SERTARUL CU GANDURI

06/04/2011

Gânduri pentru totdeauna – 01


–  … roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia ; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.  Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii…
Epistola către Galateni, 5, 22-26

–  Dacă azi oamenii nu mai ştiu să vorbească, e pentru că nu mai ştiu să asculte. Nu foloseşte la nimic să vorbeşti bine : trebuie să vorbeşti repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt ; de fapt nu ajungi niciodată. Poţi să spui orice, oricum – e inutil : eşti imediat întrerupt. Conversaţia e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului.
Jules Renard, Jurnal (1893)

–  Un frate a întrebat pe avva Ierax zicând: spune-mi cuvânt ca să mă mântuiesc. I-a răspuns lui bătrânul: şezi în chilia ta şi de îţi este foame – mănâncă. Iar de îţi este sete – bea. Şi nu vorbi de rău pe cineva. Aşa ai să te mântuieşti!
Patericul egiptean, Pentru Avva Ierax

–   Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos : privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte.
Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I    

–   Întruparea are loc într-un singur trup, pe când împieliţarea se poate face în oricâte piei… Dracul te pune într-o fluiditate fără de capăt. E specialitatea lui de a opera prin contraste, adică la extreme, la hotare. Dacă ia pe „ba” singur, el te va pune într-un „da” ori „ba” fără ieşire ; dacă ia pe „ba” însoţitor de ceva, te face să spui : „ba şi asta”, „ba şi asta”. El le pune în joc pe amândouă, întrucât şi în îngheţ şi în dezgheţ total zace ceea ce-i place lui – neutralitatea, indiferenţa… Inima omului se întreabă numai ca să se desfete. Dar Împieliţatul îi răspunde ca s-o prindă în atâtea ispite încât s-o desprindă de dragostea reală… Îi pune înainte toate împieliţările cu putinţă ale unei fiinţe reuşite, aşa încât mută inima în irealitate!
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească

–   Avva Macarie se întorcea odată din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi ieşi în cale diavolul cu o seceră. Încercă să-l lovească dar nu reuşi. Atunci îi zise : ”Eşti puternic, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, chiar dacă fac şi eu ce faci tu : tu posteşti, eu nu mănânc niciodată ; tu veghezi noaptea ; eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui”. Avva Macarie întrebă : ”Care?”. Diavolul răspunse : ”Smerenia. Din pricina ei nu pot să-ţi fac nimic”.
Patericul egiptean

–   Un frate a zis lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Răspuns-a lui bătrânul : nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu.
Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I

–   Despre ajutorul Domnului : Sunt momente când Domnul nu trebuie să te ajute! Treburile mici, insignifiante, mărunte, nu trebuie trecute în grija Lui! În grija Lui trebuie pasat ceea ce cu nici un chip nu poţi rezolva de unul singur. Sunt încercări, greutăţi, situaţii pe viată şi pe moarte, care, cum bine spune Eugen Ionescu, sunt greu de rezolvat „la mintea omului”. Pe acestea trebuie să i le oferim Domnului spre rezolvare. Sunt momente în care trebuie cu toată energia şi osteneala să te ajuţi tu! El, Domnul, te asistă, te însoţeşte, te călăuzeşte, devine chiar confidentul tău dacă ştii să i te rogi, te priveşte ca un Pedagog, ca un Părinte care vrea să-şi vadă copilul pus pe lucru, pus pe treabă, neleneş, sârguincios… Şi dacă vede că nu poţi, că te prăbuşeşti (cum El Însuşi s-a prăbuşit sub lemnul crucii) subit îţi sare în ajutor, îţi întinde mâna, te ridică, te iartă şi, dacă e cazul, te sărută pe obrazul scuipat şi pălmuit.
Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară, XXXIV, Convorbiri literare

-Ce bine ar fi dacă „Hristos a înviat!” ar deveni crezul şi salutul nostru de zi cu zi. Asta ca să înţeleagă fariseii şi cărturarii că Învierea lui Hristos nu e celebrată doar o dată în an ci, spre surprinderea lor, la orice Liturghie şi, spre mirarea lor, în tot timpul şi în tot locul, dacă nu suntem tonţi, ci suntem creştini cu adevărat. Aşadar, în ciuda „tiptirişurilor” de tot felul – cum ar zice N. Steinhardt, să spunem, „cu timp şi fără timp” – cum ar spune Apostolul Pavel, „Hristos a înviat!”.
Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară

–   Anii trec repede şi oamenii îmbătrânesc, deci nu staţi la răscruce. Fiecare să-şi aleagă o cruce (căsătoria sau monahismul) în funcţie de dăruirea pe care o are şi să înainteze pe una din cele două căi ale Bisericii noastre. Şi să nu întârzie! Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure de Înviere.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie

–   Este lucru vădit că sufletul cuprins de nepăsare este şi necredincios; iar amânând zi după zi, nu primeşte cuvântul mântuirii. Deseori este purtat de vise, este cuprins de înfumurare şi nu percepe războiul care se dă înlăuntrul său. Pentru că înfumurarea aduce cu sine orbirea sufletului, care nu-i permite să-şi cunoască slăbiciunea.
Sf. Macarie Egipteanul, Cuvânt despre răbdare şi discernământ, 17, PSB 34

–   Un frate oarecare a fost batjocorit de diavol printr-o nălucire ca aceasta: vedea pe un oarecare frate păcătuind cu o femeie şi se tulbura cu gândul, luptându-se cu patima poftei; deci ducându-se, i-a lovit pe ei cu piciorul său zicându-le: „Opriţi-vă! Până când greşiţi?” Când, iată că află snop de grâu, iar nu oameni. Pentru aceasta vă grăiesc vouă ca nu îndată să judecaţi, chiar şi cu ochii de aţi vedea.

–   Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen: „Părinte, am făcut un păcat greu şi voiesc ca trei ani să petrec în pocăinţă.” Stareţul a răspuns: „Este mult!” Fratele a zis: „Atunci porunceşte ca să mă pocăiesc un an.”
Stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Auzind aceasta, ceilalţi fraţi au zis: „Apoi până la patruzeci de zile se cuvine a petrece în pocăinţă?” Iar stareţul iarăşi a răspuns: „Este mult!” Şi a adăugat: „Eu socotesc că de se va pocăi omul din toată inima şi de va pune gând tare, ca de acum să nu se mai întoarcă la păcat, apoi în trei zile îi primeşte Dumnezeu pocăinţa! Toate cele peste măsură sunt ale dracilor.”
Avva Pimen cel Mare, Vieţile sfinţilor, 27 august

–   Trebuie să ne deprindem a privi omul aşa cum este el în adâncul adâncului său. Aşa se raportează Dumnezeu la noi. El nu ne iubeşte pentru că suntem buni; Dumnezeu este milostiv faţă de noi nu pentru că merităm milă sau dragoste. El pur şi simplu ne iubeşte.

–   Dacă suntem în stare să fim recunoscători pentru faptul că cineva – Dumnezeu sau om – poate să ne iubească fără nici un temei, putem deveni alţi oameni. Şi în căsătorie lucrul acesta are o importanţă atât de mare! E esenţială această credinţă în om; această capacitate de a ne aminti că numai prin dragoste aproapele meu poate fi ajutat să devină aşa cum l-a plănuit Dumnezeu; numai prin dragoste poate fi adusă la lumină întreaga lui frumuseţe.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Taina iubirii

–   „Lucrarea lăuntrică” prin excelenţă este rugăciunea, în întreaga bogăţie de semnificaţii pe care această noţiune o are în Scriptură şi Tradiţie. „Spune-mi cum te rogi şi îti voi spune ce crezi” – am putea spune modificând un cunoscut proverb. În practica rugăciunii devine evidentă esenţa faptului de a fi creştin, modul în care credinciosul se raportează la Dumnezeu şi la semenii săi. Numai în rugăciune creştinul e în mod efectiv el însuşi.
Ieromonah Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale

–   De ce a poruncit Domnul să ne iubim vrăjmaşii? Nu pentru ei, ci pentru noi! Căci atâta timp cât ţinem în noi gândul despre vătămarea pe care ne-a adus-o cineva, nu avem pace şi nici linişte. Trebuie să ne lepădăm de asta. Cum? Trebuie să iertăm din inimă. Dacă se iartă din inimă, e ca şi cum nu a fost nimic. Dacă acela e iertat, atunci pacea pune stăpânire pe sufletul tău.
Stareţul Tadei de la mănăstirea Vitovniţa, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt

–   De ce oamenii nu iubesc adevărul? Ei iubesc, fireşte, şi adevărul, pe care nu l-ar iubi dacă în memoria lor nu s-ar afla o oarecare noţiune a adevărului. De ce nu se bucură de adevăr? De ce nu sunt fericiţi? Fiindcă sunt mult mai intens preocupaţi de alte lucruri, a căror putere de a-i face fericiţi este mai mare decât puterea de a-i face fericiţi a firavei amintiri a adevărului. În oameni încă se mai află o mică lumină; să meargă, să meargă, pentru ca să nu-i apuce întunericul!

–   Dar de ce adevărul naşte ură? De ce este văzut ca un duşman unul din slujitorii Tăi vestind adevărul, de vreme ce oamenii iubesc viaţa fericită, care nu este altceva decât bucuria întemeiată pe adevăr? Aceasta nu se întâmplă decât pentru că iubirea pentru adevăr este atât de mare încât oricine iubeşte ceva care nu este adevărat vrea ca ceea ce iubeşte să fie adevărat şi, fiindcă nu vrea să admită că se înşeală, nu vrea nici să se lase convins că greşeşte! Şi astfel, oamenii urăsc adevărul de dragul a ceea ce cred ei că este adevărat.

–   Iubesc adevărul când îi scaldă în lumina lui şi îl urăsc când îi contrazice. Deoarece nu le place să fie înşelaţi, dar vor să-i înşele pe alţii, oamenii iubesc adevărul când el li se prezintă, dar îl urăsc atunci când le arată greşelile lor. Iată pedeapsa cu care adevărul îi răsplăteşte: ei nu vor să le fie dezvăluită greşeala, dar el le-o dezvăluie totuşi în pofida voinţei lor şi, în acelaşi timp, rămâne ascuns pentru ei… Şi totuşi, chiar şi aşa, oricât de nenorocit ar fi, sufletul preferă să-şi afle bucuria mai degrabă în adevăr decât în minciună. Şi va fi cândva fericit dacă, lăsând deoparte orice piedici sau supărări, se va bucura de singurul Adevăr, prin care sunt adevărate toate celelalte lucruri.
Fericitul Augustin, Confesiuni

³   Fără ca omul să-şi schimbe locul, mintea lui hoinăreşte prin lume (Ep. 7, 1), resortul acestui „vagabondaj” fiind patimile: „Căci mintea împătimită se învârte în cerc şi ajunge cu anevoie de stăvilit când vizitează materiile care produc poftele; dar când ajunge nepătimitoare, atunci se opreşte din rătăcire întâlnind realităţile necorporale care-i împlinesc dorinţele duhovniceşti” (Cog 26). Pentru a favoriza această „fermitate” imobilă a minţii (Or 2.72), este recomandată „citirea Cuvântului lui Dumnezeu”. „Căci nimic nu contribuie atât de mult la rugăciunea curată ca cititul dumnezeieştilor Scripturi… Nimic nu izbăveşte [de gândurile rele] ca meditarea Cuvintelor sau raţiunilor lui Dumnezeu”… De aceea monahii, ca şi toţi creştinii la început, îşi consacrau mult timp lecturii şi meditării Scripturilor.
Evagrie Ponticul, Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi replici împortiva lor

–   Să se veselească toţi cei ce nădăjduiesc întru Tine; în veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toţi cei ce iubesc numele Tău. Că Tu vei binecuvânta pe cel drept, Doamne, căci cu arma
bunei voiri ne-ai încununat pe noi.
Psalmul V, 11-12

sursa: http://www.apostolia.eu

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: