiinţială ce-I aparţine doar Lui, prin aceasta se deosebeşte din punct de vedere fiinţial de Fiul şi Sfântul Duh, la fel se poate spune despre Fiul şi Sfântul Duh, deci fiecare Persoană divină va avea propria fiinţă, ajungându-se astfel la politeism. Ideea că între persoană şi esenţă nu există deosebire, nu oferă nici o cale de mijloc pentru înţelegerea şi mărturisirea corectă a dogmei Sfintei Treimi ” o singură fiinţă, trei persoane”.

8. (p.18) Augustin consideră că doar în două funcţii psihice, cunoaştere şi iubire, sufletul omenesc îşi actualizează întreaga sa fiinţă şi în aceste două funcţii se poate vedea oglindită imaginea vieţii intradivine, dar pe de altă parte arată de ce nu mai poate exista o altă producere lăuntrică, adică o altă persoană divină.

9. (p.19) Sub influenţa lui Augustin teologia apuseană, în legătură cu Persoanele Sfintei Treimi şi a relaţiilor dintre ele, a dobândit un caracter exclusiv psihologic67. Aceasta avea să ducă creştinătatea occidentală la un individualism care nu a înţeles comuniunea dintre oameni şi sobornicitatea Bisericii. Acest individualism avea să alimenteze ideea papală, dar avea să îşi pună amprenta pe civilizaţia şi cultura Apusului şi care se resimte până azi în această cultură fie ea catolică sau protestantă.

10. (p.19) Părinţii din Răsărit cu toate că au folosit, pentru înţelegerea dogmei Sfintei Treimi, exemple din psihicul uman, n-au considerat aceste funcţii psihice imagine fidelă a Sfintei Treimi ca şi Augustin, ci au folosit această analogie la fel cum foloseau şi exemple luate din natură ca de exemplu rădăcină, trunchi şi coroană. Cel mai bun exemplu analog pentru explicarea dogmei trinitare au considerat că e umanitatea ca natură şi persoane.

11. (p.22) La anul 589 avea să aibă loc sinodul al III-lea de la Toledo, sinod în care Filioque a fost introdus, efectiv, în simbolul de credinţă,76 ridicând astfel Filioque la rang de „dogmă”. Putem spune că acest act a fost unul unilateral prin care s-au ignorat propriu-zis, hotărârile sinoadelor ecumenice, referitor la învăţătura despre purcederea Sfântului Duh.

12. (p.25) În această perioadă, secolele VI-VIII, populaţiileromanice, în cea mai mare parte ortodoxe, erau supuse la diferite presiuni din partea elementului franco-germanic care dorea să se impună pe toate planurile, inclusiv cel bisericesc, recurgând pentru atingerea acestui scop la deportări, la exproprieri, la aservirea celor dintâi . Aveau să fie desfiinţate „şcolile monastice galo-romane întemeiate de ucenicii Sfântului Ioan Casian … în care se formau clericii romani.”

13. (p.29) În a doua jumătate a secolului VIII şi începutul secolului IX în Apus ia naştere, pe ruinele fostului Imperiu Roman de Apus, Imperiu Carolingian după numele întemeietorului său Carol cel Mare(768-814). Unii văd în aceasta o restaurare a vechiului Imperiu Roman de Apus. Însă noul imperiu a fost mai puţin roman şi mai mult franco-germanic. Acest nou imperiu a fost de fapt fondat de cei ai căror strămoşi au distrus vechiul Imperiu Roman de Apus care a fost constituit din popoare latinizate, pe lângă poporul latin autentic. Imperiul constituit de Carol avea să fie un rival pentru Imperiul Bizantin ba chiar un duşman care avea să contribuie la distrugerea sa, dacă ne gândim la urmările de la 1204.
14. (p.29) Politica dusă de Carol a fost de a estompa cât mai mult ortodoxia apuseană, mai ales prin încercările de a impune propriile idei religioase, având în această privinţă sprijinul teologilor franco-germanici, teologi care în înţelegerea revelaţiei divine puneau accent mai mult pe raţiune decât pe credinţă. Cu aceştia începe de fapt în Apus Scolastica,97 sau mai bine zis ei sunt precursorii Scolasticii.

15. (p.29) Nu trebuie uitat faptul că şi episcopatul Romei a contribuit, conştient sau inconştient, la realizarea noii civilizaţii apusene, alta decât cea a Răsăritului, mânat de dorinţa după jurisdicţie universală asupra întregii Biserici.

16. (p.30) Astfel la şase ani de la sinodul semiiconoclast de la Frankfurt (794), care s-a dovedit antirăsăritean , papa Leon III, dornic de a avea propriul imperiu, îl încoronează pe Carol cel Mare, regele francilor, ca împărat roman în Apus105. Acest eveniment a însemnat separarea politică între Apus şi Bizanţ .

17. (p.38) După cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz, Fiul şi Sfântul Duh au ca şi cauză, ca principiu pe Tatăl, însă dacă se introduce în divinitate mai multe principii atunci se ajunge la descompunere. După cum arată Sfântul Grigorie de Nazianz, Fiul şi Sfântul Duh au ca şi cauză, ca principiu pe Tatăl, însă dacă se introduce în divinitate mai multe principii atunci se ajunge la descompunere.

18. (p.38) Filioque introduce două principii în divinitate, ducând la distincţie fiinţială între Tatăl şi Fiul. „Dumnezeu e esenţă subzistentă în trei Persoane”, însă această unică esenţă îşi are obârşia unităţii, unicităţii în Tatăl, care este cauza unităţii. De aceea patriarhul Fotie arată că admiterea a două cauze în Dumnezeu duce la împărţirea divinităţii căzându-se în diteism.

19. (p.42) Textul indicat de Fotie (Ioan 15, 26) arată clar purcederea Sfântului Duh numai de la Tatăl, Teologii apuseni însă interpretează acest text de la Ioan în sens filioquist. Ei spun că atunci când Hristos spune „pe care Eu Îl voi trimite vouă” (Ioan 15, 26), indică purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul. O asemenea susţinere este greşită deoarece Hristos vorbeşte aici de trimiterea iconomică în lume a Duhului prin Sine, adică prin Fiul.

20. (p.49) În anul 885 Fotie scrie Mistagogia, operă în care combate Filioque191 apărând învăţătura ortodoxă a purcederii Sfântului Duh numai de la Tatăl.

21. (p.51) Lui Sergiu IV i-a urmat în scaunul papal Benedict VIII (1012-1024), nepot al regelui german.202 Papa Benedict VIII la încoronarea ca împărat a lui Henric II, (1014) în ceremonialul de încoronare a folosit crezul interpolat cu Filioque.203 Acesta este momentul de la care Roma devine în mod oficial filioquistă, dar încă de la 1009 papa trimite o scrisoare, patriarhului Constantinopolului Sergios II, în care mărturiseşte „dogma” Filioque.204 Patriarhul Constantinopolului Sergios II a convocat un sinod în care a şters numele papei din dipticele Bisericii Ortodoxe.

22. (p.52) Trebuie arătat că la urmaşii daco-romanilor, în ce priveşte credinţa lor aceasta este până azi singura rămăşiţă a vechii ortodoxii latine. Chiar dacă ei au avut un statut mai aparte faţă de celelalte popoare latine, adică au aparţinut jurisdicţional de Constantinopol. Vechea şi autentica latinitate a ţinut de Ortodoxie. Trebuie să spunem însă că ortodoxia daco-romană a fost mai aproape de Răsărit, „în cuget şi simţire”, decât de Apus, chiar şi în vremurile bune ale ortodoxiei latine din Vest.

23. (p.54) …odată ce eroarea Filioque a fost cunoscută de către teologii bizantini, începând cu Fotie, aceşti teologi au văzut în Filioque principala cauză a neînţelegerilor cu apusenii. Nu trebuie uitat faptul că Fotie a considerat eroarea Filioque mai gravă decât pretenţia papală de primat universal. Argumentele lui Fotie reprezentau o apologie a Ortodoxiei împotriva filioquismului apusean, în polemica dintre Constantinopol
şi Roma.

24. (p.54) Putem spune că încă de la 1009, când Roma a adoptat ideea Filioque, prin ştergerea numelui papei din dipticele Bisericii Ortodoxe, comuniunea euharistică dintre Constantinopol şi Roma s-a rupt. Aceasta arată că pentru Constantinopol, Filioque reprezenta o gravă eroare dogmatică, în fond o erezie antitrinitară. Oficializarea la Roma în 1014 a „dogmei” Filioque a fost practic o formalitate, deoarece această idee făcea deja   parte din învăţătura de credinţă apuseană.

25. (p.58) Trimiterea făcută de Humbert la Augustin potrivit căreia Sfântul Duh „purcede din fiecare”, adică din Tatăl şi Fiul, indică distincţie între Tatăl şi Fiul în ce priveşte purcederea Sfântului Duh din Ei, ori dacă există distincţie între Tatăl şi Fiul în ce priveşte purcederea Duhului din Ei, atunci Sfântul Duh va fi compus, ajungându-se astfel la a nega dumnezeirea Duhului.

26. (p.63) După schisma cea mare, apusenii în încercările lor de împăcare cu Ortodoxia n-au făcut altceva decât să încerce ca şi Humbert, însă într-un mod mai diplomatic decât acesta, să-şi impună ideile doctrinare a căror coroană este primatul papal, idee la care nici catolicismul de azi nu dă semne că ar vrea să renunţe.
Schisma a fost acceptată în Răsărit, patriarhul Petru al Antiohiei considera că datorită învăţăturii Filioque depărtarea de apuseni era necesară, iar mitropolitul Ioan al Kievului considera schisma o „nebunie latină”.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: