Octavian Paler – Veneţienii (II). Tiţian şi Venus – 1.

Giorgione and Titian. Portrait of a Venetian Gentleman

Într-un fel, omul Renaşterii încheie un compromis. Obosit de sfâşierile metafizice, se întoarce spre valorile accesibile. El renunţă, aparent cel puţin, la imposibil pentru a epuiza, cum spusese cândva Pindar, domeniul posibilului. Săgeata gotică ţintise absolutul, dar era momentul ca Anteu să atingă pământul din nou pentru a-şi spori puterile.

Tiţian e tocmai pictorul acestei tendinţe. El e fascinat nu de idei, ci de culoare. Şi nu întâmplător o pictează de atâtea ori pe Venus. Ştie că astfel e pe placul Veneţiei şi, mai ales, îi exprimă modul de a gândi, căci Veneţia a crezut totdeauna în valorile care pot fi atinse cu mâna. Leii ei auriţi au aripi nu pentru a zbura, ci pentru a sta mai bine pe soclu.

Într-adevăr, aici e domnia senzaţiilor. Vârtejul unei bacanale pe care ne-o înfăţişează Tiţian umple pădurea de veselie şi îmbată trupurile. Nu e prea greu să-ţi dai seamaa că zeii au intrat în solda Veneţiei şi I-au adoptat gusturile. Şi-au lepădat nimbul şi nu mai vor decât să trăiască, fără promisiuni deşarte. Căci nimic nu e mai nepotrivit în Veneţia decât să te gândeşti la viaţa de apoi. Aici totul, până şi iluziile, te fac să regreţi clipa care a trecut, sărbătoarea care s-a terminat, cântecul care s-a sfârşit, soarele care a apus lăsând o lungă trenă de lumină melodioasă ca în pânzele lui Giorgione. Hotărâtă să slăvească viaţa în formele cele mai pline de dorinţă, Veneţia n-a dispreţuit eternitatea, dimpotrivă, dar a visat s-o găsească în clipa care trece, nu dincolo de ea. Zeiţele preferă trupurille unor patricienee care n-au nevoie să fie convinse de farmecul lor, iar degetele madonei freamătă simţindd cireşele coapte. Chiar între zidurile îmbibate de igrasie totul conspiră parcă pentru fericire. Cum să nu devină şi zeii alţii aici? Cum să nu dorească Venus ceea ce femeile îşi doresc cel  mai mult? Nu nemurirea, ci fericirea. Nu rugăminţi evlavioase, ci imnuri de dragoste.

Titian. A Knight of Malta.

Toată istoria ei a educat Veneţia în acest sens. Schopenhauer e greu de citit chiar în palatele părăsite şi cu obloanele trase. Pe cheiuri, umbra lui Platon nu trece niciodată. În schimb, Alcibiade a acasă pretutindeni. Nimeni nu râde de zădărnicia celor lumeşti şi nu visează aici să devină ascet. Veneţia cunoaşte o singură măreţie: măreţia trăită. Tiţian la fel.

În orice caz, aşa îmi explic că şi azi Veneţia trăieştee după aceeaşi credinţă ca în vremea lui Tiţian. Aşezată la răspântia dintre iluzie şi orgoliu,  dintre glorie şi dezamăgiri, ea nu s-a lăsat niciodată atrasă de ispitelee unei filosofii a negaţiei. Nici acum, în plină decadenţă, nu-şi întoarce capul spre deşert, pentru a visa o sărăcie sfântă. Învăţată cu fastul, încearcă să-şi joace decadenţa cu fast. Şi nici Între palatele care se cufundă, vorbele eclesiastului nu sunt ascultate de nimeni. Deşertăciunea deşertăciunilor? De ce deşertăciune când Veneţia ştie că gloria şi veselia există? Ea le-a pierdut, dar are ceva mai bun de făcut decât să le dispreţuiască: să le regrete.

Toate acestea fac parte din firea Veneţiei şi  din pictura celui mai mare colorist al ei. Şi n-ar fi prea mult să spunem că, mai presus de orice, Veneţia reprezintă un mod de a trăi şi un mod de a regreta că totul se sfârşeşte. Amurgul vorbeşte despre dragoste ca amiaza. Numai că o face în şoaptă şi cu tristeţea că timpul dragostei declină ireversibil. Acum, ce-I drept, măreţia ambiţioasă de odinioară a cedat locul unei măreţii pe care numai dezolarea demnă o poate întruchipa. Dar asta priveşte cumva morala. Pentru a-l înţelege pe Tiţian e deajuns să înţelegem de ce pictura veneţiană a exaltat culoarea şi frumuseţea. Nicăieri Venus nu e atât de senzuală şi în somn. Acest oraş de negustori parveniţi a unit din instinct frumuseţea şi orgoliul; şi chiar nudurile sunt în tablourile pictorilor săi somptuoase. Carnaţia zeiţelor lui Tiţian are aceeaşi magnificenţă ca a palatelor veneţiene, iar culoarea lui e un strigăt de sânge care arde buzele. El cântă voluptatea unui oraş care, deşi s-a născut din iluzii, e, în fond, un oraş realist, cel puţin într-o parte a balanţei.

Această frumuseţe contestă nu atât urâtul, cât moartea. Apollo, cu surâsul său abstract, e ignorat în lagună deoarece veneţienilor nu le-a plăcut niciodată să li se aducă aminte că există lucruri mai importante decât ambiţiile şi serbările lor. Ei nu s-au dat niciodată în vânt după ideile pure, le-au preferat întotdeauna închise într-o materialitate grea şi somptuoasă; s-au aventurat cu mai puţin entuziasm decât pe mări pe cărările spinoase ale adevărului şi, când au făcut-o,  au fost convinşi că adevărul aparţine celui ce deţine puterea. În schimb, nu e nimic surprinzător în faptul că Venus e sărbătorită ca pe vremuri curtezanele din Corint. La Veneţia numai ipocrizia e indecentă. Iar distincţia dintre virtute şi păcat e o chestiune de optică.

Titian. Concert Champetre.

Şi pe urmă toate fructele din tablourile lui Tiţian sunt coapte ceea ce înseamnă că arta urmează aici destul de fidel filosofia practică a Veneţiei. Din moment ce frumuseţea merită să fie zeiţă, ea trebuie împodobită, cucerită şi admirată ca o femeie. Cascada de păr auriu a Venerei arde uneori ca o flacără. Trupul e plin, carnea sidefie. Dacă se poate spune aşa, pictorul a vrut să facă şi nudul luxos. E evident că zeiţa n-a ieşit din valurile mării, ci din cada de baie. Şi că nici nu-i trece prin minte să se mai întoarcă vreodată în Olimp câtă vreme Veneţia îi oferă prilejul să fie admirată şi dorită. Nu se aud valurile lagunei, dar leii de aur suiţi pe coloane trebuie să fie undeva pe aproape.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1294 din 27.03.1980

Octavian Paler – Veneţienii (I). Tiţian şi Veneţia.

Titian. Pope Alexander VI Presenting Jacopo Pesaro to Saint Peter (1502-1512)

Veneţia ştie cât de necruţător e timpul cu vanităţile şi ar putea fi cel mai bun profesor de modestie dacă poezia nu i-ar fi dat mai mult decât a pierdut pe mări. Ea naufragiază în lagună şi în propriul ei trecut. Dincolo de carnavalurile regizate pentru străini e o linişte spectrală, ca o noapte a sunetelor. Apa putrezeşte lent pe canaluri, şi chiar porumbeii veneţieni suferă de o boală misterioasă care îi ucide şi îi împuţinează…

Înfrântă pe mări şi în ambiţiile ei, Veneţia a devenit însă capitala romantismului. Amatorii de elegii à la carte adulmecă aerul derutaţi. Tăcerea e mai puternică decât cântecele de odinioară! Măreţia s-a transformat în melancolie, iar naufragiul este somptuos. Aristotel nu glumea spunând că poezia este mai adevărată decât istoria. Teama pe care o inspira cândva cetatea dogilor s-a schimbat în dragoste, admiraţia în fraternitate şi pe măsură ce oraşul s-a depopulat, el a devenit mai mult decât un oraş.  Gata să jubileze pe cheiuri, magistraţii iremediabilului se opresc nedumeriţi. În mijlocul umilinţelor timpului, Veneţia şi-a păstrat orgoliul de totdeauna. Ea e mai demnă în înfrângeree decât au fost alte cetăţi după o victorie. Declinul are o grandoare pe care aatâtea puteri o bovarizează în zadar. Din ziduri emană nu numai o tristeţe insidioasă, ci şi o vrajă care subjugă, mai sigur chiar decât o făcea pe vremuri semeţia Serenissimei.

Titian. The Legend of Polydorus (1505-1510)

Fiecare dintre cei veniţi aici pregătiţi de compasiune se transformă într-un învins. Veneţia nu mai are nevoie de flote, de ceremonii fastuoase şi de neînduplecatul Consiliu. Îi ajunge fosforescenţa dezamăgirilor  ei ca să obţină de la noi o capitulare fără condiţii. Întocmai ca Tiţian în autoportretul de la Prado. Copleşit de vârstă, îmbrăcat în negru, cu barba revărsată ca o pată albă peste haina austeră, cu aer de ascet îmbătrânit între amintiri, cu chipul zugrăvit în culori spectrale, el impune mai mult decât înainte. Abia acum ne gândim la semnificaţia episodului când Carol Quintul, spre stupoarea curtenilor, i-a ridicat un penel căzut pe jos. Regii n-au altă soluţie dacă vor să se apropie de artă decât să se aplece în faţa ei. Numai discipolii lui Tţian n-au înţeles forţa acestui bătrân. Cum maestrul lor obişnuia să revină asupra unor opere de tinereţe, şi cum ei îşi închipuiau că asta va ştirbi valoarea lor, I-au pus alcool metilic în culori pentru ca ulterior adausurile să poată fi mai uşor îndepărtate.

The Legend of Polydorus. (1505-1510)

Lui Tiţian îi plăcea, se pare, această privire laterală. Dar nicăieri ea nu scrutează atât de departe. Ca şi cum, pe măsură ce pictorul a înaintat în vârstă, ţinta pe care o urmărea s-a îndepărtat în spaţiu. Acum, vede parcă Veneţia ca şi noi. Corăbiile care veneau încărcate din Orient au dispărut, aurul de pe leii veneţieni s-a stins, statuile de bronz s-au coclit, zidurile s-au  ros, treptele s-au tocit şi pe multe nu mai urcă decât singurătatea, balurile de odinioară au devenit literatură, palatele s-au umplut de fantome, vechile serbări ale logodnei cu marea au rămas o amintire, iar oglinzile obosite abia mai suportă tăcerea după fastul ce le-a orbit altădată…

Dar în vreme ce Veneţia a devenit ea însăşi muzeu, în muzee regăsim o Veneţie care nu-şi pune problema eşecului. Flota veneţiană a fost demult înfrântă şi a ieşit din scenă, ambiţiile de mare putere maritimă au apus, dar în muzee, în strălucirea culorilor lui Tiţian, Veneţia e încă aşa cum a fost. Neînvinsă. Nu, Tiţian nu vede acelaşi lucru ca noi.

St. Mark Enthroned with Saints. c.1510

Dealtfel, el s-a comportat întotdeauna în faţa şevaletului în felul în care Veneţia şi-a creat faima şi palatele  ridicate pe piloni. Fără să şovăie. Iar în pictura sa regăsim toate calităţile şi defectele Veneţiei. Aceeaşi distincţie princiară, acelaşi orgoliu, acelaşi gust pentru strălucire şi aceeaşi neputinţă de a trăi o idee până la miezul ei dureros, căci Tiţian se opreşte totdeauna într-un punct unde norocul şi viaţa îi surâd din nou. Ca şi Veneţia, nu şi-aa căutat gloria în modestie. A iubit mereu onorurile şi nu acceptă rivalităţi. Iubeşte culoarea, fastul, podoabele şi supremaţia. Să nu ne lăsăm înşelaţi de veşmintele sale de-acum. Nimeni n-a reprezentat mai bine Veneţia somptuoasă, senzuală şi himerică decât acest octogenar cu veşminte simple şi figură de înţelept stoic. El a jucat acelaşi rol în istoria picturii, ca şi Veneţia în istoria mărilor şi a iluziei. A îndrăznit fără să se îndoiască de victoria sa şi a risipit o vitalitate uimitoare fără teama de a o secătui. Învăluit de o muzică tăcută, aceeaşi care învăluie palatele veneţiene, Tiţian nu priveşte lumea cum o va face Rembrandt.

El a simţit mereu ca Veneţia şi a gândit ca ea. Când cucereşte adevărul unei mâini o face la fel cum corăbiile veneţienee au cucerit mările. E puţin teatral,  ca şi Veneţia, şi în aceeaşi măsură cu ea preţuieşte obiectele scumpe. Nici aici n-a rezistat să nu-şi pună peste veşmintele prea severe un colier strălucitor de aur. Şi dacă există o vagă oboseală în mişcările întrerupte şi pe chipul supt, ea nu trebuie  exagerată. Nici Veneţia nu e altfel când serbările încetează şi umbra palatelor rămâne singură pe apa canalelor să se îngâne cu noaptea.

Tizian - The Concert. c.1510

De fapt, această Veneţie e la fel de neînduplecată cu artiştii ei ca şi cu duşmanii ei. Ea le cere să aibă acelaşi gust cu ea, să îndrăznească şi să obţină victorii chiar şi acolo unde începe eroarea. Şi dacă a învins marea, de ce n-ar învinge Veneţia arta?

Mai târziu, ea va afla că n-a învins nici marea, nici arta. Amândouă se vor răzbuna. Marea măcinând lent zidurile, arta pictându-i agonia. Dar deocamdată, nimeni nu ştie ce va urma. Deocamdată marea şi arta se supu. Marea se logodeşte cu dogele şi Tiţian cu culoarea.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1293 din 20.03.1980

Wordle + Parinteasca Dimandare

Am descoperit Wordle acum aproape doi ani.  Recidivez azi cu trei imagini pentru aceeasi poezie „Parinteasca Dimandare”:

Parinteasca Dimandare – 01

Parinteasca Dimandare – 02

Parinteasca Dimandare – 03

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IX). O sinucidere în Paradis

“Ce vom face noi visătorii?”, se întrebase Gauguin cândva. La cincizeci de ani e gata să răspundă. Va înghiţi arsenic, terminAnd şi cu visurile şi cu suferinţele. Într0o zi, cAnd n-a mai putut să-şi forţeze iluziile, s-a urcat pe munte şi a încercat să-şi pună capăt zilelor. Din fericire, doza fiind prea mare, i-a provocat vărsături care au anulat efectul otrăvii.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Întrebările însă rămân. Cum să te sinucizi într-un paradis? Şi ce paradis mai e acela în care oamenii poartă arsenic prin buzunare? Pictorul abia terminase, jos, în coliba lui, marea sa pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? Iar un om nu-şi poate pune aceste întrebări pentru ca în clipa următoare să înghită arsenic, îmi spun,  decât dacă nu mai vede altă cale de a supravieţui. Espérer c’est presque vivre… Dacă Gauguin nu mai vrea să trăiască, înseamnă că nu mai poate spera. Că nisipul legat cândva într-o batistă la capătul unui băţ a sporit atât de mult încât nu se mai văd limitele deşertului. Şi chiar înmiresmată, singurătatea e greu de îndurat.

Oricărui artist, dacă nu-I mai rămâne nici o altă speranţă, îi rămâne arta sa. Dacă îşi pierde prietenii şi iubirile, îi rămâne măcar lupta cu îngerul. Dacă rămâne într0o înfricoşătoare singurătate, mai poate să ridice în această singurătate o credinţă. O operă. O himeră. Un artist care încrucişează braţele nu crede, poate, destul în arta lui. Nu crede că arta merită să trăieşti la nevoie numai pentru ea. Şi atunci îşi părăseşte tabloul pe care titlul abia s-a uscat pentru a da un răspuns la întrebarea pe care şi-a pus-o, înghiţind ca Doamna Bovary otravă. Cum să-l privim pe Gauguin astfel fără să aducem grave prejudicii artei? O artă care nu e în stare să îndure orice ca să existe ne va stârni totdeauna unele îndoieli privind rostul ei. Îi putem ierta lui Gauguin ura împotriva civilizaţiei câtă vreme putem crede că a dorit o valoare mai importantă decât ea, dar dacă singura concluzie e arsenicul, atunci cum să visăm mai departe la aventura lui? ÎnfrAngerea nu i-ar aparţine exclusiv. Ar aparţine artei. Şi dacă putem accepta eşecul unui om, nu putem accepta eşecul artei. Dincolo de toate experienţele penibile pe care a trebuit să le înfrunte, ea trebuie să-şi urmeze drumul. Nu se poate opri pe un munte, declarând, în timp ce ne arată doza de arsenic: iată răspunsul.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Mi s-a reproşat uneori încăpăţânarea cu care am susţinut că nu bolile, nu suferinţelee ne-au umplut bibliotecile şi muzeele. Te înşeli, mi s-a spus. Ne place sau nu ne place, durerea şi bolilee au hrănit geniul. Încuviinţăm sau nu, Golgotele au făcut spiritul să vibreze. Din cel mai tulbure noroi, au ţâşnit florile cele mai preţioase. Focul comorilor nu dansează mai bine decât deasupra ţărânii stropită cu sânge şi sfinţită cu suferinţă. Ce să le răspund acestor oameni? Să-I contrazic când ei îmi aduc aminte că geniul (etern) a trebuit să locuiască adesea în haina (trecătoare) a suferinţei şi că statisticile ne pot demonstra oricând o realitate greu de trecut cu vederea? Sau când îl invocă pe Pscal: “calităţile în exces ne sunt duşmani, dar nu pe faţă; nu le sinţim, le îndurăm”. Da, aşa stau lucrurile. Ştiu şi eu. Însă trebuie să adaug că nu statistica am negat-o. Şi nici acum n-o neg. Ci concluzia că suferinţa e necesară dacă nu vrem să golim lumea de genii; mai mult, poate că suferinţa ar trebui provocată, nu-I aşa? Că bolile ar trebui ajutate, rănile făcute să sângereze, durerea răspândită, sporind astfel şansele de a îmbogăţi muzeele şi biiotecile. Dacă la fiecare pas va exista o Golgotă, dacă vor fi cât mai mulţi oameni împinşi la disperare, dacă fericirea va fi limitată la maximum, atunci vor fi mai multe şanse să avem un nou Van Gogh, un nou Gauguin. Nu contează că Rafael a fost fericit şi totuşi e un pictor mare. Nici că Renoir sau ţiţian pictau la optzeci de ani cu ochii uimiţi încă de frumuseţea lumii. Acestea sunt excepţii. De regulă, geniile au avut nevoie de arsenic sau de pistol ca să curme o viaţă de lup jigărit, asta ar trebui să recunoaştem?

Dar în orice labirint nu există decât o singură soluţie. Să te întorci cu ajutorul dragostei acolo unde soarele şi speranţa strălucesc. Şi poate că firul Ariadnei depinde de noi. Dacă ştim să-l descoperim. Cum zicea Montaigne, orice raţionament e ca un vas cu două toarte, trebuie să alegi partea ca­re-ţi corspunde, dar într-o lume în care speranţa se confruntă cu ameninţările omul are o singură alegere de făcut. Nu intâmplător, probabil, cazurile de solitari care ne interesează cel mai mult sunt cele “imperfecte”, în care cei în cauză au descoperit în singurătate că ea e totuşi de nesuportat.

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Privesc ultimul autoportret al lui Gauguin cu gândul că un om care se întreabă Încotro ne îndreptăm? Nu se poate sălbătici chiar dacă se afundă tot mai mult în iluziile sale de “sălbatec”. În Insulele Marchize, Gauguin îşi botează coliba “casa bucuriei”. Ironie? Sau Jean Valjean, tot târându-şi lanţul, a ajuns să-l iubească? Într-o zi de mai a anului 1903, un indigen, un fost canibal din Hive Hoa, străbate cătunul şi strigă “Gauguin a murit, nu mai există nici un om”. Ciudat şi tulburător strigăt! Chiar dacă Gauguin n-ar fi umplut muzeele cu soare tropical, el a făcut pe  cinevaa să creadă că după moartea sa nu mai există oameni. Iată un amănunt a cărui semnificaţie e trecută îndeobşte cu vederea, în vreme ce Gauguin e privit uneori cu o admiraţie convenţională, care îşi alege drept obiect nu operaa, ci celebritatea ei. Uitându-se că un răspuns se poate demoda. O întrebare niciodată.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1292 din 13.03.1980

Sa radem…

Am de cateva luni, pe stick, o imagine luata din Linn Stamp News, cu gandul de a o posta aici. Am lasat loc altor articole mai serioase (mi-am spus eu !) si am tot amanat postarea ei, desi are un umor de cea mai buna calitate Azi i-a venit randul:

Linn Stamp 2010, 01-18

PS. Cred ca aniversarea a 100 de postari se poate face cu umor !!!

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (IX). Discurs sub ghilotină.

And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.

Gauguin pictează acum ca pe eşafod. deasupra lui, în văpaia cerului tropical, cuţitul ghilotinei aşteaptă ascuţit. Călăul lipseşte, dar nici nu e nevoie de el. Pictorul însuşi va încerca într-o zi să-i facă treaba. Ca Van Gogh. Ghilotina miroase a fructe de mango, eşafodul e ridicat din crengi şi frunze de palmier, ca şi coliba în care locuieşte pictorul, dar ce importanţă are scena pe care murim ?

Dacă muntele unde se va duce Gauguin să înghită arsenic e undeva în Pacific, iar lanul de grâu în care se împuşcă Van Gogh e în Provenţa, asta nu e decât o chestiune de decor. Problema e a mâinii care caută otrava în buzunar sau ridică pistolul. Şi, în ultimă instanţă, a inimii care în acest timp nu strigă “Opreşte!”. Ce trebuie oare să trăiască un om pentru a ajunge aici ? Pe deasupra, acest om e şi artist. Ştie, aşadar, că arta s-a născut pentru a ne apropia de viaţă, nu pentru a ne rupe de ea.

Până atunci mai e totuşi. Gauguin ne arată în continuare trupuri arămii, o plajă pe care nisipul e acum aproape violet, fructe de mango. Culorile sunt ca de obicei strălucitoare şi natura pare, ca totdeauna, fericită. Apoi, dintr-o dată un autoportret. Lângă Golgota, scrie pictorul în stânga tabloului jos, adăugând o dată, 1896, şi, iată, cerul se clatină. Deci, totul nu era decât o minciună frumoasă ? După ce a scormonit prin cenuşa legendelor despre paradisul pierdut, aceasta e conclizia lui Gauguin ? Golgota ? E drept că Golgota sa e înmiresmată, cuiele sunt parfumate, dar cu atât mai rău. Nimeni n-a risipit mai mult legenda paradisului pierdut decât cei care s-au încăpăţânat s-o dovedească.

Paul Gauguin. The Call (1902)

Şi nu e nevoie să te duci la capătul pământului pentru a fi singur, să recuzi realitatea pentru a crea alta în care să fii răstignit, să invoci dreptul de a încerca totul pentru a reuşi numai să fii asemenea celorlalţi care au suferit. După tot zbuciumul lui Gauguin, ne deconcertează să aflăm că unicul lucru pe care l-a descoperit la tropice este ceea ce avea la îndemână şi la Paris. Ce să mai credem acum ? Cerul e cald, cocotierii foşnesc liniştiţi, pe mare lunecă pirogile ca de obicei, însă pictorul  murmură “ce aventură nebună, urâtă şi tristă e călătoria mea în Tahiti”. Se simte la capătul forţelor, uzat şi bolnav. Scuipă sânge şi constată că a îmbătrânit mult. În vreme ce strânge din dinţi, alege încă aceleaşi culori pure, dar scrisorile nu ne ascund că Gauguin se teme acum şi are nevoie de toată forţa lui. “Îngenunchez şi las la o parte tot orgoliul meu; nu sunt nimic decât un rata”, sună teribil după ce ai mizat totul pe o credinţă.

Nu, a fost doar un moment de slăbiciune. Iată că se corectează singur. “Dar trebuie să continui lupta, mereu, mereu. Tu n-ai încredere în viitor, dar eu am încredere pentru că vreau să am. Fără asta d emult mi-aş fi zburat cerierii. A spera înseamnă aproape a trăi. Trebuie să trăiesc ca să-mi fac datoria până la capăt şi nu pot decât forţându-mi iluziile, creîndu-mi în vis speranţe”.

Am recitit de nenumărate ori aceste fraze. Şi de fiecare dată m-am gândit că spunând asta un om spune totul. Deoarece se poate trăi fără curaj, însă n-am putea trăi fără să credem în ceva decât dacă am renunţat să visăm. Or, Gauguin pare să repete îndârjit: Eu am un vis şi-l voi urma cu orice preţ. Singura logică pe care o recunisc este cea care ma apropie de el. Dincolo de asta nu accept nici un sfat şi nici un reproş… Espérer c’est presque vivre.

Iată, poate, dacă nu cea mai frumoasă, oricum cea mai bună definiţie a speranţei. Speranţa nu este viaţă întreagă, ci aproape viaţă, dar fără ea viaţa e cu neputinţă. Chiar dacă există situaţii în care singurul mod în care se mai poate trăi demn este acesta: aproape a trăi. Căci nu există nedreptate absolută şi poate nici nefericire abolută câtă vreme omul mai are prin speranţă un drept de recurs. Când nu mai crezi într-o valoare trebuie să pui altă valoare în loc ca să mergi mai departe, dar ce valoare se poate pune în locul speranţei ? Întotdeauna mi-am zis că e normal ca un artist să caute să vadă lumea cum n-a mai văzut-o nimeni până la el, cu condiţia să vrea s-o vadă uneori ca toată lumea. Atunci, dacă a deznădăjduit cândva, va înţelege că acceptând să deznădăjduiască omul acceptă să fie strivit şi utilizat, punându-se în întregime la discreţia împrejurărilor şi destinului.

Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)

Cei care au totul îşi pot permite să dispreţuiască speranţa. N-au nevoie de ea din moment ce nu le lipseşte nimic. În schimb, celor care au renunţat, ca Gauguin, la totul, cu excepţia artei, speranţa le e indispensabilă. El care nu mai are o patrie, trebuie să-şi facă o patrie din speranţă. Altfel, lumea n-ar mai fi pentru el decât o imensă singurătate. De aceea vorbeşte mereu de lupta lui. Lupta lui pentru pictură, lupta pentru viaţă. Espérer c’est presque vivre nu sunt vorbele unui filosof care ajungând la capătul frazei îşi va mânca liniştit biftecul şi-şi va respecta apoi netulburat siesta, ci ale unui om care are nevoie de filosofie doar pentru a-şi face curaj.

El are un scop şi o metotă. O metodă, dealtminteri, simplă, care se reduce la un singur cuvânt : azi. ’’ În loc să-mi risipesc forţele în griji pentru ziua de mâine, pun toate forţele mele în chiar ziua de azi”. Şi e chiar mândru uneori că are de luptat cu situaţii care îi cer să-şi ascută voinţa pentru a le înfrunta. Dar cine repetă atât de des acest lucru n-o face oare din teamă că ar putea să renunţe ? Nu urmăreşte să-şi întărâte orgoliul, ca să nu cedeze presiunilor disperării ? Există lucruri pe care un artist nu vrea să le spună şi totuşi le spune. Gura care rosteşte lângă Golgota fraze despre curaj e amară.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1291 din 06.03.1980

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VIII). Eva tropicală.

Vahine no te tiare (Woman with a Flower). 1891

În Tahiti, Gauguin a atârnat pe peretele colibei sale o reproducere după Olympia. Într-o zi, văzând-o, un indigen l-a întrebat pe pictor dacă era soţia lui. Nu trecuseră prea mulţi ani de când în rafinatul Paris tabloul lui Manet a trebuit să fie păzit de poliţie împotriva unui “linşaj” (dealtfel, primul care s-a bucurat de această tristă onoare) şi Gauguin îşi va fi spus în clipa aceea că les braves imbéciles de la métropole ar fi primit o lecţie auzindu-l pe sălbatecul din Tahiti, care nici măcar n-avea de uitat o listă lungă de întâmplări penibile din istoria gustului…

Rondul de noapte al lui Rembrandt a stârnit un cor de proteste, Van Gogh a vândut un singur tablou în timpul vieţii, El Greco a fost redescoperit după ce două secole a fost ignorat. S-a râs de Delacroix, sfinţii plebei ai lui Caravaggio au fost socotiţi prea realişti şi primejdioşi, arcaşii conetabilului de Bourbon trăgeau cu săgeţile în ochii lui Platon şi Aristotel din Şcoala din Atena a lui Rafael, călugării mânăstirii Santa Maria delle Grazie au tăiat Cina cea de taină a lui Leonardo pentru a deschide o uşă în perete între sala de mese şi bucătărie, oratorii Academiei lui Colbert cereau să fie exclus Evul Mediu din artă şi elefanţii din povestirile despre Alexandru şi Por împărat (pentru a nu pomeni de “un mijloc de locomoţie neutilizat în escadroanele noastre”), subtilul Lorenzo Magnificul îl prefera, totuşi, dintre toţi pictorii timplului său, pe Antonio Pollaiuolo.

Timpul n-a distrus decât o parte din statuile şi templele greceşti. Cele  mai multe au fost victimele intoleranţei, au fost sfărâmate când edictul care cerea să fie şterasă urma zeilor păgânia făcut din Fidias şi Praxitele pseudonime ale diavolului… Şi încă în secolul XX ne mai întrebăm ce este pictura: tabloul lui Apelles, la care, zice legenda, veneau în antichitate păsările să ciugulească boabele de struguri, într-atât ele păreau adevărate; sau umbrele care înconjoară filosofii lui Rembrandt.

Câteodată arta a trebuit să lupte chiar cu unii dintre maeştrii ei pentru a merge mai departe. Courbet vorbea despre Olympia ca despre o carte de joc. Théophile Gautier declara că ea nu se explică din nici un punct de vedere, chiar luând-o ceea ce este, “un model întins pe un cearceaf”. Insultele n-au ocolit exclamaţiile vulgare de genul “Dacă Olympia făcea bulevardul nu i s-ar fi dat trei franci”. Şi după toate acestea, cea mai ofensată femeie din istoria artei a devenit zeiţa artei moderne, în vreme ce peste numele fostelor glorii ale saloanelor oficiale se aşterne iremediabil o uitare ironică. În 1890, Olympiaeste cumpărată prin subscripţie şi oferită statului care o expune cu multă reticenţă în muzeul Luxembourg. În 1907, ea va intra la Luvru.

Vaïraumati tei oa (Her Name is Vairaumati). 1892

Între aceste două date, în 1895, are loc o expoziţie cu vânzare a tablourilor lui Gauguin din prima sa călătorie în Tahiti. Sălbatecul sperase să cucerească Parisul, dar Parisul nu vede în această expoziţie, ca şi Stridberg, decât “o harababură de tablouri însorite”. Lecţia Olympiei s-a dovedit cu totul inutilă. Acum sunt chiar mai puţini amatori pentru pictura lui Gauguin decât înainte şi singurul dintre pictorii consacraţi care-l preţuieşte este Degas. Chiar fostul său mentor, Pissarro, îl consideră mai degrabă abil decât vizionar, “un făcător de bibelouri”.

Profanii sunt nedumeriţi. Dacă maeştrii ridică din umeri sau îl dispreţuiesc pe Gauguin, ce să mai spună ei ? Poliţia nu mai e chemată  să apere tablourile, dar în seara închiderii expoziţiei Gauguin se simte înfrânt. Are patruzeci şi şapte de ani şi nu mai vrea decât să se cufunde într-un “mormânt înflorit” la tropice… (N-a trecut nici un secol şi jumătate de când primind de la Rousseau “Discursul…” în care elogia starea naturală, Voltaire îi răspunsese caustic : „Când citeşti cartea dumitale îţi vine să umbli în patru labe”. Posteritatea a trecut peste râsul lui Voltaire, aşa cum a trecut şi peste batjocurile adresate Olympiei. În loc să umble în patru labe, ea l-a aşezat pe Rousseau alături de Voltaire în Panteon. dar, vorba lui Picasso, oamenii încep poate totdeauna prin a nu se înţelege.

Autoportretul cu pălărie este ulterior acestor intâmplări, deoarece în spatele artistului, pe perete, distingem o reproducere după celebrul nud al Tehurei din Manao Tupapau. Ceea ce m-a frapat în autoportret este privirea lui Gauguin. Este privirea unui om care nu mai aşteaptă parcă nimic de la lumea exterioară. Şi-a concentrat întreaga energie spre ceea ce se petrece înlăuntrul sau. A ajuns oare la capătul puterilor şi speranţei ? El, care invoca dreptul de a îndrăzni totul, nu mai îndrăzneşte să încerce nimic ? Abia acum ni se înfăţişează blând, dezolat, cum îl văzuse bunul Van Gogh încă de la început. A ajuns la miezul amar al aventurii sale, iar pleoapele grele îi accentuează oboseala. Avid cândva de o natură fără păcate, a înţeles, se pare, că pentru a imagina un paradis, lucrul cel mai dificil e să-ţi uiţi decepţiile.

Acum ştie, poate, că omul nu trebuie să poarte cu sine un pumn de nisip în batistă ca să fie singur. Uneori, viaţa însăşi se însărcinează să sporească nisipul din jur, să te înconjoare cu un deşert. Şi ce altceva să faci într-un deşert decât să-ţi întorci privirea spre nălucile care­-ţi bântuie sufletul ?

Vahine no te vi (Woman with a Mango). 1892

 Tehura a fost uneori comparată cu Olympia. Este nu numai o Evă tropicală, ci şi o Olympia tropicală. O Olympia cu trupul arămiu, care se teme să stea pe întuneric. S-a furişat printre palmieri şi mangotieri şi s-a întins pe pat cu ochii dilataţi de spaimă. e o Evă de după păcat, dar care îşi păstrează frumuseţea iniţială. E mai frumoasă decât Olympia, n-a cunoscut decât marea şi dragosea şi, în paradisul ei, a trecut, fără să ştie, ca şi ruda ei din Paris,  prin infern

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1290 din 28.02.1980

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VII). Noa – Noa 2.

Paul Gauguin. Self-Portrait

Dar prin această natură indolentă întrebările dau târcoale. Vor să intre în chiar titlurile tablourilor şi adesea reuşesc. Şi ce rost au atâtea întrebări într-un paradis ?

Gauguin, care s-a pictat odată ca un sfânt sarcastic având ca emblemă două mere, fructele păcatului originar, caută acum inocenţa originară. Ne arată mereu aceleaşi feţe care oglindesc acordul lor cu destinul, acelaşi cer înflăcărat şi acelaşi nisip sălbăticit de soare… mereu aceleaşi femei cu mâinile mirosind a fructe de mango şi ascunzându-ne poate ceva… dar de ce nu reuşesc până la capăt aceste pânze să ne ducă într-o lume fără istorie, într-o natură fără vârstă şi fără timp ? Întrebările introduc timpul, istoria, vârsta, acolo unde, aparent, ele lipseau. Şi în clipa aceea ne dăm seama că această pictură e ca un fruct tropical, parfumat şi cald, care ascunde în carnea lui un sâmbure de singurătate confuză.
Paradisul devine dintr-o dată apăsător şi placid. Locuitorii lui privesc parcă spre un adevăr dispărut, au o sălbăticie senină şi gesturi lente, învinse de inutilitatea lor. Singura înţelepciune posibilă aici e să te goleşti de orice vanitate, să priveşti destinul cum ai privi marea sau cerul, fără vorbe prea multe. Şi ne amintim ca acelaşi Mallarmé care văzuse în Gauguin “omul primitiv suprem” a crezut la un moment dat că pagina albă, neconţinând nimic, putea evoca totul. Dincolo de parfumurile care ard în aer există o tristeţe insidioasă care încetineşte mişcările până la imobilitate.

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Strălucirea culorilor nu poate ascunde că paradisul acesta este totuşi un paradis trist; şi că pictorul său, care a căutat un paradis pierdut, nu şi-a găsit decât tristeţea iniţială; acea tristeţe secretă din pictura lui Gauguin pe care tropicele n-au făcut decât s-o umple de soare şi de miresme şi care, în ultimul  moment, după ce şarpele din mâna vrăjitorului-pirat a obosit să-şi mai  legene capul, ne lasă în sfârşit să ne readucem aminte că vraja artei nu stă într-o beţie de opiu, ci într-o beţie de adevăr. Dacă îmblânzitorul de şerpi s-a amuzat puţin, a făcut-o, poate, din pricina convingerii că nu ne trebuie prea multă suferinţă, altfel ea ne omoară. Şi poate că Evele lui arămii ne vor surâde într-o zi, într-adevăr, mai puţin amar decât Afrodita.

Ce am mai putea adăuga acestei tristeţi ? Poate faptul că un mit înseamnă mai mult decât o aventură, dar mai puţin decât decât o suferinţă trăită. Un supliciu pictat de Goya, spune Malraux, nu mai aparţine supliciilor, ci artei. În acest caz, un paradis himeric pictat de Gauguin nu mai aparţine himerelor, ci artei. Dacă acceptăm un asemenea punct de vedere nu mai e nimic de regretat. Nici o umbră nu mai traversează plaja unde femeile tahitiene aşteaptă calme ceva de nedefinit. Cum stau copiii şi zeii. Ele cunoscând totuşi, fără îndoială, îndemnul pe care odinioară Gauguin l-a înscris pe una din sculpturile lui : „Iubiţi şi veţi fi fericite”.

Iată de ce m-a nedumerit să constat că în Istoria artei a lui Elie Faure cam tot ce se zice despre Gauguin se reduce la un reproş. Pentru a regăsi bucuria, omul nu trebuie, ni se spune, să evadeze din oraşe, să se ducă printre primitivii de azi, aşa cum prerafaeliţii trăiau printre primitivii de altădată, şi să construiască în insulele îndepărtate peisaje arzătoare de o senzualitate încordată şi tulbure. Declaraţie riscantă într-un secol care a descoperit cu surpriză că în arta primitivilor sunt infinit mai multe luucruri de învăţat decât din lecţiile academismului. Acestui somnambul al speranţei care a fost Gauguin i se pot reproşa multe, dar numai după ce i-am admirat curajul şi credinţa în ideile sale. Alţii s-au mulţumit să predice reîntoarcerea la natură şi la izvoarele primordiale.

El s-a dus să trăiască şi să moară într-o colibă. Şi-a ars corăbiile de întoarcere, ca şi Cortés, dar nu pentru a cuceri un imperiu, ci o himeră. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru într-o lume care a dispreţuit de atâtea ori visul şi pe visători. A urmărit gloria ? dar un om nu e vinovat când doreşte gloria, ci când vrea s-o obţină prin mijloace nedemne. Gauguin face parte nu numai dintre cei care nu cunosc jumătăţile de măsură, ci şi dintre cei care îşi achită singuri nota de plată pentru iluziile lor. Şi chiar dacă scopul unui artist nu poate fi acela de a sta singur undeva într-o insulă, trebuie să recunoaştem că nu orice singurătate e sterilă, după cum nu orice fel de solidaritate e rodnică.

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

La urma urmei, nu ne cere nimeni să credem în mitul paradisului pierdut pentru a admite că el a jucat totuşi în istoria culturii un rol important. A le aminti celor care urmăresc Fata Morgana într-un deşert că ea nu e decât o iluzie a nisipului nu e totdeauna o dovadă de înţelepciune. Căci, poate, ei înşişi ştiu asta. Şi sunt iluzii la care un om nu mai poate renunţa, chiar dacă realitatea îl dezminte cu brutalitate. Crede în ele orice s-ar întâmpla. Coûte que coûte. Cum face Gauguin, din viaţa căruia nu lipsesc paradoxurile. Însetat de necunoscut şi de miraje, căutând zei sălbatici şi elanurile originale, el ne călăuzeşte în cele din urmă spre propria noastră enigmă. În fond, s-a dus la tropice pentru a fi cât mai aproape de noi. Atât de aproape, încât auzim cum taina existenţei noastre murmură. De unde venim ? Ce suntem ? Încotro ne îndreptăm ?

Gauguin nu ştie să răspundă, dar ne-a dus până acolo unde se aud întrebările.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1289 din 21.02.1980

Gânduri pentru totdeauna – 02

–         „Creştinismul este o religie absolută, dar, vorba lui Gandhi, are un cusur: e prea perfect! Poţi să-l imiţi, imperfect, dar una e imitarea şi alta e participarea care te face să te realizezi în tine, prin el, în mod total.” (Petre Ţuţea)

–         „Creştinismul este o imitare a naturii divine.” (Sfântul Grigorie de Nyssa)

–         „Creştinismul este primul umanism real: Evangheliile exclud programatic vio­lenţa şi crima din economia faptei umane.” (Gabriel Liiceanu în Uşa interzisă)

–         „Creştinismul e o metafizică a călăului.”( Friedrich Nietzsche în Amurgul idolilor)

–         „Creştinismul este pentru cele ale sufletului, nu pentru cele ale minţii.” (Constantin Noica în De Caelo)

–         „Creştinismul este o religie în care Dumnezeu îşi trimite Fiul să moară pentru tine.” (John Ashcroft)

–         „Creştinismul este una dintre multele erezii iudaice.” (Eric Hoffer)

–         „Creştinismul este o şcoală a fericirii.” (Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii)

–         „O Biblie în mâna valorează cât două în geantă.” (Autor necunoscut)

–         „Oamenii nu resping Biblia pentru că aceasta se contrazice pe sine, ci pentru ca îi contrazice pe ei.” (Autor necunoscut)

–         „Noul Testament este cea mai bună carte care a fost şi va fi vreodată cunoscută în această lume. ” (Charles Dickens)

–         „Este imposibil să conduci lumea cu dreptate fără Dumnezeu şi fără Biblie. ” (George Washington)

–         „Între coperţile unei singure cărţi, Biblia, sunt toate răspunsurile la toate problemele cu care ne confruntăm azi – numai să le citim şi să le credem.” (Ronald Reagan)

–         „Niciodată să nu laşi cărţile bune să ia locul Bibliei. Adapă-te din Izvor, nu din şuvoaiele care izvorăsc din Izvor.” (Amy Carmichael)

–         „Dumnezeu este pretutindeni. Totuşi, El nu vrea ca tu să-L gaseşti în altă parte, ci doar în Cuvânt. Caută-L şi-L vei înţelege corect. Altfel îl ispiteşti pe Dumnezeu şi înalţi idolatria. De aceea El a stabilit o anumită metodă pentru noi. Aceasta ne învaţă cum şi unde să-L căutăm şi să-L găsim, şi anume în Cuvant.” (Martin Luther)

–         „Ţine-te strâns de Biblie, ca singura speranţă a libertăţii tale. Scrie preceptele ei în inima ta şi pune-le în practică în viaţa ta.” (U. S. Grant)

–         „There is no surprise more magical than the surprise of being loved. It is the finger of God on a man’s shoulder.” (Charles Morgan)

–         „The happiness which God designs for His higher creatures is the happiness of being freely, voluntarily united to Him and to each other in an ecstasy of love and delight compared with which the most rapturous love between a man and a woman on this earth is mere milk and water. And for that they must be free. Of course God knew what would happen if they used their freedom the wrong way: apparently He thought it worth the risk” (.S.Lewis)

Jacques Lacan – Citate 01

Poate multi nu au auzit de el, dar este unul din marii filozofi ai secolului XX. Scumpi, daca ai timp citeste citatele de mai jos. Poate vei prinde „gustul” lui:

Jacques-Marie-Émile Lacan, (13 aprilie 1901 – 9 septembrie 1981) – proeminent psihanalist şi psihiatru francez, cu contribuţii remarcabile în psihanaliză, filosofie şi teoria literară. A susţinut cursuri la Paris, între 1953 şi 1981, fiind un influent intelectual francez al anilor 1960, 1970, făcând parte dintre filosofii curentului post-structuralist. Activitatea sa interdisciplinară freudiană a fost caracterizată de preocupări referitoare la inconştient, la complexul castrării, la ego, identificare, limbaj ca percepţie subiectivă.

01. L’angoisse est ce qui ne trompe pas. (Le Séminaire (1973), XI)

 02. A partir du moment où l’homme pense que la grande horloge de la nature tourne toute seule, et continue de marquer l’heure même quand il n’est pas là, naît l’ordre de la science. (Le Séminaire (1973), II)

 03. Aimer c’est essentiellement vouloir être aimé.

 04. Au niveau de l’expérience des autres … le sujet a à reconnaître ses désirs. Et s’ils ne sont pas reconnus, ils sont comme tels interdits, et c’est là que commence en effet le refoulement. (Le Séminaire (1973), I)

 05. C’est l’accusé de réception qui est l’essentiel de la communication en tant qu’elle est, non pas significative, mais signifiante. (Le Séminaire (1973), III)

 06. C’est là l’effet pacifiant, apollinien, de la peinture. Quelque chose est donné non point tant au regard qu’à l’oeil, quelque chose qui comporte abandon, dépôt, du regard.

 07. C’est le regard de l’autre qui me constitue.

 08. Ce qu’il faut faire comme homme ou comme femme, l’être humain a toujours à l’apprendre de toutes pièces de l’autre. (Le Séminaire (1973), XI)

 09. Ce que je cherche dans la parole, c’est la réponse de l’autre. (Ecrits)

 10. Comment nous assurer que nous ne sommes pas dans l’imposture? (Le Séminaire (1973), XI, Les Quatre Concepts fondamentaux de la psychanalyse)

 11. Dans la perspective freudienne, l’homme, c’est le sujet pris et torturé par le langage. (Le Séminaire (1973), III)

12. Est-ce que vous vous êtes aperçu à quel point il est rare qu’un amour échoue sur les qualités ou les défauts réels de la personne aimée? (Le Séminaire (1973), II)

 13. Etre psychanalyste, c’est simplement ouvrir les yeux sur cette évidence qu’il n’y a rien de plus cafouilleux que la réalité humaine. (Le Séminaire (1973), III, Les Psychoses)

 14. Je dis toujours la vérité: pas toute, parce que toute la dire, on n’y arrive pas… Les mots y manquent… C’est même par cet impossible que la vérité tient au réel. (Le Séminaire (1973), II)

 15. L’amour c’est donner ce qu’on n’a pas.

 16. L’amour consiste à offrir quelque chose qu’on n’a pas à quelqu’un qui n’en veut pas.

 17. L’amour, c’est offrir à quelqu’un qui n’en veut pas quelque chose que l’on n’a pas.

 18. L’imaginaire et le réel sont deux lieux de la vie.

 19. L’inconscient est ce chapitre de mon histoire qui est marqué par un blanc ou occupé par un mensonge: c’est le chapitre censuré. (Ecrits (1966))

 20. L’inconscient est le discours de l’autre. (Ecrits (1966))

 21. L’instinct, c’est la façon dont un organisme a à se dépêtrer aux meilleures fins avec un organe. (Le Séminaire (1973), XI)

 22. L’objet du désir, au sens commun, est, ou un fantasme qui est en réalité le soutien du désir, ou un leurre.

Le Séminaire (1973), XI, (Les Quatre Concepts fondamentaux de la psychanalyse)

 23. La découverte de l’inconscient … c’est que la portée du sens déborde infiniment les signes manipulés par l’individu. (Le Séminaire (1973), II)

 24. La fonction du langage n’est pas d’informer, mais d’évoquer.

 25. La loi et le désir refoulé sont une seule et même chose.