SERTARUL CU GANDURI

28/01/2011

Slate.com – !!!

Filed under: FRUMOS — afractalus @ 20:24

O colectie de fotografii luate de pe http://www.slate.com si adunate intr-un portofoliu pdf.

Classic Magnum Photography, Part 2 (20051202)

23/01/2011

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (IX). Furtuna


Rembrandt

Nimeni să nu se considere fericit în viaţă până nu trece prin durere, zicea Sofocle,  dar el   admitea cel  puţin că durerea trebuie  să  ia  sfârşit. În  vreme ce, iată, Rembrandt ne descumpăneşte din  nou. Acum poate râde în voie. E  ultimul său  autoportret. Îşi poate permite orice. Şi  totuşi n-o  face. Se  uită liniştit. Placid. Şi-aa pus pe cap un   fel de  turban de  sub  care îi iese părul lungg şi alb. Are obrazul buhăit, dar privirea e a unui om care nu mai  reproşează nuimănui nimic. Nici lui. Aceasta e ultima mărturie  pe care o aşteptam de la el? S-a resemnat parcă. S-a supus. Furtuna din sufletul său s-a risipit. Ce să faci altceva în faţa unor oameni pe care nu-i poţi convinge, decât să taci?, pare să see scuzeee el. Dar această tăcere nu e sfârşitul? Cand am renunţat să mai convingem, am renunţat să mai sperăm. Trebuie să ne repetăm argumentele chiar cu faţa la zid. Or, aici nu mai lipseşte decât cununa de lauri şi totul să fie uitat. Rondul de noapte va sta într-o zi singur ppe  un perete întreg la Rijkmuseum. Fanfarele celebrităţii vor face restul. Cei care nu recunosc arta decât după ce a intrat în muzee pot să stea liniştiţi. Aproape nimeni nu-şi va mai aduce aminte în faţa acestui ultim autoportret al lui Rembrandt că el este Rembrandt tocmai pentru că n-a vrut să se conformeze  gusturilor contemporanilor săi. Uitarea e bună şi ea câteodată la ceva.

Am în faţă mereu în timp ce scriu Mémoire Z a lui Magritte. Pata  de sânge de pe obrazul Afroditei mătulbură de câte ori o văd. Ea crispează parcă marmura, dar şi chipul de soare şi apă al amiezelor toride când am stat fericit la mare  pe plajă. Şi dacă întind mâna, mă tem că voi rămâne cu o urmă de sânge pe degete. Să privim toate astea cu un ochi detaşat ?

Dar poate n-ar trebui să-i pretindem artei să ne aducă aminte ea ceea ce de atâtea ori ne-am grăbit noi să uităm. Mai ales că există clipe când liniştea depinde de puterea de a nu întoarce capul. Sau când ea însăşi e o atitudine. În atata tapaj pe care-l fac cei care vor să se agaţe de pulpana gloriei, liniştea lui Rembrandt nu e aproape o sfidare? Acum, acest solitar e liber şi de amărăciuni şi de râsul pe care a încercat să li-l opună. N-a găsit antidotul singurătăţii, dar s-a hotărât s-o privească în linişte. Odgonul s-a deslegat la ţărm. Şi corabia lui Rembrandt van Rijn pluteşte în larg, sub un cer în sfârşit calm pe care furtuna a ars totul.

Aşa mi-l închipui cutreierând cu ani înainte împrejurimilee Amsterdamului, purtând la cingătoare sticluţa cu cerneală din coji de nucă şi trestii ascuţitee cu ajutorul cărora desena ceea ce vedea. Acasă, în schimb, când picta peisaje, dădea frâu liber imaginaţiei. Redevenea pictorul obişnuit să stea cu ochii ţintă la ridurile feţei, ascultând cum se împuţinează, cu un murmur, nisipul din clepsidră. Făcea, de fapt, tot un autoportret pictând un muntee pe care se regăsesc ruine romantice, lângă o vale largă, şi un fluviu care cade în cascadă sub un pod vechi, pierzându-se în câmpie, luminos între umbre ameninţătoare. Sunt  umbre sau nori? Cerul e greu şi o încordare nelămurită dă târcoale peste tot.

Peisaj de furtună, explică Rembrandt, dar titlul e de prisos. Aproape totdeauna în peisaj el presimte sau caută furtuna. Ceruri crispate, arbori cutremuraţi de vânt, nori violenţi sau livizi, uneori aproape bestiali, un arbore orbit de un  fulger sau de ultima rază de soare înainte de a fi acoperită de nori şi o tensiune ciudată în aer, disperare?, durere?, totul, în loc să ne trimită în natură, ne trimite spre sufletul dramatic al lui Rembrandt. El se mărturiseşte chiar atunci când nu vrea. Se gândeşte să deseneze o ploaie şi iată că şopteşte ceva despre destin. Se foloseşte de peisaje, ca şi de portrete, pentru a spovedi. Dincolo de umbrele norilor, e noaptea care înaintează mereu în autoportretele sale. Au existat oare aceşti arbori? A văzut Rembrandt acest cer? A întâlnit în plimbările lui această ploaie? Ele par amintiri din viaţa lui, nu din drumurile lui. Mai mult: ele par amintiri din viaţa noastră. Sunt sentimente convertite în peisaje. Amintiri care au căpătat forme de arbori, de pietre, de nori. Nu ne mai dăm seama prea bine când anume s-au petrecut toate astea, dar le-am trăit, nu de aceea ni se par cunoscute văzându-le prima oară?

Rembrandt. The Artist's Wife, Saskia

Şi trebuie să înaintezi cu prudenţă prin această natură. E plină de cicatrici ascunse. Ploaia se amestecă cu singurătatea, iar arborii înfruntă nu numai vântul, ci şi destinul. Undeva, ascuns în umbră, cu nările dilatate, ca un Dionysos beat de abisurile tragediei pe care le simte în el, pictorul aşteaptă, poate, furtuna să înceapă, ca un incendiu negru, în vuietul căruia râsul sună teribil, iar zeii cad în genunchi.
În clipa când noaptea e gata să învăluie totul, cerul se înseninează parcă din nou şi Rembrandt e cuprins de o pace pe care n-am mai văzut-o de multă vreme pe chipul lui. S-a relaxat,   nimic nu-l mai sperie. A trecut  prin toate încercările. Acum poate fi liniştit. Chiar dacă e singur şi în viaţă şi în pictură. Celebru la mai puţin de treizeci de ani, a avut timp să înţeleagă ce înseamnă o lume care ar vrea ca artiştii să-i semene. Oraşul care l-a condamnat pe Spinoza nu l-a cruţat nici pe el. Furtuna i-a luat totul, nu mai are ce pierde decât acest amurg iluminat şi tragic în care e pregătit să accepte noaptea pe care a invocat-o mereu. Norii s-au destrămat şi pentru prima oară, după multă vreme, soarele străluceşte normal înainte  de a coborî sub linia orizontului într-o noapte fără limite şi fără speranţe.

Numai în privire a rămas aceeaşi umbră ciudată. Van Gogh  a numit-o “tandreţe mâhnită” şi a văzut în  ea semnul  distinctiv al  lui  Rembrandt.

Publicat in „Flacara” nr. 1282 – 05.01.1980

21/01/2011

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VIII). Bufniţa (2).


Saskia van Uylenburgh

Rodin ne îndemna să comparăm mâinile a două portrete pictate de Tiţian şi de Rembrandt. Mâna lui Tiţian, adăuga el, va fi dominatoare; cea a lui Rembrandt modestă şi curajoasă. La Tiţian se observă energia semeaţă care, fără îndoială, îl anima pe el însuşi.

Nudurile sale sunt la fel de trufaşe ca şi aristocraţii săi. În vremee ce Rembrandt nu priveşte niciodată lumea cu ochi de senior. Lumina lui ţâşneşte din umbre ca dintr-un mâl dureros. De fiecare dată lumina învinge umbrele şi de fiecare dată  ea păstrează amintirea efortului ei dramatic de a se naşte. Aici nu mai e loc de trufie. Sufletul aspiră spre altceva. Orgoliul nu mai e o soluţie eficace când eşti plin de suferinţă. Trebuie o soluţie mai înaltă.

Autoportretele lui de după cincizeci de ani poartă aproape toate pecetea unor experienţe amare. Chipul e brăzdat de riduri, înmbătrânit. Ce-l doare oare mai mult? Ruina? Moartea celor apropiaţi? Răutatea omenească? Declinul popularităţii? Singurătatea din ce în ce mai apăsătoare? Uneori uşa atelierului din care nu se aude nimic se deschide şi atunci surprindem pe faţa lui o grimasă. Sau o expresie de profundă dezamăgire. Dispreţuieşte acum tot ce nu I se mai pare esenţial. Dar nu putem trăi, din păcate, numai cu pasiunea pentru absolut. Din când în când măcar, avem nevoie de fericire. Relativă chiar. Mâna întinsă să obţină totul simte nevoia măcar de firimituri. Sunt rari cei care reuşesc să atingă asceza absolută, care n-o regretă şi trăiesc cufundaţi în ea, încât renunţă chiar s-o mai exalte. Sau aceştia nu ne-au spus adevărul. Şi-au trăit neştiuţi de nimeni ezitările, îndoielile, remuşcările, lăsându-ne să credem că au găsit în singurătatea lor tot ce căutau.

Rembrandt nu face parte dintre ei. El se numără printre cei care recunosc. Aşa cum nu-şi ascunde nasul prea mare şi buzele cărnoase, nu-şi ascunde nici deziluziile. Din când în când le lasă să-I înnegureze privirea. Seamănă desigur cu Pascal mai mult decât cu Spinoza care a umblat atâţia ani pe aceleaşi străzi ca şi el. Şi parcă toate corăbiile care au venit în portul Amsterdam şi toate cele care  au plecat l-au învăţat să speree şi să cunoască preţul decepţiei. S-a obişnuit să fie atât de retras, încât poate că lumea nici nu va observaa când va dispare.

Va pătrunde în moarte ca în tenebrele picturii sale. Între timp soarele va străluci peste oraş şi, atentă la ceea ce se vede în lumină, lumea nu va observa pe cel ce se pierde în umbră; care, în ultimii săi ani, s-a simţit probabil la fel de aproape ca Oedip de adevăr şi de moarte.

Dar această disperare mărturisită nu înseamnă un început de speranţă? Fraternitatea noastră cu Rembrandt se realizează tocmai acolo unde el e mai singur, unde arată ca Iov. El ştie că tristeţea e în acelaşi timp nedreaptă şi dreaptă, căci face să strălucească viaţa până la suferinţă. Şi dacă se îndoieşte adesea, ar trebui spus că lui Rubens i-au lipsit tocmai îndoielile pentru a fi un pictor la fel de profund. Există, totuşi, mărturisiri pe care le facem greu. Nimănui nu-I face plăcere să recunoască eşecul judecăţilor sale despre fericire. Mai ales un om care-şi cunoaşte valoarea. El trebuia să adopte o mască hilară ca să facă o mărturisire atât de dificilă. În tinereţe, sfida destinul nejenându-se să râdă uneori în timp ce picta, dar atunci râsul nu era un remediu, ci o provocare. Credea, poate, că omul nu triumfă asupra timpului decât glorificândd clipa sau luând-o în derâdere. Acum, râsul lui Rembrandt e râsul lui Iov. S-a scuturat de vanităţi. Şi parcă nu mai poate opune visului decât această mască schimonosită de un râs tragic.

Dacă i-am crede pe unii filosofi, numai singurătatea ne poate da acces la existenţă. Şi numai cel care a ştiut să se întâlnească astfel pe sine e capabil să întâlnească un alt izolat.

Da, foarte bine, domnilor. Numai că vor exista totdeauna în legătură cu asta multe întrebări spinoase. Cum să credem că un artist trebuie să înceapă prin a învăţa să sufere? Cum să ne împăcăm cu ideea că fericirea e un profesor mediocru şi apoi un rău platnic? Şi chiar în cazul lui Rembrandt. Unde e acea privire fără spaţiu pe care am întâlnit-o în cele mai multe dintre portretele sale? Şi ce să spunem despre înţelepciune în faţa unui om căruia I-a rămas atât de puţin? Filosofii lui Rembrandt sfârşesc într-o înţelepciune fără iluzii; singura în care mai cred ei într-o clipă ca asta e că un hohot de râs le va da ceea ce le-a refuzat învăţătura lor.

Atât de puţin sau atât de mult? Căci după tot ce s-a întâmplat, omul ştie încă să râdă. E o dovadă că n-a fost înfrânt. Ultima, poate, şi cea mai penibilă, dar o dovadă. Noaptea îl va cuprinde pe Iov ca o apă neagră când râsul va înceta. Deocamdată ceea ce împiedică moartea este acest râs cabotin. Singura armă care i-a rămas, se pare, lui Rembrandt în tăcerea care-l înconjoară. Nu, mai există ceva. Un amănunt tulburător pe care-l descoperim în aceste autoportrete. Cu cât dezamăgirile şi loviturile nu-l ocolesc pe Rembrandt, cu atât culoarea sa devine mai caldă şi mai somptuoasă. În aceste pânze de sfârşit există o splendoare a tonurilor care ne face să punem totul la îndoială. Şi când râsul se va opri, va urma probabil o linişte anume care nu există decât la  el, la solitarul din Amsterdam.

În această singură clipă tăcerea sfâşie umbrele ca un fulger. La lumina ei, chipul bătrân al lui Rembrandt ne apare ca obrazul unui profet. Râsul tocmai încetează lăsând fulgerele să vestească furtuna.

Publicat in „Flacara” nr. 1281 – 27.12.1979

10/01/2011

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VII). Bufniţa (1)


Self Portrait as Zeuxis

Self Portrait as Zeuxis

Acest bătrând râde. Amar. sarcastic. Dureros. Ca un cabotin. Doamne, şi el e Rembrandt ! Geniul se tăvăleşte în noroi şi noi, fiii unui veac pragmatic, am fi înclinaţi să credem că face asta dintr-un calcul ascuns. Obişnuiţi să căutăm fiecărui gest un mobil profitabil, nu ne trece prin minte că încearcă să se salveze prin râs de singurătatea care-l apasă la cincizeci şi nouă de ani. Am văzut atâta impostură arogantă încât suspectăm un geniu care se preface umil. Nu cumva îşi bate joc de noi ? Dacă în clipa următoare îşi va azvârli scufia din cap şi ne va fulgera cu privirea ?

Abia după un moment de perplexitate, ne dăm seama că nu mai putem rămâne înlăuntrul picturii. Trebuie să recunoaştem că pictorul e un om şi că arta nu e decât un mod de a trăi; că au existat Michelangelo, Shakespeare, Rembrandt, dar pe lume n-au trait decât ei, iar fericirea şi motivele de tristeţe nu se decid în biblioteci şi muzee; acolo cel mult ne-am putea anihila amintirile, departe de vacarmul atâtor ispite ale străzii, dar de ce am face-o ?

Pentru ca arta să viseze când ea trebuie să adopte o atitudine ? Pentru a ne pecetlui buzele când vorbele caută o deslegare ? Vizitatorii muzeului din Köln privesc nedumeriţi autoportretul acesta, penultimul pe care l-a pictat Rembrandt. Romantismul ne-a învăţat că geniul rămâne strălucitor şi glacial deasupra vicisitudinilor şi umilinţelor sordide, invulnerabil ca un Ahile pe care Tetis nu l-a ţinut de călcâi când l-a scufundat în apa Styxului la naştere şi, iată, în faţa lor un bătrân care se frânge de spate şi întoarce un obraz schimonosit.

Unde este legenda flăcării sacre care arde neîntinată de răutăţi şi de colcăiala ambiţiilor larvare ? Aici nu e decât un om, un biet om hărţuit care râde. Rembrandt este tot o rană şi prin toţi porii simte presiunea unei lumi ce duşmăneşte spiritul şi nu-şi menajează victimele. Stă ca un actor încovoiat în faţa publicului şi râzând umil. “Domnilor, aţi câştigat. arta se apleacă în faţa dumneavoastră. Ea nu poate face nimic împotriva răutăţii, a noroiului şi a neantului. Iată-mă în faţa dumneavoastră înfrânt şi obosit. Nu-mi mai rămâne decât să râd. Noapte bună”. Acest pictor ne-a smuls cu râsul lui din ocolul stereotip al muzeului. Afară, în forfota străzii, dacă un bătrân ar râde astfel către trecători ar fi luat drept o paiaţă sau un nebun. Bietul rege Lear cât a decăzut ! Hobbes vorbea despre ura mediocrilor împotriva oamenilor de talent. Pe chipul lui Rembrandt nu mai e nici o îndoială că această ură a găsit mijloace să-şi arate puterea. Viaţa nu e un joc. Chiar dacă seamănă uneori cu o ruletă care se învârte ameţitor.

Cine pierde nu are dreptul la compasiune. Singurul câştigător e totdeuna moartea, a zis cineva care ştia ce vorbea. Şi Rembrandt însuşi priveşte parcă învârtirea ameţitoare a ruletei. Râsul i-a îngheţat pe buze, inutil. Între timp, creditorii s-au mai rafinat. Şi atâta brutalitate nu se mai teme de râsul unui artist. Ea va aşeza tabloul în muzee şi-şi va vedea de treabă pe străzi. Iar Rembrandt face parcă o reverenţă, umilind încă o dată arta înainte de a o răzbuna prin eternitatea lui. “Aplaudaţi, domnilor, şi surâdeţi. Întoarceţi capul dacă vă deranjează vreun amănunt şi surâdeţi. Dormiţi liniştiţi, fără remuşcări şi surâdeţi. Totul e să vă puteţi suporta”. Ultimele cuvinte ale bătrânului s-au înecat într-un nou acces de râs. Stânjeniţi, cei care-l privesc stupefiaţi nu mai ştiu ce să creadă.

Am vrut să scriu odată o istorie a surâsului, convins că ea ne-ar dezvălui multe lucruri. Dacă zâmbetul lui Filip al Spaniei ascundea un pumnal, al altora a ascuns teama de moarte. Iar grecii, la un moment dat, au arătat destinului acelaşi surâs cu care au încercat să câştige bunăvoinţa lui Nero, declarându-l învingător la întrecerile olimpice deşi sosise ultimul în cursă. Pe buzele statuilor începe să fluture atunci un surâs care, treptat, nu le va mai lăsa nici o speranţă. Am ajuns astfel la concluzia că adesea, când n-a vrut pur şi simplu să evite, surâsul a înflorit dintr-o conştiinţă tragică. El era semnul că zeiţa înţelepciunii nu mai avea în clipa aceea puterea să ridice o lance. Cultura a fost nevoită să schimbe, aşadar, armele. A înlocuit lancea cu un surâs. Scopul ei era însă acelaşi, să înarmeze o frumuseţe prea vulnerabilă cum este aceea a omului. Rembrandt râde aici din precauţie.

Acum nu mai iese din casă decât noaptea. Vecinii îl poreclesc de aceea “bufniţa”. Pictura l-a despărţit întâi de cei care nu pictau, iar ideile diferite l-au despărţit şi de pictori. Trăieşte într-o izolare aproape completă, care se lărgeşte din ce în ce mai mult în jurul său. Între noapte şi zi, între lumină şi umbră, între viaţă şi moarte. Bătrâni fără nume vin din când în când în atelier şi îi pictează din plăcerea sa. Tot nu ar avea cu ce să-l plătească. Şi uneori singurătatea îi e necesară în aceeaşi măsură ca afecţiunea. Dar cum să fii înţelept când în jurul tău sunt numai fantome ? Cum să fii înţelept în singurătate când n-ai reuşit să fii înţelept în fericire ? Îngerul a luat acum chipul desnădejdii şi încearcă să-l convingă pe artist să cedeze, să renunţe.

Dar în clipa aceea Rembrandt izbucneşte într-un hohot de râs. Un râs care sună aproape ca o insultă la adresa celor care aşteptau altceva decât acest râs ciudat. În autoportretele dinainte ne apărea ca un bătrân leu rănit. Acum leul e un bătrân vrăjitor care ne aminteşte de Verlaine: Le rire est ridicule autant que décevant. Unde am mai văzut un asemenea râs ? La clovni, poate. Atunci ce caută el pe chipul unui artist de talia lui Rembrandt ?

Publicat in „Flacara” nr. 1280 – 20.12.1979

07/01/2011

“Concertul” – Radu Mihaileanu şi Piotr Ilici Ceaikovski (II)


Ceaikovski

Ceaikovski

Motto:

“What I need is to believe in myself again— for my faith has been greatly undermined; it seems to me my role is over.”

– Letter to a nephew (9 February 1893) Just prior to composing his „Pathetique” Symphony (No. 6)

Aşa cum “Le Concert” pe lângă coloana sonoră magnifică (premiu Cesar !) are în spate şi o poveste bine articulată, Concertul pentru vioară Op.35 a lui Ceaikovski are, la rândul său, o poveste foarte interesantă. Pe măsura filmului. Şi poate că această întâlnire între film şi muzică (cu poveştile din spatele lor) nu este întâmplătoare. De obicei lucrurile frumoase merg împreună !

În primul rând să ne uităm la “fişa tehnică” :

Catalogue References: TH 59 ; ČW 54

Date:  March 1878

Key:    Re major

Tempo/Section Listing

1. Allegro moderato—Moderato assai (D major, 339 bars)

2. Canzonetta. Andante (G minor, 119 bars)

3. Finale. Allegro vivacissimo (D major, 639 bars)

Instrumentation:  Violin solo + 2 Flutes, 2 Oboes, 2 Clarinets (A), 2 Bassoons + 4 Horns (F), 2 Trumpets (D) + Timpani + Violins I, Violins II, Violas, Cellos, Double Basses

Arrangements Also arranged for Violin with Piano by Tchaikovsky, March 1878

First Performance:       Vienna, 22 November/4 December 1881, by Adolph Brodsky, conducted by Hans Richter

Autograph Location:   Moscow (Russia): Glinka State Central Museum of Musical Culture (ф. 88, No. 95) — full score

First Publication: Moscow: P. Jurgenson, 1878 (arrangement for violin with piano), 1888 (full score)

Average Duration : 34 minutes

Dedication: Adolph Brodsky (1851–1929) (originally Leopold Auer, 1845–1930)

Ceaikovski trece printr-o grea perioadă a vieţii. Mariajul dezastruos cu Antonina Miliukova îi provoacă o gravă depresie. Pleacă să se refacă în Clarens – o mică staţiune elveţiană pe malul lacului Geneva – însoţit imediat după de elevul, prietenul şi, se pare (există destule referinţe în acest sens !) iubitul său Iosif Kotek. Ceaikovski cântă la pian iar Kotek la vioară.

Ceaikovski impreuna cu Kotek

Ceaikovski impreuna cu Kotek

Imediat după sosirea lui Kotek, în timp ce interpretau variatiuni după Simfonia Spaniolă a lui Lalo, Ceaikovski se simte cuprins brusc de inspiraţie. Era 17 martie 1878. În aceeaşi zi îi scrie viitoarei protectoare Nadejda Von Meck : „This evening I was seized … quite unexpectedly with a burning inspiration…”. Lasă deopate sonata pentru pian la care lucra şi, pentru prima dată în viaţă începe Concertul pentru vioară.

Se spune că inspiraţia a plecat de la lucrarea lui Lalo, Simfonia spaniolă, la care Ceaikovski a remarcat atentia pentru prospeţime în detrimentul profunzimii, ritmurile noi cu accent mai degrabă pe muzicalitate decât pe păstrarea tradiţiei. Deşi lucrarea aduce forme noi în muzică şi interpretare, ideile îi vin cu repeziciune astfel încât în cinci zile termină prima mişcare (Allegro moderato—Moderato assai (D major, 339 bars)). Pe 23 martie începe a doua mişcare (Andante) pe care o termină pe 26 martie, iar pe 28 martie scrie că “a reuşit să termine concertul”.

Pentru că Ceaikovski nu era violonist îi cere părerea lui Kotek pentru părţile solo. Rescrie partea a doua pe 24 martie şi rearanjează partea pentru pian din Allegro. Începe imediat să finiseze lucrarea iar pe 11 aprilie partitura este complet gata. Această minunăţie a fost scrisă în mai puţin de o lună !

Iniţial vrea să o dedice lui Iosif Kotek, dar acest lucru ar fi alimentat zvonurile cu privire la relaţia lor. Mai mult, Kotek nu o consideră o piesă deosebită şi refuză interpretarea considerând că îi poate afecta cariera. Acest lucru duce şi la sfârşitul relaţiei lor. Apoi Ceaikovski se decide s-o dedice lui Leopold Auer, cel care urma s-o interpreteze pentru prima dată.

Prima reprezentaţie a fost stabilită pentru 22 martie 1879 (la un an după ce a fost scrisă) la Sankt Petersburg, dar Auer declară că piesa este dificil de interpretat şi se renunţă la concert. În acest fel piesa capătă reputaţia de neinterpretabilă şi nimeni nu doreşte s-o interpreteze. Totuşi prima reprezentaţie are loc la New York în 1879 de către Leopold Damrosch. În Europa, primul interpret al concertului este Adolf Brodski în data de 8 decembrie 1881 la Filarmonica din Viena. Succesul a fost foarte mare, în ciuda unor reţineri din partea criticilor.

În urma interpretării de la Viena, Brodski primeşte mai multe oferte de a concerta, printre care şi la Londra la „Richter Concert” în 8 mai 1882. Este interpretarea care va consacra Concertul pentru vioară op.35 ca una din cele mai frumoase piese pentru vioară. Interpretarea lui Brodski este atât de frumoasă încât Ceaikovski hotărăşte să schimbe in favoarea lui, definitiv, dedicaţia piesei.

04/01/2011

“Concertul” – Radu Mihaileanu şi Piotr Ilici Ceaikovski (I)


Motto:

“I sit down to the piano regularly at nine-o’clock in the morning and Mesdames les Muses have learned to be on time for that rendezvous.”

“Inspiration is a guest that does not willingly visit the lazy.”

” The creative process is like music which takes root with extraordinary force and rapidity.”

(Ceaikovski)

“I discovered that Tchaikovsky’s concerto couldn’t be harmonious if the violin and orchestra did not complement each other . . . Today’s crisis shows this in a violent way; the link between the individual and the collective must be very strong and in order to find harmony – or happiness – we must try to play in unison as much as we can.”

(Radu Mihăileanu – From the film’s production notes)

Le Concert

Le Concert

L-am văzut prima dată la sfârşitul anului trecut pe HBO. Fantastic, genial, dumnezeiesc… L-am revăzut acum la început de an redifuzat de acelaşi HBO. Aceeaşi emoţie, lacrimi şi încă ceva: aceeaşi dorinţă întâlnită acum mulţi ani după ce am văzut “Amadeus” de a asculta tot ce a compus compozitorul. În cazul lui Mozart a fost dragoste la prima vedere… adică la prima ascultare! De atunci ascult cu plăcere orice piesă de Mozart. La Ceaikovski nu ştiu ce să spun, parcă e prea contemporan (mă rog…), parcă se simte un pic din componistica modernă, pe care eu nu prea o înţeleg.

Acum cinci ani am văzut „Trenul vieţii”(Train de vie) făcut de Radu Mihăileanu în 1998. O comedie excelentă, amară pe alocuri, dar câtâ subtilitate… câtâ cunoaştere a psihologiei umane… !!!

Le ConcertFaptul că el este născut în România (23 aprilie 1958), că foloseşte actori români, că a fost filmat mai mult de jumătate în România şi că are legătură cu vecinii noştri de la est, face ca filmul să aibă un aer românesc. Aici se adaugă obiceiuri estice (româneşti!) care accentuează senzaţia: lipsa punctualităţii, lucruri făcute “merge şi aşa”, statul la coadă, impovizaţia ca soluţie ultimă de ieşire din criză, etc. A fost nominalizat la Globul de Aur (păcat că l-a ratat) dat a luat două premii César, pentru sunet, respectiv pentru cea mai bună coloană sonoră. În plus, filmul „Concertul” a primit patru trofee Gopo, pentru cel mai bun montaj, cea mai bună muzică originală, cea mai bună scenografie şi cel mai bun machiaj şi coafură. Deci a a vut o recunoaştere rezonabilă în lumea filmului, deşi, între noi fie vorba, pelicula este mult peste “colegele” nominalizate la aceeaşi secţiune.

Multe secvenţe mi-au rămas în minte dar cea de la sfârşitul filmului este deosebită: concertul începe ezitant, doi instrumentişti întârziaţi işi ocupă în ultimul moment locurile, câţiva spectatori râd, directorul teatrului este în pragul crizei iar în culise “organizatorul” ad-hoc al gruplui îi cere lui Dumnezeu să facă o minune. După primele acorduri ale orchestrei toată lumea din sală (inclusiv cel care urmăreşte filmul !) are impresia unui concert-dezastru, parcă fiecare interpretează propria partitură iar printr-o rapidă schimbare de planuri regizorul intensifică această senzaţie. Dar chiar atunci când, uitându-te la film, crezi că nu mai e nimic de făcut, că îţi pare foarte rău de eşecul lui Andrei (!) Filipov ca dirijor începe vioara. Timid  în primele secunde, dar pe măsură ce vioara “se aude” ai senzaţia că ea “a hotărât” să transforme dezastrul în triumf şi transmite din priviri dirijorului şi orchestrei, că va fi acea interpretare unică de care îi vorbise Andrei  cu o zi înainte de concert.

Aici se simte accentuat arta regizorului. Privirile dintre violonista Anne-Marie Jacquet (Mélanie Laurent) şi dirijorul Andrey Simonovich Filipov – Il Maestro (Aleksey Guskov) sunt parcă cele dintre doi îndrăgostiţi, magice. Această magie se transmite orchestrei, publicului, spectatorului (cu siguranţă!) culminând, la sfârşitul concertului, cu îmbrăţişarea dintre Andrei şi Anne-Marie. Iată “Concertul Perfect” !

Coloana sonoră este deosebită iar Concertul lui Ceaikovski pentru vioară op.35 este divin. Poate dacă îl ascultam la un post de radio nu-i dădeam atâta atenţie, dar ”îmbrăcat” într-o astfel de poveste îmi va rămâne mereu în memorie. După “Amadeus” am căutat cu înfrigurare Recviem-ul lui Mozart; după “Concertul” am fugit pe net la povestea acestei piese….

01/01/2011

Jurnal – Fila 01012011

Filed under: JURNAL — afractalus @ 08:30

Am început anul hotărât să parcurg programul de la C. de citire a Bibliei într-un an. Nu e mult în fiecare zi (cam 15 minute) şi trebuie să ţin ritmul. Este cam ca atunci când tranzacţionam futures pe Bursă şi mi-am dat seama că nu voi reuşi să asimilez cât mai multe cunoştinţe decât dacă urmez o facultate de profil. Şi aşa am făcut. Acum Biblia… Pe 31 decembrie voi citi ultimile capitole din Carte ! Amin !

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: