Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VI). Bătrânii

 

Rembrandt - Self Portrait (1669)

Pictura începe acolo unde cuvintele se opresc. Poate nicăieri nu e mai evident acest fapt ca la Rembrandt, iar înlăuntrul operei lui Rembrandt în tablourile sale cu bătrâni. Ei sunt atât de absorbiţi de gânduri, încât au uitat parcă demult să mai vorbească. Nu mai au nevoie de cuvinte decât pentru a-şi cerne singurătatea în raţionamente. Înţelepciune ? Dacă ţinem cu orice preţ, putem să-i spunem şi aşa. Deşi a te numi înţelept înseamnă a păstra încă, din ceea ce ai lăsat în urmă, o parte de vanitate. În timp ce aceşti bătrâni cu feţe liniştite, îmbrăcaţi uneori în veşminte sacerdotale, alteori în haine obişnuite, cu care se vor fi plimbat şi pe străzile Amsterdamului, tocmai asta au reuşit.

Pierzându-şi tinereţea, ei au câştigat cel puţin libertatea de a se confrunta cu destinul fără emoţie şi fără să mai aştepte nimic. Poate doar umbra care înaintează spre ei. Noaptea unde nu vor mai avea nevoie de un nume. Uneori parcă îşi amintesc strigătul lui Michelangelo : ¨ La ce bun toate când sfârşeşti ca acela care vroia să treacă marea şi se scufundă în mlaştină ?¨ Pe urmă redevin calmi. Văduviţi de luxul acţiunii, se cufundă în meditaţie. În trupul învins, a mai rămas o victorie posibilă : accea de a înţelege. Înţelepţii lui Rembrandt provin din oameni înfrânţi, dar ei au un scop care-i obligă să trăiască încă.

Au uitat şi că sunt modele. După cum, pictându-i, Rembrandt le-a uitat, se pare, numele. El caută pe feţele uzate de vârstă altceva decât o identitate. Bătrânii l-au atras întotdeauna, iar bătrâneţea l-a atras l-a fascinat încă din tinereţe. Pentru că atunci n-o putea picta uitându-se în oglindă, a făcut de mai multe ori portretul mamei sale şi al tatălui său. Şi chiar pe el însuşi s-a îmbătrânit voit uneori, în autoportrete, pentru a studia bătrâneţea. Într-un autoportret, pe care l-am văzut la Luvru, în care lumina a fost pusă să arate fără milă ridurile, s-a înfăţişat ca un om de patruzeci şi cinci de ani, deşi n-avea decât douăzeci şi opt când l-a pictat.

Renaşterea crezuse în frumuseţea eternă, ca şi grecii, şi în gloria trupului, dar Rembrandt pare să ştie din tinereţe că această frumuseţe e trecătoare şi că gloria trupului va apune. Chiar când exultă, el nu uită că această clipă va trece. Nu se amăgeşte aproape niciodată că s-ar putea sustrage timpului. Se simte mereu înăuntrul lui şi observă cu o infinită tandreţe curgerea lui ireparabilă. Îl atrag bătrânii cu atât mai mult cu cât pare convins că a şti să îmbătrâneşti e unul din lucrurile cele mai dificile. Mereu la luminile unui foc în crepuscul, el priveşte obrazul omenesc fascinat de ravagiile pe care le face timpul şi uimit de bogăţia de gânduri care i se opune. Filosofii lui preferă să consimtă că viaţa e trecătoare decât să-i dea un chip neadevărat, însă tot ei privesc cu şi mai multă căldură viaţa după ce i-au înţeles adevărul. Poate nici o iubire nu e mai copleşitoare ca o iubire fără speranţă. Ea nu-şi poate găsi consolări şi atunci singura ei soluţie e să devină mistuitoare. De aceea, oare, un pictor al bătrâneţii ne emoţionează mai mult decât toţi cântăreţii perfecţiunii ? De fiecare dată, când modelul lui Rembrandt e un om încovoiat de timp, geniul său ţâşneşe fără limite. Intuim că pictorul nu se simte şi nu ne minte şi de aceea e cel mai omenesc sintre toţi. Însuşi Dumnezeu ştie în atelierul lui Rembrandt că e muritor.

¨Dintre toate ruinele din lume, ruina omului este desigur cea mai tristă de văzut¨, exclama Théophile Gautier, dar ascultându-l, simţim nevoia să-i replicăm : pentru ce ne spui asta, domnule Gautier ? În schimb, Rembrandt ne emoţionează tocmai pentru că nu caută la bătrânii săi o înţelepciune posomorâtă. Cu alte cuvinte, nu este un pictor al decrepitudinii. Dimpotrivă, el dă bătrâneţii o aureolă pe care trupul tânăr n-o are. Nu ignoră declinul fizic, dar câtă nobleţe în liniştea acestui declin. Şi poate nu întâmplător, pe măsură ce Rembrandt rămâne mai sungur, bătrânii pictaţi de el se înmulţesc. Aproape toţi sunt luminaţi de soarele în amurg. Sărăciţi de forţa trupului, ei se îmbogăţesc spiritual. În tinereţe au putut fi aventurieri, condotieri, orice. Acum sunt filosofi. Sunt mai în vârstă decât Rembrandt şi mai înţelepţi decât el. Au văzut multe şi au înţeles multe. Chiar cei care nu s-au mişcat din portul Amsterdam cunosc întreaga lume. Şi întreaga noastră istorie. Ştiu ce-am greşit şi sunt gata să ne spună. Aşteaptă numai clipa de linişte când vom fi în stare să auzim o poveste spusă fără vorbe. Şi uneori am impresia că departe de a fi o stare de decrepitudine, bătrâneţea este, în ochii lui Rembrandt, o apoteoză, un triumf al umanului. Dacă trupul îşi recunoaşte fragilitatea, triumfă în el înţelegerea tandră a acestui adevăr.

Rembrandt însuşi, pe măsură ce îmbătrâneşte renunţă în autoportrete la podoabe. În schimb, ochii caută în oglindă mai întrebători. S-au îmnulţit umbrele ? Răspunsul întârzie, dar din vaga oboseală a culorii ne dăm seama că nu poate fi multă vreme amânat. Ca şi filosofii săi, pictorul ştie că orele de nisip dansează în clepsidră şi ultima ucide. Însă cât de bine se vede acum că la căderea serii obiectele devin străvezii înainte de a se învălui în umbră. Şi cu siguranţă Rembrandt simte în asemenea momente că poate ajunge la limitele picturii.

Acum înţelegem de ce aproape trei sferturi din opera lui sunt portrete. Nu-l mai interesează din întreaga natură decât omul, iar din om nu-l mai interesează decât ceea ce ne poate zgălţâi din somnolenţa stupidă în care trăim câteodată. Şi dacă Papini avea dreptate că nu se poate judeca un om decât la sfârşitul vieţii, acum e momentul cel mai prielnic pentru a ne apropia de Rembrandt. De multă vreme, bătrânii lui aşteaptă tăcuţi clipa când cei ce trec prin faţa lor vor fi în stare să înţeleagă ce-ar vrea să pună.

Publicat in „Flacara” nr. 1279 – 13.12.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (V). Oglinzile

Îmi fulgeră uneori pe dinainte imaginea cheiurilor Amsterdamului, aşa cum vor fi fost ele pe vremea lui Rembrandt, şi mi-l închipui pe pictor ascultând zgomotele de scripeţi şi lanţuri. O corabie tocmai pleacă. Se duce în Orient, de unde va veni cu mirodenii, covoare scumpe şi arme exotice. Pictorii visează la acele pământuri îndepărtate chiar dacă nu îndrăznesc să le descrie.

Dar de ce călătorii ? Cea mai fascinantă călătorie începe cu o simplă oglindă. Cu ea se poate călători până acolo unde nici o diligenţă şi nici o corabie nu ajung. Până la un răspuns. Până la o idee despre bătrâneţe şi moarte. O oglindă, oricât de fidelă, nu adaugă nimic lumii şi n-o ajută să fie mai dreaptă, dar în faţa ei poţi auzi uneori mai bine decât lângă o clepsidră cum curge timpul. Şi chiar dacă nu prea abilul Rembrandt va pierde totul, îi va rămâne o oglindă în care să-şi facă autoportretul. Destul pentru a gândi în continuare despre destin. Pentru a picta, în timp ce Spinoza scrie în acelaşi oraş.

Închis în casă, când deasupra portului pluteşte o pâclă otrăvită de ploaie, constată că n-are un confident mai bun şi un martor mai apropiat decât oglinda în care se priveşte. Dealtfel, prima sa reacţie când e fericit sau disperat e să-şi scruteze chipul. Apoi ia penelul şi se îndreaptă spre şevalet. Un nou autoportret. Vor fi peste şaizeci. În medie cam două autoportrete pe an.

Să-l acuzăm că fuge nu numai de călătorii, ci şi de lume ? A renunţa la adevărul propriu, ne-ar răspunde el, înseamnă a renunţa şi la fraternitatea cu ceilalţi. Să-l suspectăm de narcisism ? Ce glumă. El nu se înfrumuseţează niciodată. Dimpotrivă, nu evită părţile care-l avantajează mai puţin, gura cu buze cărnoase şi nasul mare. La urma urmei, n-are rost să se mintă. Acest pictor care a impus şi modelelor sale să-i semene nu-şi face totuşi iluzii în privinţa orgoliului. El a înţeles că rostul artei nu e să flateze şi că, oricum, aceasta n-ar avea drept rezultat decât o desartă aroganţă, căci omul se dispensează uşor de umilinţa modestiei dacă oglinda îl măguleşte. Între umbră şi lumină, filosofii săi se află între dragoste şi durere. Dar ei ştiu că înţelepciunea vine adesea prea târziu pentru a mai repara ceva din ceea ce, cu superba ei nepăsare, tinereţea a stricat. Fiul risipitor nu-şi găseşte întotdeauna tatăl. Şi uneori, chiar dacă vrea, nu mai are unde să se întoarcă. Însă câtă vreme ne urmăm calea, există cel puţin un sens care ne ajută să trăim, spun ei pentru Rembrandt.

Singur în faţa oglinzii, el poate schimba măştile în voie ca un actor. Dacă o imagine ne contrariază printr-un râs ca de clovn, următoarea ne va aminti că acest om este totuşi un om trist. El se amuză şi întârzie într-un divertisment doar pentru a nu ajunge prea repede la amărăciune. Uneori se deghizează, pictându-se în straie exotice. Îşi pune pe cap un turban, îmbracă o tunică persană sau se împodobeşte cu bijuterii luminiscente. Atunci pare mulţumit. Îşi cunoaşte valoarea şi încă n-a descoperit că asta nu-i deajuns într-o lume obişnuită să judece prea des după alte criterii. Destinul ? Îl va supune, îl ca cuceri. Deocamdată să se mai distreze pţin. Dar dincolo de această bună dispoziţie aproape agresivă, undeva în umbră, nevăzuţi, filosofii săi tac şi ascultă. Ei ştiu ce va urma.

Să nu ne grăbim totuşi prea mult. Să vedem totul. Privirea când umbrită de melancolii, când bănuitoare sau incisivă. Maliţios, pictorul ne spionează uneori cu coada ochiului.Şi încă o dată râde. Un râs uşor forţat, căci Rembrandt n-a ştiut, de fapt, niciodată să râdă. Pentru acest taciturn, se simte, râsul e o mască. Alteori e insolent, sfidător sau aproape cabotin. Îşi pune pălărie cu pene şi sabie. Cu Saskia pe genunchi arată ca un negustor care tocmai a făcut o tranzacţie fericită şi sărbătoreşte evenimentul în familie. E tentat de parodie şi se foloseşte câteodată de perucile cu care îşi îmbracă modelele. Şi parcă nu chipul îl interesează atunci, ci masca. Apoi se interoghează din nou. Sau ne priveşte liniştit cu ochii săi căprui.
Ne derutează şi ne întrebăm dacă legenda care pretinde că-şi picta chipul în oglindă pentru a nu plăti modelele, nu are un sâmbure de adevăr. Bărbia e despicată ca de obicei, dar unde a dispărut ridul vertical de pe frunte ? Să avem răbdare. Va veni un moment când el se va adânci şi nu va mai putea fi evitat. Deocamdată, Rembrandt încă îşi mai îngăduie să se considere un Prometeu impenitent.

Nimeni nu şi-a pictat de atâtea ori chipul şi nimeni nu s-a ascuns sub atâtea măşti. Ca într-un carnaval uluitor în care trebuie să-şi schimbe mereu înfăţişarea. E sigur de el, jovial, apoi, refugiat în umbră, îşi lasă neliniştea interioară să vorbească sau poartă o bonetă neagră, ca o aureolă de artist damnat care nu mai are nimic de pierdut, convins că numai moartea va putea să desăvârşească opera creditorilor. Dar el ştie, bineînţeles, că aceste autoportrete ar fi deajuns să formeze o operă şi să exprime un destin. Nici o corabie nu l-ar putea duce atât de aproape de sine însuşi. Şi pe măsură ce reduce distanţa ce-l separă de el însuşi, reduce, în fond, şi distanta ce-l separă de lume.

Iată-l, stând la fereastră însă. A întors spatele oglinzii în care şi-a studiat până atunci obrazul ? Şi ce priveşte ? Strada ? Viitorul ? Faţa e rotundă, scăldată de o lumină zgrunţuroasă. Gura imperceptibil crispată. Are patruzeci şi doi de ani aici. Începe penibilul şir de umilinţe care-l vor lovi. Le presimte ? Sau ştie că oricum îşi va urma drumul fără să se lamenteze ? Destinul e un cuvânt găunos uneori. În clipa când Rembrandt se va întoarce, va fi din nou faţă în faţă cu îngerul.

Publicat in „Flacara” nr. 1278 – 06.12.1979