SERTARUL CU GANDURI

22/05/2011

Octavian Paler – Veneţienii (I). Tiţian şi Veneţia.


Titian. Pope Alexander VI Presenting Jacopo Pesaro to Saint Peter (1502-1512)

Titian. Pope Alexander VI Presenting Jacopo Pesaro to Saint Peter (1502-1512)

Veneţia ştie cât de necruţător e timpul cu vanităţile şi ar putea fi cel mai bun profesor de modestie dacă poezia nu i-ar fi dat mai mult decât a pierdut pe mări. Ea naufragiază în lagună şi în propriul ei trecut. Dincolo de carnavalurile regizate pentru străini e o linişte spectrală, ca o noapte a sunetelor. Apa putrezeşte lent pe canaluri, şi chiar porumbeii veneţieni suferă de o boală misterioasă care îi ucide şi îi împuţinează…

Înfrântă pe mări şi în ambiţiile ei, Veneţia a devenit însă capitala romantismului. Amatorii de elegii à la carte adulmecă aerul derutaţi. Tăcerea e mai puternică decât cântecele de odinioară! Măreţia s-a transformat în melancolie, iar naufragiul este somptuos. Aristotel nu glumea spunând că poezia este mai adevărată decât istoria. Teama pe care o inspira cândva cetatea dogilor s-a schimbat în dragoste, admiraţia în fraternitate şi pe măsură ce oraşul s-a depopulat, el a devenit mai mult decât un oraş.  Gata să jubileze pe cheiuri, magistraţii iremediabilului se opresc nedumeriţi. În mijlocul umilinţelor timpului, Veneţia şi-a păstrat orgoliul de totdeauna. Ea e mai demnă în înfrângeree decât au fost alte cetăţi după o victorie. Declinul are o grandoare pe care aatâtea puteri o bovarizează în zadar. Din ziduri emană nu numai o tristeţe insidioasă, ci şi o vrajă care subjugă, mai sigur chiar decât o făcea pe vremuri semeţia Serenissimei.

Titian. The Legend of Polydorus (1505-1510)

Titian. The Legend of Polydorus (1505-1510)

Fiecare dintre cei veniţi aici pregătiţi de compasiune se transformă într-un învins. Veneţia nu mai are nevoie de flote, de ceremonii fastuoase şi de neînduplecatul Consiliu. Îi ajunge fosforescenţa dezamăgirilor  ei ca să obţină de la noi o capitulare fără condiţii. Întocmai ca Tiţian în autoportretul de la Prado. Copleşit de vârstă, îmbrăcat în negru, cu barba revărsată ca o pată albă peste haina austeră, cu aer de ascet îmbătrânit între amintiri, cu chipul zugrăvit în culori spectrale, el impune mai mult decât înainte. Abia acum ne gândim la semnificaţia episodului când Carol Quintul, spre stupoarea curtenilor, i-a ridicat un penel căzut pe jos. Regii n-au altă soluţie dacă vor să se apropie de artă decât să se aplece în faţa ei. Numai discipolii lui Tţian n-au înţeles forţa acestui bătrân. Cum maestrul lor obişnuia să revină asupra unor opere de tinereţe, şi cum ei îşi închipuiau că asta va ştirbi valoarea lor, I-au pus alcool metilic în culori pentru ca ulterior adausurile să poată fi mai uşor îndepărtate.

The Legend of Polydorus. (1505-1510)

The Legend of Polydorus. (1505-1510)

Lui Tiţian îi plăcea, se pare, această privire laterală. Dar nicăieri ea nu scrutează atât de departe. Ca şi cum, pe măsură ce pictorul a înaintat în vârstă, ţinta pe care o urmărea s-a îndepărtat în spaţiu. Acum, vede parcă Veneţia ca şi noi. Corăbiile care veneau încărcate din Orient au dispărut, aurul de pe leii veneţieni s-a stins, statuile de bronz s-au coclit, zidurile s-au  ros, treptele s-au tocit şi pe multe nu mai urcă decât singurătatea, balurile de odinioară au devenit literatură, palatele s-au umplut de fantome, vechile serbări ale logodnei cu marea au rămas o amintire, iar oglinzile obosite abia mai suportă tăcerea după fastul ce le-a orbit altădată…

Dar în vreme ce Veneţia a devenit ea însăşi muzeu, în muzee regăsim o Veneţie care nu-şi pune problema eşecului. Flota veneţiană a fost demult înfrântă şi a ieşit din scenă, ambiţiile de mare putere maritimă au apus, dar în muzee, în strălucirea culorilor lui Tiţian, Veneţia e încă aşa cum a fost. Neînvinsă. Nu, Tiţian nu vede acelaşi lucru ca noi.

St. Mark Enthroned with Saints. c.1510

St. Mark Enthroned with Saints. c.1510

Dealtfel, el s-a comportat întotdeauna în faţa şevaletului în felul în care Veneţia şi-a creat faima şi palatele  ridicate pe piloni. Fără să şovăie. Iar în pictura sa regăsim toate calităţile şi defectele Veneţiei. Aceeaşi distincţie princiară, acelaşi orgoliu, acelaşi gust pentru strălucire şi aceeaşi neputinţă de a trăi o idee până la miezul ei dureros, căci Tiţian se opreşte totdeauna într-un punct unde norocul şi viaţa îi surâd din nou. Ca şi Veneţia, nu şi-aa căutat gloria în modestie. A iubit mereu onorurile şi nu acceptă rivalităţi. Iubeşte culoarea, fastul, podoabele şi supremaţia. Să nu ne lăsăm înşelaţi de veşmintele sale de-acum. Nimeni n-a reprezentat mai bine Veneţia somptuoasă, senzuală şi himerică decât acest octogenar cu veşminte simple şi figură de înţelept stoic. El a jucat acelaşi rol în istoria picturii, ca şi Veneţia în istoria mărilor şi a iluziei. A îndrăznit fără să se îndoiască de victoria sa şi a risipit o vitalitate uimitoare fără teama de a o secătui. Învăluit de o muzică tăcută, aceeaşi care învăluie palatele veneţiene, Tiţian nu priveşte lumea cum o va face Rembrandt.

El a simţit mereu ca Veneţia şi a gândit ca ea. Când cucereşte adevărul unei mâini o face la fel cum corăbiile veneţienee au cucerit mările. E puţin teatral,  ca şi Veneţia, şi în aceeaşi măsură cu ea preţuieşte obiectele scumpe. Nici aici n-a rezistat să nu-şi pună peste veşmintele prea severe un colier strălucitor de aur. Şi dacă există o vagă oboseală în mişcările întrerupte şi pe chipul supt, ea nu trebuie  exagerată. Nici Veneţia nu e altfel când serbările încetează şi umbra palatelor rămâne singură pe apa canalelor să se îngâne cu noaptea.

Tizian - The Concert. c.1510

Tizian - The Concert. c.1510

De fapt, această Veneţie e la fel de neînduplecată cu artiştii ei ca şi cu duşmanii ei. Ea le cere să aibă acelaşi gust cu ea, să îndrăznească şi să obţină victorii chiar şi acolo unde începe eroarea. Şi dacă a învins marea, de ce n-ar învinge Veneţia arta?

Mai târziu, ea va afla că n-a învins nici marea, nici arta. Amândouă se vor răzbuna. Marea măcinând lent zidurile, arta pictându-i agonia. Dar deocamdată, nimeni nu ştie ce va urma. Deocamdată marea şi arta se supu. Marea se logodeşte cu dogele şi Tiţian cu culoarea.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1293 din 20.03.1980

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: