The Entombment of Christ
Strada şi viaţa sunt uneori profesori mai buni decât prelegerile şi manualele de estetică. Durerea nu se învaţă din cărţi şi singurătatea nu e materie de examene. Şi cum să te ridici la înălţimea unde trebuie admirat Tiţian dacă n-ai învăţat să preţuieşti valorile existenţei? Poate că arta se află într-un punct unde morala are o importanţă mai mare decât estetica şi decât priceperea unui artist de a pregăti pânza şi culorile.
N-am putea imagina ceva mai potrivnic artei decât un muzeu unde să ni se spună: “Atenţie, aparatele de climatizare sunt sensibile, nu vă aduceţi aminte nimic. Priviţi şi lăsaţi la o parte tot ce i-ar putea tulbura pe aceşti înţelepţi adânciţi în contemplaţie”. Ce rost ar avea arta atunci? Să ne apere de noi înşine? Ea a apărut, dimpotrivă, din nevoia de a ne scruta sufletul şi de a ne judeca destinul, cum zicea Van Gogh. Şi dacă gloria Veneţiei nu mai e demult cea în care a crezut Tiţian, o alta, melancolică şi capabilă să facă să vorbească tăcerea, I-a luat locul, printr-o secretă lege a compensaţiilor parcă, după ce nimburile ambiţioase şi-au arătat sub poleiala de aur nisipul.
Danae
Gândesc toate astea în vreme ce în faţa mea se află o reproducere a autoportretului lui Tintoretto de la Scuola di San Rocco. Pe el e înscris anul 1573. Tintoretto are deci 55 de ani. Părul şi barba sunt încă negre, abia înspicate, dar faţa e gravă şi vag obosită. Pictorul priveşte în jos. Parcă se uită nu în oglindă, ci în apele lagunei. Cu braţele încricişate, “furiosul” e calm acum. A pus penelul de o parte. Şi chipul lui are ceva din aerul care învăluie azi palatele din lagună, aureolate de o măreţie amară.
În această tăcere e greu să mai repeţi ceva din banalităţile joviale care se debitează de obicei pe seama Veneţiei. Oglinzile s-au umplut de umbre şi peste tumultul culorilor pluteşte fosforescenţa unui presentiment. Dacă Veneţia a avut în Tiţian gloria ei, are în Tintoretto profetul ei. Gondolele lunecă mai departee pe canale ca un suspin fericit, în Piaţa San Marco bate aceeaşi oră de bronz, dar în aer e ceva nou. Ca o spaimă a sunetelor. Veneţia începe să descopere că gloria nu e eternă, că putereaa şi fastul nu sunt deajuns. Când plouă, culoarea curge probabil pe ziduri ca un fard roşu. Rămaşi pe gânduri, şi zeii lui Tintoretto îşi pun întrebări. Trebuie oare ca orice glorie să aibă un sfârşit? Veneţia simte cum, ppe propriile ei canale, lunecă şi intră în exil. Un exil ireparabil, căci timpul, vorba lui Vergiliu, curge ireparabil. Şi fără voie, pictorul amestecă un negru de funingine în strălucirea culorilor sale. Ceva se prăbuşeşte în artă înainte de a se prăbuşi în jur. Poate pentru că ea vede dincolo de aparenţe.
Crucifixion
Procesiunile sunt la fel de somptuoase, dar frigul şi-a făcut apariţia. Da, viaţa nu e o sărbătoare perpetuă, deşi niciodată nu aflăm asta la timp. Făcând această descoperire, Veneţia e gata să scoată o exclamaţie de teamă. Se stăpâneşte însă. E încă destul de puternică pe mări, pentru a încerca să combată frigul interior cu veşminte mai scumpe şi cu un lux mai mare. Pe zidurile ce vor fi mai târziu tatuate de mucegai, culoarea veneţiană îşi trăieşte apogeul. Culoarea se crispează, dar de ce-ar trebui să-i ascultăm pe cei ce se folosesc de declinul Veneţiei pentru a ne face prelegeri despre zădărnicie şi absurd? N-am crezut niciodată în arta care renunţă să spere şi amână dreptatea pentru judecăţi de apoi. Singura judecată adevărată este cea pe care o putem face şi la care putem participa. Restul e tăcere, într-adevăr.
Dar dacă nu vreau să cred în apostolii disperării, în cruciaţii absurdului, nu pot să cred nici în cei care spun vorbe goale despre un om aseptic şi fără întrebări. Perfecţiunea nu înseamnă a închide cercul şi a renunţa la tot ce se află în afara lui. Singurul om perfectibil este cel deschis întrebărilor, chiar dacă asta presupune că uneori paradisul este la capătul infernului. Iată de ce cred că trebuie să căutăm forţa lui Tintoretto tocmai în ceea ce aparent dă senzaţia de înfrângere. Tiţian are o demnitate senină, în timp ce el tulbură şi derutează, dar fiecare vorbeşte în numele altei Veneţii şi altei părţi din noi. Şi oare nu e destul de clară istoria Veneţiei? În umbră, ea obţine cu mâinile goale ceea ce înainte n-a izbutit să obţină prin forţă. Acum e iubită pentru ea însăşi.
Women Playing Music
Vanităţile au trădat-o, în schimb a aflat că există o glorie care nu mai depinde de ambiţii şi de putere, ci de poezie şi de melancolii. Sebările s-au sfârşit, acum e rândul tăcerii să vorbească. Steagurile nu se mai umflă orgolioase în vânt, cerul poate să-şi arate în sfârşit întreaga lui poezie. Cufundată din ce în ce mai mult în amintirile ei, Veneţia devine timp, timp pietrificat, care se gândeşte pe el însuşi.
Locuitorii o părăsesc, dar în loc să nu mai aparţină nimănui, ea aparţine tuturor. Iar cei care trec pe cheiuri tresar când înţeleg că orologiul din turnul San Marco nu mai măsoară vremea, ci propria lor viaţă, luând-o mereu de la început, cu oricine vine aici, şi ajungând mereu la sfârşit, cu orice plecare. Trecutul umple
Portrait of a Woman Revealing her Breasts c. 1570
golurile, absenţele şi cucereşte oraşul casă cu casă, palat cu palat. Într-o zi nu va mai exista decât el. Învăluit în umbre ca Tintoretto la San Rocco. Între apă şi cer, amintirile vor arunca umbre lungi şi sonore. Atunci trecutul va trăi ca un prezent etern şi inaccesibil.
Publicat în Revista “Flacăra” nr.1301 – 15.05.1980
SERTARUL CU GANDURI 