SERTARUL CU GANDURI

09/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (VII). Noa – Noa 2.


. c.1893-1894. Oil on canvas. Musée d'Orsay, Paris, France.

Paul Gauguin. Self-Portrait

Dar prin această natură indolentă întrebările dau târcoale. Vor să intre în chiar titlurile tablourilor şi adesea reuşesc. Şi ce rost au atâtea întrebări într-un paradis ?

Gauguin, care s-a pictat odată ca un sfânt sarcastic având ca emblemă două mere, fructele păcatului originar, caută acum inocenţa originară. Ne arată mereu aceleaşi feţe care oglindesc acordul lor cu destinul, acelaşi cer înflăcărat şi acelaşi nisip sălbăticit de soare… mereu aceleaşi femei cu mâinile mirosind a fructe de mango şi ascunzându-ne poate ceva… dar de ce nu reuşesc până la capăt aceste pânze să ne ducă într-o lume fără istorie, într-o natură fără vârstă şi fără timp ? Întrebările introduc timpul, istoria, vârsta, acolo unde, aparent, ele lipseau. Şi în clipa aceea ne dăm seama că această pictură e ca un fruct tropical, parfumat şi cald, care ascunde în carnea lui un sâmbure de singurătate confuză.
Paradisul devine dintr-o dată apăsător şi placid. Locuitorii lui privesc parcă spre un adevăr dispărut, au o sălbăticie senină şi gesturi lente, învinse de inutilitatea lor. Singura înţelepciune posibilă aici e să te goleşti de orice vanitate, să priveşti destinul cum ai privi marea sau cerul, fără vorbe prea multe. Şi ne amintim ca acelaşi Mallarmé care văzuse în Gauguin “omul primitiv suprem” a crezut la un moment dat că pagina albă, neconţinând nimic, putea evoca totul. Dincolo de parfumurile care ard în aer există o tristeţe insidioasă care încetineşte mişcările până la imobilitate.

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Eü haere ia oe (Woman Holding a Fruit)

Strălucirea culorilor nu poate ascunde că paradisul acesta este totuşi un paradis trist; şi că pictorul său, care a căutat un paradis pierdut, nu şi-a găsit decât tristeţea iniţială; acea tristeţe secretă din pictura lui Gauguin pe care tropicele n-au făcut decât s-o umple de soare şi de miresme şi care, în ultimul  moment, după ce şarpele din mâna vrăjitorului-pirat a obosit să-şi mai  legene capul, ne lasă în sfârşit să ne readucem aminte că vraja artei nu stă într-o beţie de opiu, ci într-o beţie de adevăr. Dacă îmblânzitorul de şerpi s-a amuzat puţin, a făcut-o, poate, din pricina convingerii că nu ne trebuie prea multă suferinţă, altfel ea ne omoară. Şi poate că Evele lui arămii ne vor surâde într-o zi, într-adevăr, mai puţin amar decât Afrodita.

Ce am mai putea adăuga acestei tristeţi ? Poate faptul că un mit înseamnă mai mult decât o aventură, dar mai puţin decât decât o suferinţă trăită. Un supliciu pictat de Goya, spune Malraux, nu mai aparţine supliciilor, ci artei. În acest caz, un paradis himeric pictat de Gauguin nu mai aparţine himerelor, ci artei. Dacă acceptăm un asemenea punct de vedere nu mai e nimic de regretat. Nici o umbră nu mai traversează plaja unde femeile tahitiene aşteaptă calme ceva de nedefinit. Cum stau copiii şi zeii. Ele cunoscând totuşi, fără îndoială, îndemnul pe care odinioară Gauguin l-a înscris pe una din sculpturile lui : „Iubiţi şi veţi fi fericite”.

Iată de ce m-a nedumerit să constat că în Istoria artei a lui Elie Faure cam tot ce se zice despre Gauguin se reduce la un reproş. Pentru a regăsi bucuria, omul nu trebuie, ni se spune, să evadeze din oraşe, să se ducă printre primitivii de azi, aşa cum prerafaeliţii trăiau printre primitivii de altădată, şi să construiască în insulele îndepărtate peisaje arzătoare de o senzualitate încordată şi tulbure. Declaraţie riscantă într-un secol care a descoperit cu surpriză că în arta primitivilor sunt infinit mai multe luucruri de învăţat decât din lecţiile academismului. Acestui somnambul al speranţei care a fost Gauguin i se pot reproşa multe, dar numai după ce i-am admirat curajul şi credinţa în ideile sale. Alţii s-au mulţumit să predice reîntoarcerea la natură şi la izvoarele primordiale.

El s-a dus să trăiască şi să moară într-o colibă. Şi-a ars corăbiile de întoarcere, ca şi Cortés, dar nu pentru a cuceri un imperiu, ci o himeră. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru într-o lume care a dispreţuit de atâtea ori visul şi pe visători. A urmărit gloria ? dar un om nu e vinovat când doreşte gloria, ci când vrea s-o obţină prin mijloace nedemne. Gauguin face parte nu numai dintre cei care nu cunosc jumătăţile de măsură, ci şi dintre cei care îşi achită singuri nota de plată pentru iluziile lor. Şi chiar dacă scopul unui artist nu poate fi acela de a sta singur undeva într-o insulă, trebuie să recunoaştem că nu orice singurătate e sterilă, după cum nu orice fel de solidaritate e rodnică.

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

Paul Gauguin - Nave Nave Moe (Sacred Spring) (1894)

La urma urmei, nu ne cere nimeni să credem în mitul paradisului pierdut pentru a admite că el a jucat totuşi în istoria culturii un rol important. A le aminti celor care urmăresc Fata Morgana într-un deşert că ea nu e decât o iluzie a nisipului nu e totdeauna o dovadă de înţelepciune. Căci, poate, ei înşişi ştiu asta. Şi sunt iluzii la care un om nu mai poate renunţa, chiar dacă realitatea îl dezminte cu brutalitate. Crede în ele orice s-ar întâmpla. Coûte que coûte. Cum face Gauguin, din viaţa căruia nu lipsesc paradoxurile. Însetat de necunoscut şi de miraje, căutând zei sălbatici şi elanurile originale, el ne călăuzeşte în cele din urmă spre propria noastră enigmă. În fond, s-a dus la tropice pentru a fi cât mai aproape de noi. Atât de aproape, încât auzim cum taina existenţei noastre murmură. De unde venim ? Ce suntem ? Încotro ne îndreptăm ?

Gauguin nu ştie să răspundă, dar ne-a dus până acolo unde se aud întrebările.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1289 din 21.02.1980

Anunțuri

2 comentarii »

  1. Un articol destul de interesant !

    Comentariu de Viorel Grecu — 09/05/2011 @ 11:13 | Răspunde

    • Intreaga serie despre Gauguin este interesanta ! Ofera alta perspectiva asupra picturii. Dealtfel tot ce a publicat Paler in „Flacara” in „Un muzeu in labirint” este deosebit. cartea este numai un rezumat al acestui serial intins pe sase ani !

      Comentariu de afractalus — 10/05/2011 @ 09:43 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: