SERTARUL CU GANDURI

08/11/2010

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (I). Seară la Veneţia.


Rembrandt

Ce surpriză am avea punând într-o singură sală de muzeu toate autoportretele lui Rembrandt !

Şi poate că această sală ar trebui să fie nu la Amsterdam, ci într-un oraş unde Rembrandt, advesar al călătoriilor, n-a fost niciodată: la Veneţia. Să se audă afară clopotul de la San Marco şi apele lagunei lovindu-se de cheiurile de piatră în acelaşi timp cu silabele de bronz ale orologiului din turn. Să ieşim din rutina vanităţilor derizorii, învăţând din melancolia Veneţiei ceea ce trebuiau să ne înveţe propriile noastre greşeli.

Şi în acest timp, trecând prin faţa autoportretelor lui Rembrandt, ele să ne spună o dublă poveste. Pe de o parte povestea unui trup care se îndepărtează mereu de gloria ingenuă a tinereţii şi pe de altă parte cea a unei vieţi interioare care se apropie tot mai mult de gloria amară a înţelepciunii. Aceste două poveşti sunt ca două râuri care curg în sens contrar. Unul din ce în ce mai obosit, altul din ce în ce mai profund. Pe măsură ce trupul îşi pierde vigoarea şi îmbătrâneşte, ochii lui Rembrandt ne fascinează mai mult. Toată înverşunarea unui trup care se macină sporindu-şi flacăra e în ei.

Să mărturisim, măcar în tăcere, că am tresărit. Acest vrăjitor nu-şi spune numai propria sa poveste. Ora cea mai aproape de el este cea în care se îngână ziua cu noaptea. Şi unde se îngână ziua cu noaptea mai prelung decât la Veneţia ? Atunci, oraşul dogilor ne arată, poate mai bine decât oricare altul, ce rămâne după ce zarva încetează. Din tot ce i-a hrănit odinioară gloria şi ambiţiile, a rămas o măreţie mâhnită în care filosofii olandezului s-ar simţi la locul lor.

Căci înţelepciunea se naşte aproape totdeauna din regrete. Şi din acelaşi motiv trebuie, poate, să fi trăit noi înşine anumite lucruri ca să înţelegem cât de cât istoria unui om. Mă întreb ce-aş fi gândit în tinereţe într-un asemenea muzeu cum e cel pe care mi-l închipui acum. Aş fi trecut, probabil, mai grăbit prin dreptul acelor autoportrete în care Rembrandt ştie că un bătrân e totdeauna un rege Lear, cum ar zice Goethe, şi aş fi zâmbit pictorului de douăzeci şi nouă de ani care râde, îmbătat de succes mai mult decât vinul de Rhin din cupa pe care o ridică în sănătatea noastră. Probabil, atunci nu mi-ar fi trecut prin minte că, într-un fel sau altul, avem propria noastră luptă cu îngerul.

În schimb, acum ştiu de ce mă simt tentat să-l caut pe Rembrandt mai întâi într-un oraş care a experimentat şi iluzia şi dezamăgirea, deci înţelege de ce umbra sfârşeşte prin a se transforma în oglindă. La Amsterdam, corăbiile vin şi pleacă, pe cheiuri e o forfotă continuă. Cine are vreme de viaţa interioară când în aer plutesc ispite mai mari ? Şi cine are chef să ia în seamă faptul că Rembrandt n-a cunoscut decât două oraşe, când sirenele vapoarelor strigă altă credinţă ?

E adevărat, el a refuzat oferta de a merge în Italia, cum cerea moda pentru pictori, motivănd că şi-ar pierde un timp reţios călătorind, iar ipoteza unui drum în Anglia n-a fost niciodată dovedită. Biografii săi pretind că n-a părăsit Amsterdamul, după ce s-a stabilit acolo, decât de două ori: o dată pentru a merge cu Saskia să se căsătorească şi a doua oară când a făcut o plimbare la Utrecht. Ceea ce sună destul de ciudat într-un secol ca al nostru, care a făcut din călătorie un mit. Şi dacă adăugăm că într-un inventar al bunurilor lui Rembrandt, făcut când tot avutul său a fost scos la licitaţie de creditori, sunt trecute între atâtea colecţii preţioase numai douăzeci de cărţi, globetrotterii vor prinde şi mai mult curaj să pună la îndoială că fiul morarului din Leyda a fost un înţelept.

Dar nu e nevoie să transformăm inapetenţa lui Rembrandt pentru voiaje într-un criteriu şi într-un model. Să observăm mai bine că acest om care n-a părăsit Amsterdamul a văzut mai mult decât cei care au vânturat pământul şi că acest pictor ai cărui filosofi citesc mereu aceeaşi carte a înţeles parcă mai mult decât toţi erudiţii. Lui îi ajunge un obraz pentru a ne spune tot ce scrie în cărţi şi tot ce alţii n-au văzut cutreierând lumea.

De ce ne-am mira atunci că romantismul care a făcut din Venetia oraşul său sacru îl venerează pe Rembrandt ? Bătrânii pictorului din amsterdam ar fi surâs dacă le-ar fi amintit cineva că Alexandru cel Mare vroia să cucerească lumea prin sabie. Ei ştiu povestea până la capăt. De aceea uneori nu mai au nici nume, nici vârstă. Ca umbrele Veneţiei unde orologiul din piaţa San Marco nu spune, anunţând miezul zilei, “e ora 12”, ci “iată cum trece timpul”. Aproape nimeni dintre cei care vizitează Veneţia nu ascultă, cred, bătăile acestui orologiu pentru a verifica ora exactă. Pentru asta ne ajung ceasurile obişnuite. Asemenea artei, sunetele de bronz din cetatea dogilor ne tulbură, nu ne informează.

Seara, Veneţia îmbătrâneşte brusc. O vedem împovărată de propria ei istorie, prin care trecem pedepsiţi pentru nepăsarea noastră zgomotoasă, întreruptă o clipă şi reluată apoi. Dar ceva din avertismentul silabisit mai devreme pluteşte mai depate în aer. Într-o asemenea seară am visat cum se organizează un muzeu la Venetia, special pentru autoportretele lui Rembrandt, şi cum se perindă prin el cei care n-au răbdare să admire altfel decât inutil, după cotele de celebritate. O asemenea seară ne-ar putea fi în multe privinţe de folos. Din păcate, cele peste şaisezi de autoportrete ale lui rembrandt sunt risipite In lume, iar la Veneţia nimeni nu ia lecţii de umilinţă. Abia avem timp pentru aroganţă şi pentru pustiu. Deşi mai e totdeauna o speranţă în serile obişnuite.

Publicat in „Flacara” nr. 1274 – 08.11.1979

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: