Octavian Paler – Veneţienii (VII). Tintoretto furiosul.

  The Last Supper

La Tiţian, Venus nu mai e o zeiţă. E  o femeie. La Tintoretto ea nu mai e o femeie. E o nelinişte. Vor mai trece câteva secole până când Venus va fi detronată, dar primele semne de slăbiciune se văd de acum. Ea bănuie parcă faptul că într-o zi va fi exilată din nou.

Parcă tocmai asta îi spune lui Bacchus care îi întinde mâna, că va veni o zi când oamenii nu vor mai crede în frumuseţe şi în dragoste cum o făceau în Veneţia lui Tiţian. Nu-şi presimte pata de sânge pe care i-o va pune pe obraz peste patru secole, Magritte, dar un frig ciudat înfioară trupul gol al zeiţei abia trezită din somn. Frumusetea nu mai e sigură pe seducţia ei irezistibilă, iar dragostea se teme că într-o zi va fi terfelită.

De fapt, ordinea clasică nu e încă dizolvată. e numai ameninţată. Orchestra picturii veneţiene există, cântă aproape aceeaşi muzică, dar cântă altfel. Nu neapărat mai bine sau mai rău. Pur şi simplu, altfel. Cerul veneţian e încă senin, dar, iată, sub acest cer vuieşte furtuna. Trupurile se mlădiază agile şi dramatice. Şi chiar în culorile cele mai strălucitoare umbra stă la pândă. Nu se arată întotdeauna, dar otrăveşte pe nesimţite fastul. O muzică neagră începe să se audă în surdină anuntându-l pe Rembrandt. O nelinişte alungeşte figurile, le face mai zvelte, anuntându-l pe El Greco.

Îi anunţă doar. Nu e încă Rembrandt. Nu e încă El Greco. Umbra nu gândeşte. Deocamdată doar învaţă

  Adam and Eve (c. 1550)

să vorbească. Trupul nu se transformă în flacără. Deocamdată focul doar mocneşte. Dar conspiraţia împotrivă Venerei a început. Mai exact se reia, urzind o mare lovitură de stat în estetică, a cărei pregătire va mai cere câteva secole, pentru cea mai tristă victorie, abolirea dictaturii frumuseţii. Fără să fie nici singur, nici confundabil cu alţii, Tintoretto a intrat în labirint.

La urma urmei, disputa dacă el a aşezat sau nu pe peretele atelierului deviza  “Desenul lui Michelangelo şi culoarea lui Tiţian”, cum pretinde legenda, e gratuită. “Să urmezi maeştrii ? Pentru ce-ar trebui să fie urmaţi ? Ei sunt maeştri tocmai pentru că n-au urmat pe nimeni”, va exclama mai târziu, orgolios, Gauguin. Tintoretto nu face asta. Dar se ştie că nici un artist adevarat nu poate fi un bun imitator. Chiar când îşi propune să fie fidel, rămâne el însuşi. Chiar când rosteşte aceleaşi vorbe ca toată lumea, spune ceva care n-a mai fost spus de nimeni până la el.

La Bruyère care se plângea că totul a fost spus de când există oameni care gândesc şi că, deci, nu mai poate fi adăugat nimic original nu gândea în clipa aceea ca un creator. Tintoretto n-a fost nici Michelangelo, nici Tiţian, nici n-a devenit o sinteză a lor. În schimb, şi-a împlinit singura şansă importantă. A devenit Tintoretto.

Existenţa sa pare ternă în comparaţie cu cea a lui Tiţian. Săracă în evenimente. Dacă nu i-am cunoaşte pictura, ne-ar surprinde că a fost supranumit “furiosul”. Şi-a petrecut întreaga viaţă la Veneţia şi n-a făcut decât un drum la Roma (şi acela pus sub semnul întrebării), dar în pictură a gâfâit continuu ca un maratonist care nu se opreşte din cursă.

  Self Portrait

A atacat suprafeţe imense (care s-ar explica, poate, dacă n-ar fi dovedit că era în stare să lucreze fără plată numai să fie lăsat să acopere cât mai mulţi pereţi), mereu grăbit şi excesiv, convins că nu poţi deveni un mare artist fără a-ţi istovi mâna în fiecare zi. Dealtfel, a fost numit “furiosul” din pricina rapidităţii cu care picta.

Nici unul dintre “veneţieni” n-a fost atât de lacom de spaţiu şi atât de impetuos. A pictat toată viaţa ca şi cum s-ar fi temut să nu se sfârşească lumea înainte de a acoperi el cu culori toate zidurile şi pânzele pe care le avea la îndemână. Dar pe aceste spaţii amplificate s-a schimbat ceva, bate un vânt tulbure care crispează triumful şi-l impiedică să fie deplin. Culoarea hohoteşte, ţipă, caută, dibuie, ezită, cântă, îşi pune întrebări, tace din nou, se încordează, mereu la pândă, pregătită pentru exces şi singurătate.

Veneţia şi-a amintit de Minotaur. În plină sărbătoare, în chiar furia sa, Tintoretto descoperă o nelinişte care îl îndârjeşte şi mai mult. S-ar zice că acest “cel mai teribil creier al picturii”, cum îl caracterizează Vasari, nu ştie să se oprească la timp. Fastul şi strălucirea ard la el uneori până ce capătă o nuanţă tragică. Neliniştea îl îmbată până la a-l face brutal. Nu-şi găseşte aproape niciodată, ca Titian, tonul potrivit pentru a fi solemn şi echilibrat. Întotdeauna adaugă ceva care face sărbătoarea să se umple de presimţiri. E mai impetuos, dar mai putin învingător decât Tiţian. În miezul fiecărei bătălii câştigate Tintoretto o pierde. Învingătorul se recunoaşte singur învins când nu i se mai opune nimeni.

Nu se ştie sigur dacă a fost sau nu elevul lui Tiţian “zece zile” (pentru a justifica legenda unui maestru gelos şi a unui elev nestăpânit), aşa cum şi alte lucruri din existenţa lui sunt incerte.. Dacă a avut o mască, această mască s-a lipit de obraz. Ceea ce a rămas este ceea ce ne spune pictura despre pictor. Şi tot ce nu corespunde operei devine suspect, îndoielnic. Astfel încât figura lui Tintoretto devine din ce în ce mai mult opera operei. Unul din cazurile în care opera se întoarce asupra vieţii din care a ieşit şi o devoră, îi dă caracterul ei şi la nevoie o reinventează.

Lot and his Daughters

Pe cine mai interesează că “furiosul” a fost un om liniştit ? Fără “furia” sa ar fi rămas un epigon, poate. Această furie care l-a împins în labirint l-a salvat, l-a aşezat alături de El Greco, în loc să-l amestece printre “ultimii Tiţieni”. Afectarea nu e decât o crustă. Echivocul nu e decât un drum. Ţinta e totdeauna alta.

 Publicat în “Flacăra” nr.1299 din 01.05.1980