Titian. Noli me tangere. 1511-1512
Poate că nu întâmplător Venus a fost prima zeiţă antică revenită din exil. Zeiţa dragostei şi a frumuseţii s-a întors, după o lungă absenţă, printre oameni pentru că oamenii aveau nevoie de ea. Dar Veneţia, care a preferat să stăpânească mările, lăsând altora privilegiul de a le cânta, n-a mai aşteptat-o pe Venus, ca Botticelli, pe ţărm, ci în faţa oglinzii. Zeiţele veneţiene sunt femei cărora le place să se admire şi să fie admirate.
Aproape totdeauna la Tiţian, Venus e preocupată, concentrată să asculte ceva. Desigur, un cântec la orgă sau la flaut. Ea a uitat tăcerea luminoasă a plajelor antice şi ce simţea privindu-şi chipul în fântânile din Arcadia. Acum are aceleaşi gusturi ca patricienele Veneţiei. Parcă din clipa când şi-a şters spuma sărată de pe braţe şi şi-a uscat părul, n-a făcut altceva decât să se plimbe prin Piaţa San Marco şi apoi să se aşeze goală în faţa oglinzii sau să asculte muzică. Tiţian avea în atelier o orgă. Şi toate Venerele sale se scaldă în acelaşi aer muzical. Au nevoie nu de soare, ca Afroditele greceşti, ci de muzică. Au apărut pe lume cu un singur scop: să viseze în sunetul orgilor sau al flautului şi să ne spună, înaintea romantismului, că frumosul este reflexul infinitului. Îşi cunosc vraja şi, la fel ca Veneţia, nu trebuie să facă nici un effort pentru a atrage atenţia. Îşi pot permite să stea pe gânduri şi chiar să ignore privitorul. El va fi fascinat tocmai de această tăcere muzicală. Căci Tiţian ştie să fie dominator şi atunci când vorbeşte în şoaptă.
Într-adevăr, zeiţele pictate de el aparţin Veneţiei, visează ca Veneţia, îşi fac iluzii ca Veneţia şi, fără îndoială, sunt la fel de vanitoase ca Veneţia. Nu e nevoie să le vedem îmbrăcate în veşminte scumpe şi elegante ca să ne dăm seama că nici ele nu ştiu ce înseamnă modestia. E destul să le privim cum stau pe o sofa. Au ţinuta Veneţiei, au descoperit luxul culorii şi se pricep să fie elegante chiar goale. Nu mai par să ţină minte aproape nimic din serile antice, în schimb cunosc cu siguranţă ce podoabe preferă femeile din Cinquecento şi ce părere au negustorii veneţieni despre frumuseţe. Au învăţat tot ce era de învăţat de la un oraş pentru care “ a nu fi frumos” înseamnă “a nu iubi deajuns” şi pentru care eşecurile se explică prin lipsa de îndrăzneală sau prin prea multă măsură în dorinţe. Viaţa e trecătoare şi numai voluptatea de a o trăi îi dă plenitudine. Iar la nevoie, regretele pot avea aceeaşi strălucire ca gloria.
Titian. Gypsy Madonna. c.1512
Nimic surprinzător, deci, că zeii s-au deprins aici să iubească excesul şi fastul. S-au convertit la o religie a plăcerilor terestre, trăind după legea veneţiană. Corăbiile care vin încărcate aduc şi pentru Venus stofe preţioase şi podoabe. Ea îl leagă la ochi pe amor, ascultă cântăreţul la orgă sau visează privind în gol, dar, de fiecare dată, dacă s-ar îmbrăca, ar semăna cu La Bella. Căci chiar când veneţienii pictează iluzii, ele seamănă cu viaţa adevărată. Sunt vii, aşa cum umbrele palatelor nu sunt o minciună a apei.
Aceste zeiţe, ca şi madonele, obişnuiesc la Tiţian să strângă în mâini flori sau fructe. Toate vor să audă muzica vieţii şi să guste din fructele pământului. Ce-a mai rămas din nemurirea lor? Nimic, dacă nemurirea se bazează pe renunţarea la ceea ce moare. Totul, dacă ea nu vrea totuşi să întoarcă spatele lucrurilor posibile. Ceea ce ascultă Danae ar putea să fie nu muzica ploii de lumină care-l învăluie pe Zeus, ci cântecul unui gondolier. Şi dacă nudurile lui Tiţian s-ar hotărâ să coboare, ele n-ar aspira să ajungă în muzee, ci ar îmbrăca lunga rochie de purpură veneţiană pentru a se duce în Piaţa San Marco.
Titian. Portrait of a Man. c.1512
Iată de ce regăsim în Tiţian ceva mai mult decât un mare colorist. Într-o lume în care filosofii disperării ne cheamă să desnădăjduim alături de ei, el ne reaminteşte că frumuseţea există şi ea seamănă foarte bine cu dorinţele noastre. Sigur, Tiţian n-are profunzimea şi umanitatea lui Rembrandt, dar zeiţele lui sunt un mod de a protesta împotriva lucrurilor care urâţesc viaţa şi o degradează. Să-i reproşăm pasiunea mai mare pentru materie decât pentru spirit? Oricât am iubi ideile, nu ne e deajuns să trăim în cerul lor înalt şi limpede. Cel puţin din când în când trebuie să strivim între degete sucul parfumat şi tulbure al unei flori, să simţim mângâierea catifelată a unui fruct şi fraternitatea unei mâini calde care ni se întinde. Toate acestea nu pot fi dispreţuite în numele nici unei metafizici. Şi aceasta e, poate, lecţia principală nu numai a picturii veneţiene, dar chiar a Veneţiei. Soarele ei apune aruncând lungi umbre de regret. În chiar declinul ei actual, Veneţia nu ne cheamă într-un exil al amneziilor, ci ne aminteşte că adevărul e dincolo de gloriile de nisip şi de aur. Şi cum ambiţiile ameninţă atât de des să ţină loc de idealuri, aceasta e, poate, tocmai lecţia de care aveam nevoie, de cel mai mare folos. O prea mare detaşare, ca a Afroditelor greceşti, nu ne-ar fi de ajutor. Ea ne-ar împinge în cele din urmă să ne îndepărtăm şi de înţelegerea greşelilor noastre. Din fericire, Tiţian este pe aproape şi, urmărindu-i privirea, regăsim o parte din noi. Nu întotdeauna cea mai importantă, dar întotdeauna necesară. Când ne rătăcim în labirint, el ne strigă de fiecare dată: Ariadna există!
Uneori, în apoteoza formelor calde şi senzuale se insinuează un frig ciudat. Un fior tulbură culorile ca o presimţire. Dar asta durează numai o clipă. Şi din nou totul pare definitiv. Serbările şi speranţa.
Titian. Sacred and Profane Love. 1514
Publicat în revista “Flacăra” nr. 1295 din 03.04.1980
SERTARUL CU GANDURI 
Lasă un răspuns