Still Life with Profile of Laval (1886)
Dar, ar fi trebuit, poate, să încep cu o mărturisire. N-aş fi crezut odinioară, când am făcut o pasiune pentru pictura lui Gauguin, că nu pricepeam bine obiectul pasiunii mele. Eram convins de motivele care mi-o explicau şi, în ruptul capului, n-aş fi acceptat că ele ar fi putut fi greşite. Un artist care renunţă la tot pentru arta lui, care ia vaporul pentru a se duce într-o insulă îndepărtată la tropice în căutarea izvoarelor artei, ce poate fi mai potrivit pentru o imaginaţie dornică să ardă?
Grecia antică mă atrăgea atunci prin lipsa de prejudecăţi cu care sărbătorise trupul omenesc şi nu vedeam în asta o pricină ca să mă contrarieze strigătul de luptă al lui Gauguin împotriva ei. Nu urcasem încă pe Acropole şi nu devenisem între ruinele Parthenonului rob. Încă nu ştiam că nu vom găsi nicăieri ceea ce nu vom găsi la îndemâna noastră şi că nu e nevoie să vânturăm mările pentru a descoperi ceea ce era firesc să cunoaştem de la bun început. Credeam în fascinaţia orizontului şi că toate corăbiile mă aşteptau.
E drept că unele lucruri în povestea lui Gauguin mi s-au părut încă de pe atunci suspecte. Ce rost are să scrii noaptea, într-o natură care n-a cunoscut încă păcatul, că „suferinţa ascute geniul”? Cum se împacă aceste vorbe cu imaginea unui Don Quijote tropical, a unui Rousseau al picturii? Şi ce era acel episod straniu când pictorul s-a urcat pe un munte înghiţind o doză mare de arsenic, încercând să se sinucidă? Asta tocmai când terminase celebra lui pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?
Blue Trees (1888)
Nu era primul care-şi punea aceste întrebări cărora Schopenhauer le dăduse răspunsuri sumbre. Dar noi care am învăţat despre Schopenhauer în timp ce risipeam dragostea fără nici o măsură în jurul nostru n-am avut nici un respect pentru filosofii sumbri. Dincolo de paginile pe care eram obligaţi să le citim, ei nu ne-au spus nimic. Să deteşti lumea când degetele simt cu voluptate cum se sfărâmă sub apăsarea lor fructul? Ce prostie. În schimb, Gauguin ne atrăgea. El ne chema în împărăţia aventurii. Eram tineri şi visam să colindăm lumea, cum să-i întoarcem spatele? Rembrandt, care a privit toată viaţa cum plecau corăbiile din portul Amsterdam fără să fie tentat niciodată să se îmbarce pe vreuna din ele, ni se părea de neînţeles.
Şi, de fapt, ce înseamnă „a înţelege” când totul în logica noastră era atât de simplu? Espérer c’est presque vivre, spunea Gauguin într-una din scrisorile lui, dar acestea nu erau vorbe să fie reţinute la douăzeci de ani când „aproape a trăi” reprezenta un nonsens.
În cele din urmă reuşeam totdeauna să trec peste nedumeririle de moment provocate de amănuntele tulburi din viaţa lui Gauguin. Era destul să revăd pictura lui pentru ca imaginaţia să lucreze din nou. Visam în faţa culorilor lui sonore, pline de miresme enigmatice. Nu ştiam mare lucru despre om, despre privaţiunile la care s-a supus singur, dar mă atrăgea pictura lui. Şi ani de zile am trăit, din pricina acestui fachir romantic, cu senzaţia că fericirea are palmele mirosind a fructe de mango şi stă tolănită pe un nisip abrutizat de soare… De câte ori mă gândesc la impresiile mele de-atunci, regret că le-am pierdut. Dar nu suntem noi de vină că treptat ne pierdem candoarea. Şi, apoi, fiecare vârstă are privilegiile şi opacităţile sale, poate…
Les Alyscamps, Arles (1888)
Mai târziu, mi-am dat seama că, atras de aureola aventurierului, l-am înţeles greşit pe pictor. Mă cucerise partea exotică a operei sale de la tropice, în vreme ce, pentru a ne apropia de ea, aceasta e probabil principala capcană de care trebuie să ne ferim. Sau cel puţin aşa cred acum, după ce viaţa m-a învăţat că un drum obişnuit, de câteva sute de metri, ne poate duce uneori mai departe decât un vapor care ar colinda mările şi oceanele. Nu mă mai mir când citesc că Rembrandt îl sfătuia pe un tânăr pictor să cunoască întâi minunile din jurul său şi numai după aceea, dacă îi va mai rămâne timp, să cutreiere lumea.
Îi admir mai departe pe exploratori, dar am învăţat să-i iubesc pe cei care cultivă pământul. Ştiu că Renoir îşi bătea joc de reveriile tropicale ale lui Gauguin exclamând „Se poate picta atât de bine la Batignolles!” Cu alte cuvinte, ce să cauţi atât de departe ceea ce un artist adevărat găseşte oriunde? Şi numai faptul că nu vreau să cad în păcatul celor care, neavând o vocaţie sau o nebunie, le dispreţuiesc la alţii mă opreşte să-i dau dreptate. Căci în sinea mea mă simt ispitit să cred că Gauguin a făcut drumul până în Tahiti pentru a ajunge acolo unde Rembrandt ajunsese stând neclintit în Amsterdam.
Ar fi destul să invoc titlul pascalian al acelui tablou pe care Gauguin l-a vrut, când era bântuit de gândul sinuciderii, un fel de testament spiritual. Filosofii olandezului şi-au pus şi ei aceleaşi întrebări. De aceea, poate, dacă altădată visam să mă îmbarc într-o zi pe un vapor care să mă ducă în Tahiti pe urmele lui Gauguin, ulterior i-am opus cu oarecare ostentaţie exemplul lui Rembrandt. Ce nevoie mai avem, mi-am zis, să căutăm aiurea ceea ce n-am fost în stare să găsim în noi înşine? Şi ce rost are să ne imaginăm paradise pierdute când o seară normală ne-ar putea, cu puţin noroc, dărui mai mult decât o iluzie? Am auzit prea des spunându-se că arta modernă are nevoie de un limbaj nou ca să nu fiu ispitit să gândesc uneori că se poate vorbi despre fericire şi cu imagini uzate, dacă ştim să dăm acestui cuvânt toată greutatea necesară. De ce-ar trebui căutat într-o împărăţie a ierburilor ceea ce nu depinde decât de noi înşine? Printre palmieri sau printre sălcii speranţa are aceeaşi culoare.
At the Cafe (1888)
De aici nu mai era decât un pas până la altă capcană. De a-l crede pe Gauguin un sălbatec, cum se pretinde el.
Publicat in Revista „Flacara” nr.1284 din 17.01.1980
SERTARUL CU GANDURI 