Michelangelo - Ancestors of Christ: figures (1510)
Există artişti pe care numai îi admirăm şi alţii pe care îi şi iubim. Michelangelo face parte, pentru mine cel puţin, din a doua categorie. Dar admiraţia şi uneori nici dragostea nu pot ţine loc de înţelegere şi se întâmplă chiar s-o îngreuneze tocmai prin dorinţa de a evita orice umbră pe chipul în cauză. Atâta măreţie oboseşte. Atâta perfecţiune riscă să plictisească. Ne refugiem în cuvinte uzate, prea uzate uneori : “un titan”.
Dar ce este un titan ? Să consultăm dicţionarul. Ce scrie în dreptul cuvântului “titan” ?: “Om cu puteri extraordinare; uriaş, gigant. Om cu calităţi extraordinare, cu o putere de muncă ieşită din comun”. Într-o asemenea definiţie intră şi Leonardo şi Michelangelo şi Rafael. Or, dintre ei unul singur e, în sensul originar al termenului, titan. Michelangelo. Ceilalţi doi sunt “olimpieni”.
Trebuie să ne reamintim, aşadar, că titanii au fost cei şase fii ai lui Uranus şi ai Geei, prima generaţie de zei, care s-au luptat cu olimpienii. Lupta a durat zece ani şi s-a sfârşit cu victoria lui Zeus şi a celorlalţi olimpieni care I-au precipitat pe titani în infern. Prometeu era fiul unuia din cei şase titani învinşi. Când titanul a furat focul din cer, olimpienii i-au dat osânda cunoscuta; l-au înlănţuit pe un munte şi au trimis un vultur să-I sfâşie carnea. “Trăiesc din moartea mea”, ar fi putut spune şi el ca Michelangelo.
Optând pentru victoria olimpienilor împotriva lui Cronos (care îşi mutilase tatăl) şi a celorlalţi titani, grecii au optat pentru frumuseţe şi surâs, recunoscându-şi repulsia pe care le-o provoca suferinţa. E drept că sub temeliile Parthenonului s-a descoperit schema unui labirint ceea ce înseamnă că o parte a sufletului grec a rămas totdeauna cu nostalgia titanilor. Duhul lui Prometeu urcă mereu pe Acropole. Printre coloane se aude uneori foşnetul aripilor vulturului, iar pe stâncile de marmură există parcă urme de lanţuri. Dar Parthenonul a fost ridicat de olimpieni, nu de titani. Fidias a fost olimpian, nu titan. De aceea asemănarea lui Michelangelo cu grecii mi se pare în bună măsură discutabilă. El este la fel de mare, dar altfel decât ei. Nu sculptează ca un olimpian decât când sculptează un Cupidon, un Bacchus beat, pe Adonis murind sau pe David. Când nu mai ocoleşte suferinţa şi zbuciumul, cum au făcut-o grecii, preocupaţi de o frumuseţe senină, de măsură şi echilibru, sculptează ca un titan.
Michelangelo. Pieta. 1499. Marble. St. Peter's, Vatican.
Titanul nu recunoaşte niciodată măsura. El nu recunoaşte decât excesul. Şi în artă şi în viaţă. Michelangelo se culca încălţat şi îmbrăcat ca să se poată reapuca de lucru după ce dormea câteva ore. Şi nu glumea când visa să sculpteze munţii. Un singur lucru ar trebui să ne mire, de fapt. Că n-a încercat să-şi pună visul în practică. Mi-l imaginez luându-şi adlta şi plecând într-o dimineaţă singur, să sculpteze unul din munţii din regiunea Carrarei, să scoată din el un gigant cum n-a mai sculptat nimeni. Căci măsura ar fi pentru un titan un eşec. Ca şi consolarea. Pentru el până şi somnul este un fel de trădare care-i limitează setea şi-l frustrează de o parte de timp şi de luptă. Dealtfel, cel prăbuşit de zei în pulbere e atât de răzvrătit încât se răzvrăteşte şi împotriva sa.
Să ne mirăm de înverşunarea lui Michelangelo impotriva lui Rafael şi a lui Leonardo ? Ea e mai veche decât ei. Dinaintea istoriei. De când titanii au fost învinşi de olimpieni. Titanul aruncă vorbe rele lui Rafael şi-l sfidează pe Leonardo. E tot timpul provocator faţă de ei, căci între titani şi olimpieni nu există decât ruptură. La rândul lor ei îl privesc pe Michelangelo ca pe un “călău” cum îl apostrofează Rafael. Să ne mirăm că Michelangelo e singur în vreme ce Rafael umblă tot timpul cu o escorta de admiratori ? Prometeu a fost singur cu vulturul. Să ne mirăm de mărturisirea lui Michelangelo că mii de plăceri nu valorează pentru el cât un zbucium, mille piacer non vaglion un tormento? Titanii îşi extrag forţa din răzvrătirea si din orgoliul lor. Şi în cele din urmă din nefericirea şi din infernul lor. Ei sunt cei care înfrunta pe munte vulturul.
Care, ajungând sculptori, se vor întoarce să-şi sculpteze stânca de care sunt înlănţuiţi. Titanii sunt cei care într-un labirint înaintează strigând numele Minotaurului. Care ştiu că nu se vor întoarce niciodată, nu se vor folosi niciodată de firul Ariadnei. Singurul lor drum este spre Minotaur. Singura lor şansă curajul. Singura lor armă orgoliul. Ariadna aparţine olimpienilor. Ca şi frumuseţea. Ca dragostea. Michelangelo e singur, lipsit de dragoste şi înfometat de ea.
Michelangelo. Madonna of the Stairs. c.1490.
El nu-şi găseşte nici liniştea, nici fericirea. Aceasta e destinul titanilor. Ei nu ştiu să surâdă. Ştiu să smulgă focul din cer şi mai ales să smulgă fosţă din infern. Nefericirea le dă un orgoliu chiar mai mare decât fericirea. “Dacă înţeleg bine, spune Michelangelo, sunt fericit cu o soartă nefericită. Cel ce nu ştie să trăiască din nelinişte şi moarte să vină în focul în care ard eu”.
Descoperim astfel că titanii ard în focul pe care ei înşişi l-au adus pe pământ. Au furat focul din cer şi pentru ei. Dar acest foc nu-I încălzeşte, ci le sporeşte patima şi orgoliul. Când au fost prăvăliţi în infern, au simţit nevoia să-şi aprindă torţa în flăcările infernului ca să-şi lumineze drumul. Căci ei se împacă greu cu destinul. Sunt mereu răzvrătiţi împotriva lui. Şi foarte rar senini. Foarte rar un titan arată ca David.
Până şi somnul lor e chinuit. Priviţi Noaptea lui Michelangelo şi veţi înţelege ce este somnul unui titan. Aplecaţi-vă peste orbitele goale şi parcă disperate ale Zilei şi veţi înţelege ce este ziua unui titan. Cu ce ochi se uită el la marmura pe care o ciopleste. Se luptă cu ea parcă ar vrea să smulgă încă o dată focul din cer.
Publicat în Revista “Flacăra” nr.1302 – 22.05.1980
SERTARUL CU GANDURI 