Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IV). Caii Parthenonului

The Yellow Christ (Le Christ jaune) - 1889

Plecând în Tahiti, Gauguin aruncă anatema asupra artei greceşti, “marea eroare” strigă el, adăugând că va merge cât mai departe de caii de marmură ai Parthenonului. Să uităm o clipă ce reproduceri are în bagaje şi că pictându-şi “Calul Alb” îşi va lua ca model un relief din friza apuseană a Parthenonului; sau că mişcarea “Bărbatului cu securea” seamănă cu a unui călăreţ de pe aceeaşi friză.

Să reţinem numai vehemenţa din tonul lui, de barbar hotărât parcă să repare slăbiciunea perşilor la Salamina. Ce vrea să spună, de fapt ? Că e timpul să vedem în sfârşit adevărul şi să nu mai căutăm în ruinele Parthenonului nimic ? Să lăsăm şopârlele  să-şi facă pentru totdeauna cuibul în orbitele statuilor, să lăsăm bălăriile să mutileze chipul Afroditei, să-i devore nu numai braţele, ci şi umerii, obrazul, totul. E timpul ca stârvurile de marmură să putrezească singure în uitare, fără să ne mai facem iluzii în privinţa lor.

Caii Parthenonului nu mai aleargă decât pe nisip în deşert. Apolo nu mai surâde decât ruinelor şi decepţiei. Hermes s-a dat jos de pe soclu retrăgându-se în budoar. Afrodita nu mai intră nici măcar în cada de baie. Preferă să nu se mai spele, să-şi sălbăticească frumuseţea. Dionysos putrezeşte undeva beat, într-un şanţ din Arcadia sau în vreo băltoacă pe locul vechiului lac Stymphalis. Artemis a ieşit din muţenie. Tăcerea nu foloseşte la nimic, numai zgomotul ne poate fi de folos, bombăne ea, biciuindu-şi haita de câini. Heracle nu mai este decât o poveste bună pentru copii, nu şi pentru oameni care au văzut şi alte lucruri decât copiii. Şi cine spunea că Ulise s-a întors în Ithaca ? Nu, el rătăceşte pe mări, în insule îndepărtate. Fantoma lui Alexandru a aruncat din mână Iliada. Tot n-a învăţat din ea nimic altceva decât strategia. În jurul mormântului lui Ahile nu mai aleargă nimeni.

M. Loulou (1890)

Cuceritorii au alte idealuri decât să fie asemănaţi cu Ahile şi nici unul n-ar mai cruţa la Theba casa lui Pindar. Atena a aruncat scutul şi lancea din mâini. Înţelepciunea, se zice, nu-i mai foloseşte la nimic. Iar Olimpul e doar un eşafod de piatră pe care zeii se urcă unul după altul, scoşi din minţi de singurătate, ca să le reteze capul ghilotina străvezie a vântului în vreme ce în jur bălăriile freamătă ca o mulţime atrasă de spectacol… Putem să ne imaginăm liniştiţi toate astea ? Putem vorbi fără o strângere de mână despre eşecul Parthenonului ? “Aceşti greci blestemaţi care au înţeles totul” au înţeles şi faptul că a înceta să admiri fzboirumuseţea înseamnă a înceta să crezi că ea e posibilă. Şi încă o dată îl suspectez pe Gauguin de bravadă. Oare ceasurile care ne-au amuţit de admiraţie pe Acropole n-au fost decât biete rătăciri ? Am fost orbi şi n-am văzut că adevărul se afla tocmai în abisurile pădurii primitive ?

Dar nici un artist nu poate fi până la capăt antielin, fără ca în felul acesta să fie împotriva artei. Chiar cănd vrea să deteste Elada, nu poate întoarce ca veneţienii tunurile împotriva Acropolei. Strigăte de război, ca al lui Gauguin, s-au mai auzit, dar, de obicei, ele nu fac decât să ascundă o admiraţie care nu vrea să fie umilă şi caută să se ridice deausupra ei. Să meargă mai departe de caii de mamură ai Parthenonului ? Da, fireşte. Dar, atenţie. Mai departe nu înseamnă numai “înaintea lor”, ci, în primul rând, ”mai presus de ei”. Dacă Gauguin vrea să exploreze arta primitivă, cea dinaintea grecilor, o face nu pentru a uita de perfecţiunea Parthenonului, ci pentru a obţine o valoare mai mare, după părerea lui, decât această perfecţiune.

The Loss of Virginity (1890-91)

El nu se înrolează printre barbarii care au sfărâmat cu ciocanul statuile păgâne, ci printre cei care vor să spună altceva şi mai mult decât aceste statui. Păcatul este arta greacă ? Să înţelegem bine aceste cuvinte înşelătoare. Ele nu se îndreaptă împotriva lui Fidias şi a lui Praxitele, ci împotriva celor care s-au prosternat la picioarele lor. Păcatul este a te opri la arta greacă, vrea să spună Gauguin, a transforma arta greacă în religie unică şi artistul în preot al ei. Şi mai ales a transforma Academia în templu la care se predă această religie. Nu religia Eladei o combate, în realitate, Gauguin, ci superstiţia ei. El nu vrea ca arta să fie slujnica modelului grec, aşa cum în Evul Mediu filosofia a fost slujnica teologiei. Revolta lui împotriva artei greceşti este, de fapt, o revoltă împotriva celor care au găsit între ruinele Parthenonului nu un motiv de meditaţie, ci un lanţ.

Insurgentul ”sălbatec” este un admirator care ambiţii mai mari. El dansează pe ruinele artei greceşti, dar n-o face pentru că nu i-ar înţelege valoarea, ci pentru că ştie că nu va fi liber să caute altceva, câtă vreme nu va avea curajul să se desprindă dintr-o admiraţie tiranică şi fără rezerve. El se leagă de catarg ca Ulise, ca să nu urmeze sirenele artei greceşti. Strigă, pentru ca să nu întoarcă înapoi capul. Va privi drept în faţă, aşteptând să se ivească din apele oceanului, la orizont, conul dantelat al insulei Tahiti unde, odată ajuns, va scoate din bagaje reproducerile de pe Acropole şi le va aşeza în coliba lui la vedere. Cum să te sălbăticeşti când caii Parthenonului aleargă chiar în coliba ta de la tropice ?

Faaturuma (1891)

Ca toată lumea, acest barbar războinic ştie ce valoare are Parthenonul, dar el simte că arta nu se poate mulţumi să murmure rugăciuni pe Acropole. A vorbi cu buzele de marmură ale statuilor greceşti poate fi un ideal doar pentru cei care n-au nimic de spus ei înşişi şi se mulţumesc să repete. Dar el, Gauguin, face parte dintre cei care vor să spună ceva nou. Şi pentru a căpăta curaj s-o facă, trebuie să strige încă o dată ca un barbar: Le péché c’est le Grec !

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1286 – 31.01.1980

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (III). OVIRI

The Vision After the Sermon (Jacob Wrestling with the Angel) (1888)

N-ajunge să ai talent. Trebuie să ai ceva de spus. Şi numai cei care n-au avut nimic de spus şi s-au retras într-o insulă pustie au sfârşit prin a se sălbătici. Ceilalţi, dacă s-au dus într-o asemenea insulă, au făcut-o cu speranţa că într-o zi se vor reîntoarce printre oameni şi vor povesti ceea ce au sinţit în singurătate.

Gauguin s-a dus în Tahiti să împărtăşească efectiv viaţa indigenilor. Locuia ca ei într-o colibă, se hrănea ca ei şi începea să creadă în zeii lor. Umbla ca ei cu picioarele goale şi cu bustul gol, vânând în pădurea vecină şi pescuind thon în mare. Mai târziu a părăsit şi Tahiti, afundându-se în insulele Marchize printre foşti canibali. El da altă valoare mitului lui Anteu. Pamântul, zicea el, e partea obscură, sălbatecă, primitivă, din noi. Pentru a ne împrospăta forţele, trebuie să ne regăsim. Pe un autoportret, un profil în bronz, a adăugat lângă iscălitură cuvântul „oviri” care înseamnă în tahitiană „sălbatec”. Titlul unei sculpturi în ceramică, stranie, barbară, refuzată la Salonul din 1895, e acelaşi. Când a sinţit apropiindu-se moartea, Gauguin s-a adresat de la tropice unui prieten, rugându-l să-i trimită această sculptură pe care o lăsase la Paris, ca să fie aşezată pe mormântul său.

Breton Girls Dancing, Pont-Aven (1888)

Până în ultima clipa, pictorul a fost consecvent cu orgoliul sau cu iluzia sa. Dar oare îl putem lua în serios când declară că e un sălbatec? Nu cumva sălbăticia lui e un mijloc, nu un scop? Înţeleg că întreaga legendă a lui Gauguin se sprijină, în fond, pe un cuvânt, însă dincolo de setea lui de a întineri arta, căutând-o la izvoare, nu mă pot împiedica să gândesc că el se afundă în insulele Oceaniei pentru a avea câştig de cauză în expoziţiile din Paris.

„Sălbatecul” are nevoie de recunoaştere. Şi dacă vorbeşte mereu despre o natură fericită în care vrea să trăiască, n-ar trebui să-i interpretăm cuvintele într-un sens prea comun. El e un artist, iar un artist ştie că arta se dăruie numai celor care îndrăznesc să sufere pentru ea, să rişte pentru ea şi la nevoie chiar să renunţe la fericire. Fără curajul de a înfrunta Minotaurul nu există artă. Înaintând pe culoarele labirintului, artistul n-are de ales. Singura sa speranţă este firul pe care-l deapănă în urma sa şi care, poate, într-o zi îl va ajuta să iasă la lumină. Aşa înaintează şi Gauguin. Ne declară că detestă civilizaţia de care fuge, dar deapănă şi el un fir nevăzut. Tot timpul cât înaintează spre izvoarele artei, e preocupat de ceea ce se întâmplă în urma lui. Vrea să ajungă dincolo de amintiri, dar, în secret, face asta ca să-şi întărească speranţa.

Les Miserables (1888)

A întors spatele Parisului numai pentru că vrea să meargă mai departe decât ar fi ajuns pe bulevardele lui. Şi-a părăsit prietenii numai pentru că ţinteşte mai sus decât ei. Ocoleşte pe la tropice numai pentru că i se pare că astfel îşi scurtează drumul spre centrul misterios al gândului. Şi se întoarce în trecutul îndepărtat, cu intenţia de a înainta cât mai mult în viitor. Ca şi Diderot, e convins că tahitianul se apropie de originea lumii, în vreme ce europeanul se apropie de bătrâneţea ei. Aceasta l-a determinat să viseze nopţi tropicale în care să fie „liber, în sfârşit, să poată iubi, cânta şi muri”. Dar singura lui teamă e să nu fie uitat la Paris. Mai grav decât boala, mizeria şi singurătatea n-ar fi decât insuccesul în lumea pe care a părăsit-o. „Sunt un sălbatec”, ţine să repete Gauguin încăpăţânat, dar după eşecul expoziţiei organizate la Paris cu pânzele pictate în prima sa şedere din Tahiti sălbatecul acesta plângea ca un copil. În fond, el nu căuta în pustnicia tropicală altceva decât Cézanne în sihăstria de la Aix. Şi în timp ce vitupera împotriva artificiilor vieţii pariziene, devora în fiecare lună o revistă simbolistă rafinată ca Mercure de France.

În sinea lui, „sălbatecul” râde, poate, uneori. Într-o zi, opera lui va cuceri Parisul. Gauguin este un Rastignac plecat la tropice, care îşi ia aureola de sălbatec visând în realitate laurii artei. Şi ai gloriei, fireşte. Chiar dacă el scrie „Gloria, ce cuvând zadarnic, ce recompensă zadarnică”, făcându-ne o clipă să credem că vrea să meargă mai departe nu numai de civilizaţie, ci şi de glorie.

La Belle Angele (1889)

Dealtfel, prin chiar vocaţia ei, arta nu poate năzui spre sălbăticie şi amnezie. Pentru că nu există artă adevărată fără speranţă. Chiar când artistul caută această speranţă în deznădejde. Căci disperarea artei nu este decât strigătul negru al unui artist rănit de moarte care nu se poate hotărâ pentru nepăsare. Şi tocmai de aceea, oamenii se pot sălbătici, dar arta nu. Există barbarie şi în plin secol XX, există barbari, există şi o artă barbară, dar barbaria artei ar însemna altceva. A te sălbătici înseamnă în artă a renunţa la speranţă şi nici un artist adevărat nu va putea privi cerul, arborii, nisipul, marea, fără să le ceară nimic în schimb.
Un sălbatec autentic nici n-ar avea nevoie să-şi dovedească sălbăticia, să şi-o afirme permanent. Ce-l interesează ce spune lumea despre el? În timp ce „sălbatecul” Gauguin aşteaptă laurii din partea lumii pe care o acuză, demonstrându-ne că artistul se poate răzvrăti împotriva societăţii, dar nu poate trăi cu totul în afara ei; că artistul se poate cufunda în singurătate, dar păstrând speranţa că va ucide Minotaurul şi va ieşi din labirint.

Sălbăticia lui Gauguin nu mi se pare de aceea o formă de renunţare, ci o formă de a spera. El vrea să întinerească arta, s-o elibereze de rutină, nu s-o sălbăticească. Vrea să se afunde în jungla tropicală pentru a cuceri intrarea la Luvru. Şi nu e, în aceste condiţii, sălbăticia o mască? Un drum pe care Gauguin vrea să oblige destinul să dea dreptate artei lui? Dincolo de aerele sale de sălbatec, Gauguin gândeşte, de fapt, ca toată lumea. Are nevoie de sălbăticie doar pentru a merge dincolo de convenţii. Cum spune el, dincolo de caii de marmură ai Parthenonului.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1285 din 24.01.1980