Octavian Paler – Veneţienii (IV). Tiţian şi ciuma.

Portrait of Pope Paul III without a Cap (1543)

Lui Théophile Gautier, Tiţian i se pare singurul artist în întregime sănătos care a apărut din antichitate, având seninătatea puternică a lui Fidias. Nici o febră, spune el, nici o nelinişte, care e o boală modernă, nu l-au atins. E frumos, robust şi liniştit ca un artist păgân.

Mi se pare greu de acceptat că un asemenea elogiu este cel mai potrivit. El sună mai degrabă a diagnostic şi nu cred că artiştii trebuie împărţiţi în bolnavi şi sănătoşi. Au existat boli cărora nu le putem contesta o dâră fertilă şi sănătăţi robuste care au rămas sterile. Să recunoaştem însă că nu e puţin lucru ca şi la optzeci de ani să iubeşti viaţa ca în tinereţe. Arta acestui veneţian are puterea să vindece realitatea de păcatul de a fi pulbere.

“În ce zi suntem?” a întrebat Goethe în dimineaţa când a murit. I s-a răspuns: “22 martie”. “Aşadar, a început primăvara” a murmurat el. Şi e o zguduitoare mărturisire în acest murmur. Un strigăt nu ne-ar fi vorbit mai mult despre Goethe. Dacă moartea unui om spune ceva şi despre viaţa lui, dacă modul de a muri are vreo legătură cu modul de a trăi, moartea lui Tiţian este, poate, tot atât de grăitoare.

În anul 1575 a izbucnit ciuma la Veneţia. Focurile în care ardeau mobile şi haine făceau cerul livid. Ca să se apere de umbra sinistră a molimei, veneţienii se închideau prin case, pândind terorizaţi trecerea interminabilă a gondolelor funerare. În mijlocul acestui flagel, Tiţian continua să picteze, la fel cum Goethe va scrie mai târziu în mijlocul războaielor napoleoniene. Avea aproape o sută de ani, dacă luăm în consideraţie data de naştere pe care şi-o dădea el. Aproape nouăzeci, dacă-i ascultăm pe biografi. În cele din urmă, pictorul a încercat să iasă din oraşul extenuat de moarte şi să se adăpostească în natalul Pieve

The Vendramin Family. c. (1543).

di Cadore, dar cei din Cadore păzeau toate cărările de acces şi, ameninţând cu archebuzele, nu lăsau pe nimeni să pătrundă până la ei, ca să nu aducă molima. În zadar a cerut  Tiţian permisiunea să treacă. Teroarea morţii împinge uneori omul la un egoism neînduplecat. Nici gloria, nici vârsta venerabilă nu I-au fost artistului de folos. A fost silit să se întoarcă la Veneţia unde, în august 1576, moare de ciumă, în timp ce vara agoniza pe cerul lagunei. Unul din cei 50.000 de veneţieni seceraţi de ciumă atunci…

Acest episod ne poate ajuta să judecăm mai bine calmul senin din pânzele lui Tiţian. Ne-am obişnuit prea mult cu ideea că Renaşterea a arătat ca Primăvara lui Botticelli, o grădină senină în care şi zeii  discutau ca la Academia platoniciană din Florenţa şi toată lumea şoptea versuri în stilul lui Angelo Poliziano între carnavaluri. La această prejudecată a contribuit şi pictura. Aşa cum statuile greceşti au  contribuit la prejudecata că în Elada toată lumea surâdea abstract şi, dacă a fost cineva ucis, cuţitul a fost desigur de marmură. Fra Angelico ne lasă uneori impresia că în Renaştere oamenii nu trebuiau să plângă decât din cauza fericirii. Nu plângea el însuşi de fericire pictând o cută din mantia Fecioarei? Or, dacă lucrurile ar fi stat aşa, liniştea lui Tiţian n-ar însemna prea mult. Ea ar constitui un dar pe care-l poseda toată lumea. Probabil, ca să preţuim cum se cuvine această linişte, trebuie să ne amintim că în era de lumină a Renaşterii pădurile erau mai pline de lupi decât în tenebrosul Ev mediu. În timpul lui Botticelli, lupii au intrat chiar în Florenţa pe străzi. Ni I-am putea imagina printre copacii din Primăvara sau dându-i târcoale Venerei după ce a ieşit pe ţărm? Nu, şi totuşi rugurile au existat la Florenţa pentru că lum,ea s-a înghesuit să-l asculte pe Savonarola; nu el a compus cântecele în care orice bucurie era condamnată, iar frumuseţea era ameninţată cu flăcările iadului.

Titian. St. John the Evangelist on Patmos. (1544)

La rândul ei, Veneţia, Veneţia gondolelor, a serenadelor este şi Veneţia Podului Suspinelor, Veneţia teribilului Consiliu, Veneţia care a pus o cutie pentru delaţiuni. Nimic din toate acestea în pictura lui Tiţian. El stă ca străjerii din Cadore păzind ca nimic din ceea ce omoară să nu pătrundă în atelierul său.

I-am putea reproşa acest mod de a se feri de orice umbră, de orice îndoială. Un artist nu-şi slujeşte epoca dacă îi ascunde defectele. Dimpotrivă, adulând-o, o încurajează la abuzuri. Dar Tiţian nu-şi linguşeşte epoca. El simte ca ea. Are optica ei. Nimeni, la apogeul Veneţiei, nu vrea să pătrundă în ateliere morbul ciumei. Căci marea descoperire umană a Veneţiei, cum spune Eugenio d’Ors, constă în identificarea plăcerii cu demnitatea. Tiţian cântă viaţa şi la o vârstă foarte înaintată şi face asta cu demnitate. Pentru el, moartea nu e nici sens, nici explicaţie. Ea nu e decât sfârşit. Bătrân, arată ca un mag. De fapt, e un taumaturg. Tot ce atingea Midas în legendă se transforma în aur. Tot ce ating alţii se transformă în nisip. Tot ce atinge Tiţian se transformă în recunoştinţa de a trăi. El nu este niciodată Întrebare. Este totdeauna răspuns.

Titian. Portrait of a Girl (Lavinia). (c.1545)

La urma urmei, un artist poate fi liniştit nu pentru că e străin de sfâşieri, ci pentru că găseşte în el resurse să se ridice deasupra lor. De câte ori uităm asta, sărăcim idealul clasic. Nietzsche zicea: “Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic”. Praxitelee ar fi putut spune: “Tot ce nu mă ucide mă face să surâd”. Iat Tiţian pare să murmure: “Tot ce nu mă ucide mă face mai liniştit”. El n-a renunţat niciodată să identifice plăcerea cu demnitatea. Ca Veneţia. Care şi astăzi, între melancolii şi deziluzii, reuşeşte în zilele cu soare să privească în apa lagunei ca Tiţian. Cu aceeaşi linişte venerabilă.

 

 

 

 

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1296 din 10.04.1980