And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.
Gauguin pictează acum ca pe eşafod. deasupra lui, în văpaia cerului tropical, cuţitul ghilotinei aşteaptă ascuţit. Călăul lipseşte, dar nici nu e nevoie de el. Pictorul însuşi va încerca într-o zi să-i facă treaba. Ca Van Gogh. Ghilotina miroase a fructe de mango, eşafodul e ridicat din crengi şi frunze de palmier, ca şi coliba în care locuieşte pictorul, dar ce importanţă are scena pe care murim ?
Dacă muntele unde se va duce Gauguin să înghită arsenic e undeva în Pacific, iar lanul de grâu în care se împuşcă Van Gogh e în Provenţa, asta nu e decât o chestiune de decor. Problema e a mâinii care caută otrava în buzunar sau ridică pistolul. Şi, în ultimă instanţă, a inimii care în acest timp nu strigă “Opreşte!”. Ce trebuie oare să trăiască un om pentru a ajunge aici ? Pe deasupra, acest om e şi artist. Ştie, aşadar, că arta s-a născut pentru a ne apropia de viaţă, nu pentru a ne rupe de ea.
Până atunci mai e totuşi. Gauguin ne arată în continuare trupuri arămii, o plajă pe care nisipul e acum aproape violet, fructe de mango. Culorile sunt ca de obicei strălucitoare şi natura pare, ca totdeauna, fericită. Apoi, dintr-o dată un autoportret. Lângă Golgota, scrie pictorul în stânga tabloului jos, adăugând o dată, 1896, şi, iată, cerul se clatină. Deci, totul nu era decât o minciună frumoasă ? După ce a scormonit prin cenuşa legendelor despre paradisul pierdut, aceasta e conclizia lui Gauguin ? Golgota ? E drept că Golgota sa e înmiresmată, cuiele sunt parfumate, dar cu atât mai rău. Nimeni n-a risipit mai mult legenda paradisului pierdut decât cei care s-au încăpăţânat s-o dovedească.
Paul Gauguin. The Call (1902)
Şi nu e nevoie să te duci la capătul pământului pentru a fi singur, să recuzi realitatea pentru a crea alta în care să fii răstignit, să invoci dreptul de a încerca totul pentru a reuşi numai să fii asemenea celorlalţi care au suferit. După tot zbuciumul lui Gauguin, ne deconcertează să aflăm că unicul lucru pe care l-a descoperit la tropice este ceea ce avea la îndemână şi la Paris. Ce să mai credem acum ? Cerul e cald, cocotierii foşnesc liniştiţi, pe mare lunecă pirogile ca de obicei, însă pictorul murmură “ce aventură nebună, urâtă şi tristă e călătoria mea în Tahiti”. Se simte la capătul forţelor, uzat şi bolnav. Scuipă sânge şi constată că a îmbătrânit mult. În vreme ce strânge din dinţi, alege încă aceleaşi culori pure, dar scrisorile nu ne ascund că Gauguin se teme acum şi are nevoie de toată forţa lui. “Îngenunchez şi las la o parte tot orgoliul meu; nu sunt nimic decât un rata”, sună teribil după ce ai mizat totul pe o credinţă.
Nu, a fost doar un moment de slăbiciune. Iată că se corectează singur. “Dar trebuie să continui lupta, mereu, mereu. Tu n-ai încredere în viitor, dar eu am încredere pentru că vreau să am. Fără asta d emult mi-aş fi zburat cerierii. A spera înseamnă aproape a trăi. Trebuie să trăiesc ca să-mi fac datoria până la capăt şi nu pot decât forţându-mi iluziile, creîndu-mi în vis speranţe”.
Am recitit de nenumărate ori aceste fraze. Şi de fiecare dată m-am gândit că spunând asta un om spune totul. Deoarece se poate trăi fără curaj, însă n-am putea trăi fără să credem în ceva decât dacă am renunţat să visăm. Or, Gauguin pare să repete îndârjit: Eu am un vis şi-l voi urma cu orice preţ. Singura logică pe care o recunisc este cea care ma apropie de el. Dincolo de asta nu accept nici un sfat şi nici un reproş… Espérer c’est presque vivre.
Iată, poate, dacă nu cea mai frumoasă, oricum cea mai bună definiţie a speranţei. Speranţa nu este viaţă întreagă, ci aproape viaţă, dar fără ea viaţa e cu neputinţă. Chiar dacă există situaţii în care singurul mod în care se mai poate trăi demn este acesta: aproape a trăi. Căci nu există nedreptate absolută şi poate nici nefericire abolută câtă vreme omul mai are prin speranţă un drept de recurs. Când nu mai crezi într-o valoare trebuie să pui altă valoare în loc ca să mergi mai departe, dar ce valoare se poate pune în locul speranţei ? Întotdeauna mi-am zis că e normal ca un artist să caute să vadă lumea cum n-a mai văzut-o nimeni până la el, cu condiţia să vrea s-o vadă uneori ca toată lumea. Atunci, dacă a deznădăjduit cândva, va înţelege că acceptând să deznădăjduiască omul acceptă să fie strivit şi utilizat, punându-se în întregime la discreţia împrejurărilor şi destinului.
Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)
Cei care au totul îşi pot permite să dispreţuiască speranţa. N-au nevoie de ea din moment ce nu le lipseşte nimic. În schimb, celor care au renunţat, ca Gauguin, la totul, cu excepţia artei, speranţa le e indispensabilă. El care nu mai are o patrie, trebuie să-şi facă o patrie din speranţă. Altfel, lumea n-ar mai fi pentru el decât o imensă singurătate. De aceea vorbeşte mereu de lupta lui. Lupta lui pentru pictură, lupta pentru viaţă. Espérer c’est presque vivre nu sunt vorbele unui filosof care ajungând la capătul frazei îşi va mânca liniştit biftecul şi-şi va respecta apoi netulburat siesta, ci ale unui om care are nevoie de filosofie doar pentru a-şi face curaj.
El are un scop şi o metotă. O metodă, dealtminteri, simplă, care se reduce la un singur cuvânt : azi. ’’ În loc să-mi risipesc forţele în griji pentru ziua de mâine, pun toate forţele mele în chiar ziua de azi”. Şi e chiar mândru uneori că are de luptat cu situaţii care îi cer să-şi ascută voinţa pentru a le înfrunta. Dar cine repetă atât de des acest lucru n-o face oare din teamă că ar putea să renunţe ? Nu urmăreşte să-şi întărâte orgoliul, ca să nu cedeze presiunilor disperării ? Există lucruri pe care un artist nu vrea să le spună şi totuşi le spune. Gura care rosteşte lângă Golgota fraze despre curaj e amară.
Publicat în revista “Flacăra” nr. 1291 din 06.03.1980
SERTARUL CU GANDURI 