Octavian Paler – Veneţienii (VI). Tintoretto precursorul.

The Wedding Feast at Cana, c.1545

Istoria gustului e plină de ciudăţenii. Multă vreme Tintoretto a fost socotit un fel de Tiţian imperfect, un epigon anxios şi vehement care face formele să se întindă ca o velă umflată de vânt. Acum, neliniştea artei moderne îşi caută în el un precursor. Şi, probabil, n-o face din pasiuni heraldice. Ea simte nevoia de tradiţie. Vrea să aibă un trecut. Îşi caută strămoşi, pentru a se convinge probabil că are dreptate, că nu suntem noi primii care pătrundem în labirint, iar veneţianul îi oferă tocmai o asemenea dovadă.

Pentru o critică foarte scrupuloasă cu probele, autoportretele lui Tintoretto sunt presupuse. Ceea ce ne determină să uităm totuşi asta e faptul că ele corespund pe deplin imaginii pe care ne-am făcut-o despre autorul lor. Într-adevăr, aşa trebuia să arate.

    Cu această privire stranie, de o neliniştitoare fixitate. Învăluit în această tăcere aproape asurzitoare care e exact ce trebuie pentru a ne reaminti, când vrem numai să fim măguliţi, că rostul artei e altul, să ne scuture din somnolenţă şi să ne apere de nepăsare. Atunci e binevenită o tăcere arţăgoasă şi trebuie să salutăm un artist incomod care ne incită şi ne provoacă.

Tintoretto nu pare un înţelept, în ciuda aerului său venerabil. El n-ar spune ca Socrate “ştiu că nu ştiu nimic”. Dimpotrivă, ar pretinde că, în pictură cel puţin, ştie totul. Dar nu e nevoie, mai ales în artă, numai de înţelepţi. Uneori avem mai multe de aflat de la cei care n-au altă înţelepciune decât credinţa încăpăţânată în ceea ce consideră vocaţia lor pe care o urmează fără să-şi acorde nici un răgaz. Ca Tintoretto, pentru care nu există nimic altceva decât pictura. Chiar autoportretul este înainte de orice un prilej de a picta. Nu neapărat de a se picta, căci artistul seamănă personajelor sale, a devenit el însuşi unul din personajele sale. 

Leda and the Swan, c.1570

Capodoperele de bătrâneţe ale lui Tiţian l-au deconcertat pe Vasari. De aici sfatul de a le privi de departe. Azi e greu să-I mai dăm dreptate, în schimb în faţa lui Tintoretto simţim parcă nevoia să facem un pas înapoi. Măcinat de o nelinişte ascunsă , pictorul îşi aţinteşte ochii asupra noastră într-un fel care nu ne lasă să-l observăm ca pe Tiţian. Aceşti ochi dogoresc sumbru, scormonitori şi poate amari. Au în ei ceva absent, dar, paradoxal, tocmai asta îi face insinuanţi şi hipnotici. Şi iată-ne trecând de la o condiţie la alta. Nu mai suntem spectatori. Suntem provocaţi, interogaţi. Aşadar, ce este viaţa? Pentru ce anume ardem, pentru ce trăim? Constrânşi, niciodată nu răspundem ce trebuie. Suntem stânjeniţi. Încurcaţi. Ne ascumdem în loc să ne mărturisim. E întotdeauna dificil când eşti luat pe nepregătite şi somat să fii tu însuţi. Te simţi încolţit, e mai bine să cobori viziera. Chiar dacă a tăcea înseamnă uneori a minţi. Din fericire, nu ne-a observat nimeni. O, sfânta linişte confortabilă a clasicilor…

Hocke îl consideră pe Tintoretto cel mai mare pictor manierist, alături de El Greco. Dar ce înseamnă manierist? Această noţiune e aproape tot atât de ambiguă şi disputată în ultima vreme ca şi barocul. Pentru unii încă mai reprezintă o etichetă pejorativă, în vreme ce pentru alţii constituie un elogiu. Pentru unii e un refugiu în “manieră”, sub o mască afectată şi preţioasă, pentru alţii o nelinişte care sparge limitele calmului clasic. Unii nu vor să vadă manierismul decât în oglinda convexă a lui Parmigianino, alţii îl extind prea mult, cu Gânditorul lui Michelangelo rastignit undeva la începutul drumului. Termenul, se pare, mai mult ne încurcă decât ne ajută să-l înţelegem pe Tintoretto, dacă nu ne oprim la cauza manierismului lăsând la o parte efectele lui, diverse şi adesea contradictorii. În ce mă priveşte, subscriu la formula întâlnită într-un eseu al lui Andrei Pleşu: manierismul este “partea noastră de umbră”. Partea noastră de umbră, adică partea noastră de labirint. Căci rădăcinile manierismului sunt înfipte intr-o sensibilitate tragică. Paradisul lui Tintoretto pluteşte peste un infern de întrebări. Din acest punct de vedere , autoportretul  său ar putea figura chiar mai bine decât al lui Parmigianino pe coperta unei istorii a manierismului. Pentru că, spre deosebire de Tiţian, ţintoretto este Întrebare, nu răspuns. El îşi strigă întrebările pe pereţi întregi. Aruncă kilograme de culoare pentru a face aceste întrebări să răsune cât mai puternic. Nu-i place să vorbească în şoaptă. Totul sau aproape totul e răcnit, strigat, spus cu febră, cu patimă, cu “furie”.

The Descent into Hell

 

Se prea poate ca noi să găsim în Tintoretto nu ceea ce el are, ci ceea ce căutăm. Întrebările pe care I le punem în seamă sunt poate ale noastre. Dar există cu siguranţă în Tintoretto ceva care ne îngăduie să procedăm astfel. Figura lui e ca o hieroglifă, iar pictura lui are o melancolie subversivă care atrage şi contrariază în acelaşi timp. Neliniştiţii, ca şi solitarii, se recunoasc între ei. Şi orice neliniştit va recunoaşte în Tintoretto un precursor, aşa cum orice suflet “de amiază” recunoaşte în ruinele Parthenonului un loc familiar. Înainte de a aparţine unei epoci, Tintoretto aparţine unei sensibilităţi, a celor care şi-au exasperat totdeauna problemele în speranţa că astfel vor izbuti să le rezolve; şi pentru care negaţia nu este decât o sete neagră care ascunde destul de prost nevoia de a afirma.

 

Labirintul nefiind un experiment, un joc, ci un purgatoriu. Şansa ce rămâne în ocoluri când linia dreaptă nu mai duce nicăieri. Firul Ariadnei e un vis al sinuoşilor.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1298 din 24.04.1980