We Hail Thee Mary (1891)
Într-o vreme când începusem să am reticenţe faţă de pictura lui Gauguin, am încercat să mă conving, supralicitând îndoielile unor exegeţi mai acri, că o bună parte a pânzelor lui e opera unui braconier, un plagiat scăldat în lumina umedă a tropicelor.
Am căutat cu o voluptate care astăzi mă face să zâmbesc exemplele care dovedeau brigandajul. Pe măsură ce le confruntam, îmi era tot mai limpede că, în ciuda orgoliului cu care declara că nimeni nu l-a învăţat nimic, Gauguin a tras, totuşi, adesea cu ochiul la reproducerile aduse cu el în Oceania. Rătăcind prin paradisul lui tropical, întâlneam şi fantome care umblă prin muzeele Europei. Mai mult, descopeream cu surprindere că braconierul nu s-a sfiit să braconeze chiar pe propriul său teren.
Reproşul lui Cézanne că Gauguin i-a şterpelit trucurile şi i le-a plimbat pe la tropice nu era prin urmare chiar o simplă glumă… La capătul acestor eforturi am descoperit că ele au fost inutile. Fascinaţia pânzelor lui Gauguin continua să exercite asupra mea o atracţie unică, inexplicabilă şi ironică. Există un mister al acestei picturi pe care oricât l-am explica, el ne scapă. Şi oricât l-am înfrunta, el rămâne intact.
Aha oe feii? (What! Are You Jealous?) (1892)
Odată ce ne-a muşcat şarpele pe care-l ţine în mâini Gauguin într-unul din autoportretele sale, otrava lui subtilă e, se pare, fără leac. Faptul mă intrigă cu atât mai mult cu cât, la un pictor ca Gauguin, e greu să facem abstracţie de om, iar omul ne şi deconcertează uneori. Răceala cu care a primit vestea sinuciderii lui Van Gogh e un exemplu. În plus, când abia ne-am obişnuit cu ideea că e un plebeu rătăcitor, el işi dă brusc aere de prinţ oriental. Van Gogh desluşea în pictura lui “un caracter blând, dezolat”, dar Van Gogh o vedea astfel influenţat, desigur, de propriul său caracter.
În realitate, acest amestec de braconier, somnambul şi geniu care se numeşte Gauguin şi care stârnea antipatii cu aceeaşi uşurinţa cu care fascina e, uneori cel puţin, tot ce poate fi mai diferit de tandrul şi exaltatul Van Gogh, cel mai laic sfânt al picturii. Într-un autoportret dedicat olandezului, s-a identificat singur cu Jean Valjean din Mizerabilii. Un Jean Valjean, adaugă el, personificând un pictor desconsiderat, târându-şi mereu lanţul prin lume. “Un prizonier”, exclamă la rândul său Van Gogh în clipa în care a văzut autoportretul.
Un prizonier, da, însă unul care şi-a atârnat singur de picior lanţul pe care-l târăşte. E ciudăţenia acestui ocnaş al mirajelor, cu nasul acvilin şi pleoapele grele. Dar şi grandoarea lui. Căci lucrul cel mai impresionant la Gauguin, care-i răscumpără toate extravaganţele şi ne reduce la tăcere suspiciunile, este voinţa cu care renunţă la tot pentru a se dărui în întregime picturii. Au mai fost pictori care au trăit în mizerie, dar nimeni nu s-a despuiat ca Gauguin de tot ce-a avut pentru a aparţine numai artei. A existat o vreme când picta numai dumineca şi în zilele de sărbătoare. A dansat şi el lângă nimfele lui Corot, după care şi-a mutat şevaletul pe domeniile lui Pissarro. Apoi s-a hotărât să picteze “în toate zilele”. Atunci pictura şi-a cerut drepturile asupra întregii lui vieţi. Nu l-a mai lăsat să împartă timpul cu nimeni.
Market Day (1892)
Orice îl îndepărta de ea i se părea de neîndurat. A sacrificat totul, a pierdul totul, slujbă, cămin, prieteni, pentru ca, sărăcit, cu mâinile goale şi liber ca un primitiv, să se dăruiască în întregime unei singure pasiuni. La Paris, a lipit o vreme afişe, ca să aibă din ce trăi. În cea mai neagră mizerie, refuză să vândă o natură moartă de Cézanne, declarând că se va despărţi de ea numai după ce va fi renunţat la ultima cămaşă. În acest timp, ochii săi ciudaţi, de om care vine din Marte, cum zicea Van Gogh, caută cu obstinaţie dincolo de un orizont ştiut numai de el. Căci singurul cântec de sirenă pe care-l urmează acest aventurier este cel pe care-l murmură el însuşi.
Şi chiar dacă a aduce sacrifii artei nu înseamnă încă a face artă, n-am putea trece peste faptul că, spre deosebire de alţii, Gauguin a ajuns un Jean Valjean pentru că şi el a vrut-o. A renunţat la certitudinile unei situaţii cât de cât onorabile pentru a duce o viaţă de “lup jigărit”. Sau de pirat ciudat care ridică pe corabia lui steagul negru al revoltei împotriva civilizaţiei, dar care nu şi-a prădat decât propria viaţă pentru a o jertfi artei. “E un fel de Poussin fără cultură clasică”, s-a zis. Însă ce ne pot spune asemenea comparaţii ? Nici măcar căt o singură frază din mărturisirile tăioase ale lui Gauguin. “Cela je le ferai coûte que coûte”. Acest încăpăţânat care “ vrea să vrea” face parte dintre cei, destul de rari, care nu cunosc jumătăţile de măsură.
Matamoe (1892)
E hotărât să trăiască numai pentru visul său şi să meargă până la capăt, chiar dacă nu ştie prea bine unde duce drumul pe care a pornit. Cine să ridice piatra să-llovească ? Beneficiarii tuturor conjuncturilor ? Îndeobşte, ei se mulţumesc să surâdă cu binevoitoare compasiune. Încă un Don Quijote. Da, încă un Don Quijote. Însă unul care a renunţat şi la Rosinanta şi la Sancho Panza. Chiar şi la Dulcineea. Tehura nu e decât o frumoasă tahitiană. Adevărata Dulcinee a acestui Don Quijote care târăşte lanţul lui Jean Valjean este arta. Pentru ea a sacrificat totul.
Şi apoi, dacă unii dintre cavalerii rătăcitori au devenit mizantropi, poate că nu sunt numai ei de vină. Dacă au urât civilizaţia, poate că au avut şi motive s-o facă. Să nu aruncăm totul în seama ciudăţeniilor caracterului lor. Altfel, admiraţia “comprehensivă” riscă să fie doar un mod ipocrit de a eluda adevărul.
Publicat în revista “Flacăra” nr. 1287 din 07.02.1980
SERTARUL CU GANDURI 