Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (III). OVIRI

The Vision After the Sermon (Jacob Wrestling with the Angel) (1888)

N-ajunge să ai talent. Trebuie să ai ceva de spus. Şi numai cei care n-au avut nimic de spus şi s-au retras într-o insulă pustie au sfârşit prin a se sălbătici. Ceilalţi, dacă s-au dus într-o asemenea insulă, au făcut-o cu speranţa că într-o zi se vor reîntoarce printre oameni şi vor povesti ceea ce au sinţit în singurătate.

Gauguin s-a dus în Tahiti să împărtăşească efectiv viaţa indigenilor. Locuia ca ei într-o colibă, se hrănea ca ei şi începea să creadă în zeii lor. Umbla ca ei cu picioarele goale şi cu bustul gol, vânând în pădurea vecină şi pescuind thon în mare. Mai târziu a părăsit şi Tahiti, afundându-se în insulele Marchize printre foşti canibali. El da altă valoare mitului lui Anteu. Pamântul, zicea el, e partea obscură, sălbatecă, primitivă, din noi. Pentru a ne împrospăta forţele, trebuie să ne regăsim. Pe un autoportret, un profil în bronz, a adăugat lângă iscălitură cuvântul „oviri” care înseamnă în tahitiană „sălbatec”. Titlul unei sculpturi în ceramică, stranie, barbară, refuzată la Salonul din 1895, e acelaşi. Când a sinţit apropiindu-se moartea, Gauguin s-a adresat de la tropice unui prieten, rugându-l să-i trimită această sculptură pe care o lăsase la Paris, ca să fie aşezată pe mormântul său.

Breton Girls Dancing, Pont-Aven (1888)

Până în ultima clipa, pictorul a fost consecvent cu orgoliul sau cu iluzia sa. Dar oare îl putem lua în serios când declară că e un sălbatec? Nu cumva sălbăticia lui e un mijloc, nu un scop? Înţeleg că întreaga legendă a lui Gauguin se sprijină, în fond, pe un cuvânt, însă dincolo de setea lui de a întineri arta, căutând-o la izvoare, nu mă pot împiedica să gândesc că el se afundă în insulele Oceaniei pentru a avea câştig de cauză în expoziţiile din Paris.

„Sălbatecul” are nevoie de recunoaştere. Şi dacă vorbeşte mereu despre o natură fericită în care vrea să trăiască, n-ar trebui să-i interpretăm cuvintele într-un sens prea comun. El e un artist, iar un artist ştie că arta se dăruie numai celor care îndrăznesc să sufere pentru ea, să rişte pentru ea şi la nevoie chiar să renunţe la fericire. Fără curajul de a înfrunta Minotaurul nu există artă. Înaintând pe culoarele labirintului, artistul n-are de ales. Singura sa speranţă este firul pe care-l deapănă în urma sa şi care, poate, într-o zi îl va ajuta să iasă la lumină. Aşa înaintează şi Gauguin. Ne declară că detestă civilizaţia de care fuge, dar deapănă şi el un fir nevăzut. Tot timpul cât înaintează spre izvoarele artei, e preocupat de ceea ce se întâmplă în urma lui. Vrea să ajungă dincolo de amintiri, dar, în secret, face asta ca să-şi întărească speranţa.

Les Miserables (1888)

A întors spatele Parisului numai pentru că vrea să meargă mai departe decât ar fi ajuns pe bulevardele lui. Şi-a părăsit prietenii numai pentru că ţinteşte mai sus decât ei. Ocoleşte pe la tropice numai pentru că i se pare că astfel îşi scurtează drumul spre centrul misterios al gândului. Şi se întoarce în trecutul îndepărtat, cu intenţia de a înainta cât mai mult în viitor. Ca şi Diderot, e convins că tahitianul se apropie de originea lumii, în vreme ce europeanul se apropie de bătrâneţea ei. Aceasta l-a determinat să viseze nopţi tropicale în care să fie „liber, în sfârşit, să poată iubi, cânta şi muri”. Dar singura lui teamă e să nu fie uitat la Paris. Mai grav decât boala, mizeria şi singurătatea n-ar fi decât insuccesul în lumea pe care a părăsit-o. „Sunt un sălbatec”, ţine să repete Gauguin încăpăţânat, dar după eşecul expoziţiei organizate la Paris cu pânzele pictate în prima sa şedere din Tahiti sălbatecul acesta plângea ca un copil. În fond, el nu căuta în pustnicia tropicală altceva decât Cézanne în sihăstria de la Aix. Şi în timp ce vitupera împotriva artificiilor vieţii pariziene, devora în fiecare lună o revistă simbolistă rafinată ca Mercure de France.

În sinea lui, „sălbatecul” râde, poate, uneori. Într-o zi, opera lui va cuceri Parisul. Gauguin este un Rastignac plecat la tropice, care îşi ia aureola de sălbatec visând în realitate laurii artei. Şi ai gloriei, fireşte. Chiar dacă el scrie „Gloria, ce cuvând zadarnic, ce recompensă zadarnică”, făcându-ne o clipă să credem că vrea să meargă mai departe nu numai de civilizaţie, ci şi de glorie.

La Belle Angele (1889)

Dealtfel, prin chiar vocaţia ei, arta nu poate năzui spre sălbăticie şi amnezie. Pentru că nu există artă adevărată fără speranţă. Chiar când artistul caută această speranţă în deznădejde. Căci disperarea artei nu este decât strigătul negru al unui artist rănit de moarte care nu se poate hotărâ pentru nepăsare. Şi tocmai de aceea, oamenii se pot sălbătici, dar arta nu. Există barbarie şi în plin secol XX, există barbari, există şi o artă barbară, dar barbaria artei ar însemna altceva. A te sălbătici înseamnă în artă a renunţa la speranţă şi nici un artist adevărat nu va putea privi cerul, arborii, nisipul, marea, fără să le ceară nimic în schimb.
Un sălbatec autentic nici n-ar avea nevoie să-şi dovedească sălbăticia, să şi-o afirme permanent. Ce-l interesează ce spune lumea despre el? În timp ce „sălbatecul” Gauguin aşteaptă laurii din partea lumii pe care o acuză, demonstrându-ne că artistul se poate răzvrăti împotriva societăţii, dar nu poate trăi cu totul în afara ei; că artistul se poate cufunda în singurătate, dar păstrând speranţa că va ucide Minotaurul şi va ieşi din labirint.

Sălbăticia lui Gauguin nu mi se pare de aceea o formă de renunţare, ci o formă de a spera. El vrea să întinerească arta, s-o elibereze de rutină, nu s-o sălbăticească. Vrea să se afunde în jungla tropicală pentru a cuceri intrarea la Luvru. Şi nu e, în aceste condiţii, sălbăticia o mască? Un drum pe care Gauguin vrea să oblige destinul să dea dreptate artei lui? Dincolo de aerele sale de sălbatec, Gauguin gândeşte, de fapt, ca toată lumea. Are nevoie de sălbăticie doar pentru a merge dincolo de convenţii. Cum spune el, dincolo de caii de marmură ai Parthenonului.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1285 din 24.01.1980