Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IX). O sinucidere în Paradis

“Ce vom face noi visătorii?”, se întrebase Gauguin cândva. La cincizeci de ani e gata să răspundă. Va înghiţi arsenic, terminAnd şi cu visurile şi cu suferinţele. Într0o zi, cAnd n-a mai putut să-şi forţeze iluziile, s-a urcat pe munte şi a încercat să-şi pună capăt zilelor. Din fericire, doza fiind prea mare, i-a provocat vărsături care au anulat efectul otrăvii.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Întrebările însă rămân. Cum să te sinucizi într-un paradis? Şi ce paradis mai e acela în care oamenii poartă arsenic prin buzunare? Pictorul abia terminase, jos, în coliba lui, marea sa pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? Iar un om nu-şi poate pune aceste întrebări pentru ca în clipa următoare să înghită arsenic, îmi spun,  decât dacă nu mai vede altă cale de a supravieţui. Espérer c’est presque vivre… Dacă Gauguin nu mai vrea să trăiască, înseamnă că nu mai poate spera. Că nisipul legat cândva într-o batistă la capătul unui băţ a sporit atât de mult încât nu se mai văd limitele deşertului. Şi chiar înmiresmată, singurătatea e greu de îndurat.

Oricărui artist, dacă nu-I mai rămâne nici o altă speranţă, îi rămâne arta sa. Dacă îşi pierde prietenii şi iubirile, îi rămâne măcar lupta cu îngerul. Dacă rămâne într0o înfricoşătoare singurătate, mai poate să ridice în această singurătate o credinţă. O operă. O himeră. Un artist care încrucişează braţele nu crede, poate, destul în arta lui. Nu crede că arta merită să trăieşti la nevoie numai pentru ea. Şi atunci îşi părăseşte tabloul pe care titlul abia s-a uscat pentru a da un răspuns la întrebarea pe care şi-a pus-o, înghiţind ca Doamna Bovary otravă. Cum să-l privim pe Gauguin astfel fără să aducem grave prejudicii artei? O artă care nu e în stare să îndure orice ca să existe ne va stârni totdeauna unele îndoieli privind rostul ei. Îi putem ierta lui Gauguin ura împotriva civilizaţiei câtă vreme putem crede că a dorit o valoare mai importantă decât ea, dar dacă singura concluzie e arsenicul, atunci cum să visăm mai departe la aventura lui? ÎnfrAngerea nu i-ar aparţine exclusiv. Ar aparţine artei. Şi dacă putem accepta eşecul unui om, nu putem accepta eşecul artei. Dincolo de toate experienţele penibile pe care a trebuit să le înfrunte, ea trebuie să-şi urmeze drumul. Nu se poate opri pe un munte, declarând, în timp ce ne arată doza de arsenic: iată răspunsul.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Mi s-a reproşat uneori încăpăţânarea cu care am susţinut că nu bolile, nu suferinţelee ne-au umplut bibliotecile şi muzeele. Te înşeli, mi s-a spus. Ne place sau nu ne place, durerea şi bolilee au hrănit geniul. Încuviinţăm sau nu, Golgotele au făcut spiritul să vibreze. Din cel mai tulbure noroi, au ţâşnit florile cele mai preţioase. Focul comorilor nu dansează mai bine decât deasupra ţărânii stropită cu sânge şi sfinţită cu suferinţă. Ce să le răspund acestor oameni? Să-I contrazic când ei îmi aduc aminte că geniul (etern) a trebuit să locuiască adesea în haina (trecătoare) a suferinţei şi că statisticile ne pot demonstra oricând o realitate greu de trecut cu vederea? Sau când îl invocă pe Pscal: “calităţile în exces ne sunt duşmani, dar nu pe faţă; nu le sinţim, le îndurăm”. Da, aşa stau lucrurile. Ştiu şi eu. Însă trebuie să adaug că nu statistica am negat-o. Şi nici acum n-o neg. Ci concluzia că suferinţa e necesară dacă nu vrem să golim lumea de genii; mai mult, poate că suferinţa ar trebui provocată, nu-I aşa? Că bolile ar trebui ajutate, rănile făcute să sângereze, durerea răspândită, sporind astfel şansele de a îmbogăţi muzeele şi biiotecile. Dacă la fiecare pas va exista o Golgotă, dacă vor fi cât mai mulţi oameni împinşi la disperare, dacă fericirea va fi limitată la maximum, atunci vor fi mai multe şanse să avem un nou Van Gogh, un nou Gauguin. Nu contează că Rafael a fost fericit şi totuşi e un pictor mare. Nici că Renoir sau ţiţian pictau la optzeci de ani cu ochii uimiţi încă de frumuseţea lumii. Acestea sunt excepţii. De regulă, geniile au avut nevoie de arsenic sau de pistol ca să curme o viaţă de lup jigărit, asta ar trebui să recunoaştem?

Dar în orice labirint nu există decât o singură soluţie. Să te întorci cu ajutorul dragostei acolo unde soarele şi speranţa strălucesc. Şi poate că firul Ariadnei depinde de noi. Dacă ştim să-l descoperim. Cum zicea Montaigne, orice raţionament e ca un vas cu două toarte, trebuie să alegi partea ca­re-ţi corspunde, dar într-o lume în care speranţa se confruntă cu ameninţările omul are o singură alegere de făcut. Nu intâmplător, probabil, cazurile de solitari care ne interesează cel mai mult sunt cele “imperfecte”, în care cei în cauză au descoperit în singurătate că ea e totuşi de nesuportat.

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Privesc ultimul autoportret al lui Gauguin cu gândul că un om care se întreabă Încotro ne îndreptăm? Nu se poate sălbătici chiar dacă se afundă tot mai mult în iluziile sale de “sălbatec”. În Insulele Marchize, Gauguin îşi botează coliba “casa bucuriei”. Ironie? Sau Jean Valjean, tot târându-şi lanţul, a ajuns să-l iubească? Într-o zi de mai a anului 1903, un indigen, un fost canibal din Hive Hoa, străbate cătunul şi strigă “Gauguin a murit, nu mai există nici un om”. Ciudat şi tulburător strigăt! Chiar dacă Gauguin n-ar fi umplut muzeele cu soare tropical, el a făcut pe  cinevaa să creadă că după moartea sa nu mai există oameni. Iată un amănunt a cărui semnificaţie e trecută îndeobşte cu vederea, în vreme ce Gauguin e privit uneori cu o admiraţie convenţională, care îşi alege drept obiect nu operaa, ci celebritatea ei. Uitându-se că un răspuns se poate demoda. O întrebare niciodată.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1292 din 13.03.1980