Les Miserables (1888)
La nouă ani, Gauguin se gândise să fugă într-o pădure cu o batistă umplută cu nisip legată la capătul unui băţ. De ce avea nevoie oare de acest pumn de nisip? Ca să-şi facă un mic deşert personal în care să domnească? Dacă micul prinţ al lui Saint-Exupéry ar fi avut această idee, ea ni s-ar fi părut fermecătoare. În schimb, în biografia unui artist care va fugi într-o zi din Europa la tropice ea sună ca o profeţie stranie. Chiar dacă la patruzeci şi trei de ani, cât avea Gauguin când s-a îmbarcat la Marsilia pentru Tahiti, nu-i mai era de ajuns un pumn de nisip şi avea nevoie să pună un ocean între o civilizaţie în care nu mai credea şi himerele sale de sălbatec al artei.
Ciudat destin care a hrănit legenda, pentru ca şarpele să se întoarcă să-şi muşte coada. Căci despre povestea fostului funcţionar de bancă, afundat în jungla polineziană, s-a scris mai mult decât despre valoarea adevărată a picturii lui. El a devenit un caz exotic recreat de legenda sa, poate chiar unealta unei eredităţi tulburi, un somnambul stăpânit de reverii tropicale. Paradoxal, rolul şi-a devorat parcă actorul. Biografia nu se mai mulţumeşte să explice opera. Vrea să ocupe singură scena. Ca şi cum, la sfârşitul aventurii sale, Gauguin şi-ar fi putut arunca pe fundul oceanului tablourile. Ne-ar fi fost de ajuns povestea lui. Enigmatică şi bizară ca idolul din spatele pictorului în „Autoportret cu idol”.
Lumea o va asculta întotdeauna fascinată, căci întotdeauna va fi nevoie de aventurieri pentru cei care duc o viaţă prea searbădă şi de un anumit soi de legendă pentru cei care n-au curaj să viseze decât citind romanele lui Pierre Loti. Si, poate, niciodata legenda unui artist n-a fost atat de aproape de iluzia ca poate deveni scop si poate dainui singura. Ce sa mai cautam in muzee cand povestea ne cheama pe puntea unui vapor? E destul, parca, sa ni-l inchipuim pe Gauguin privind cerul tropical ca si idolul tahitian, fara sa astepte nimic, urmarind cum vantul sterge spre seara dara de fum a unui vapor care a plecat fara sa aiba nici o destinatie. In clipa urmatoare, imaginatia noastra va face sa danseze mirajele unui paradis imemorial cu parfumuri incinerate la soare si cu o inocenta pe care n-o mai gasim nicaieri, dar o cautam pretutindeni
E adevarat ca Gauguin insusi poarta o vina in aceasta privinta. Viataa lui nu e lipsitaaa de un anumit gust teatral, de o regie romantica discutabila, ca sa nu spun dubioasa. Intre cele doua calatorii in Oceania, umbla prin Paris imbracat extravagant, starnind zambetele trecatorilor. Avea o enorma mantie albastra, manusi albe, tivite cu argint, exhiba un baston decorat de el insusi cu sculpturi barbare si cu o perlaa incrustata in lemn si era insotit peste tot de o mulatra javaneza care purta o maimuta mica pe umar. Pe poarta atelierului sau din Montparnasse, unde isi primea prietenii in compania unui papagal, scria in limba maori Te faruru, “Aici se iubeste”.
Dar nu ostentatiile dau masura unui artist. Si n-ar trebui sa-i reprosam lui Gauguin decat ca, vrand sa puna legenda in serviciul picturii sale, a lasat-o uneori sa-I estompeze opera. In definitiv, exista ceva mai grav decat indiferenta pe care a vrut s-o combata el: sa vedem numai mijloacele prin care a reusit asta.
Nude Study, or Suzanne Sewing (1880)
Langa idolul tahitian, pictorul are mai degraba aerul unui matelot. Ceva intre trubadur si pirat. Si-a atintit spre noi privirea ascutitta si cam artagoasa, fiind gata parcaaa sa-si apere la nevoie credinta si cu pumnii. E cel mai intransigent dintre neintelesi, ni se spune, dar ce-ar trebui oare inteles? Cine e, defapt, acest artist contradictoriu si controversat? Un Pierre Loti al picturii? Poate doar pentru cei care se opresc la miresmele exotice din opera sa. Un aventurier? Cand se urca pe vapor, Gauguin isi tranteste bagajul sa se auda in toate saloanele din Paris. Oscar Wilde isi putea permitee sa traverseze bulevardele cu un crin in mana. Fostul marinar prefera sa tropaie pe puntea vaporului cu sabotii sai, dar el nu pleaca sa caute aur, ci un limbaj nou in arta. E un salbatec, care s-a simtit in exil la Paris, cum vrea sa fie considerat? Desi se trage, pe linie materna, dintr-un vice-rege peruvian, locul sau nu e in hotelurile somptuoase. Viseaza o colibaa sub un cer fara iarna, intr-o natura fericita unde a trai inseamna a canta si a iubi, a bea cand ti-e sete si a intinde mana spre un fruct cand ti-e foame. Si striga in gura mare le péché c’est le Grec! Dar in bagajelee sale ascunde fotografii ale frizei Parthenonului.
E un copil care-si demonteaza jucariile pentru a-si face altele, cum pretinde Strindberg? Si care, in ciuda tuturor, prefera sa vada cerul in rosu, nu in albastru? Poate ca acest copil mare, cu umeri lati si figura de pirat, care nu-si gaseste linistea nicaieri, nu stie prea bine ce vrea. Dar el n-are nici o indoiala ca-i lipseste ceva cand ridica din praf steagul himeric al lui Rousseau. E un nostalgic al paradisului pierdut? Eternul Robinson dornic sa faca o baie de preistorie? Sau, cum insinueaza unii, un vanator de glorie care pleaca in Tahiti doar pentru a starni in jurul sau o publicitate pe care mijloacele obisnuite i-au refuzat-o? De ce atunci e persecutat acest aventurier de ideea Golgotei? Mainile fostului marinar simt, poate, nevoia de cuie. Si cum nimeni nu se grabeste sa-l rastigneasca o va face singur. Undeva în singurătatea luminoasăa a tropicelor. Când pumnul de nisip din batistă va deveni deşert.
Publicat in Revista „Flacara” nr.1283 din 10.01.1980
SERTARUL CU GANDURI 
Lasă un răspuns