SERTARUL CU GANDURI

24/02/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu ( V ). Lupta cu vulturul.


Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

   I s-a reproşat lui Michelangelo lipsa de asemănare cu modelele a statuilor care îi reprezentau în Capela Medici pe Lorenzo Si Giuliano. “Cine va mai şti peste cinci sute de ani ?” a răspuns ironic sculptorul. Şi trebuie să-I dăm dreptate. Într-adevăr, cine mai ştie acum ? Gânditorul are gândurile celor care îl privesc.

La picioarele lui, Aurora se deşteaptă din somn şi întreaga ei faţă ne vorbeşte patetic despre tristeţea celui care a sculptat-o. Această tristeţe e o rană interioară care nu se vindecă niciodată. Se cicatrizează pentru puţin timp, apoi crusta se rupe brusc şi melancolia sângerează din nou. E din categoria acelor tristeţi fără remediu, care nu cunosc decât înseninări scurte, temporare, cerând pentru asta ca durerea să fie trăită până la capăt. Michelangelo trebuie să se învingă permanent pe el însuşi şi după aceea să-şi apere această victorie împotriva celorlalţi.

În Grecia, el ar fi fost mai degrabă spartan decât atenian. Dormea puţin, nu se menaja deloc şi îşi istovea trupul cu o voluptate sarcastică. Umbla îmbrăcat aproape ţărăneşte, în ciuda faptului că-şi întreţinea iluzii de nobleţe. Trăia “singur ca un călău”, ricana Rafael, dar “călău-înger” sau “înger-călău” ar fi fost o formulă mai potrivită. Căci florentinul e un amestec ciudat de singurătate şi tandreţe, inocenţă şi vinovăţie, forţă şi vulnerabilitate, asprime şi candoare. Cea mai măruntă neînţelegere se poate transforma la el în ruptura. Şi uneori ne dă impresia că-şi face singur existenţa greu de îndurat. “N-am prieteni de nici un fel şi nici nu vreau” exclamă el. Pentru că titanii trebuie să rămână singuri ? Ei nu au de partea lor decât vulturul. Ca şi Prometeu. Ceea ce le sfâşie inima le întăreşte braţul.   

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.


Oricum, cele şapte riduri ale lui Michelangelo de care vorbeşte, mi se pare, Vasari sunt şapte cercuri ale Infernului.

Distingem aceleaşi şapte riduri si pe fruntea profetului Ieremia din Capela sixtină căruia Michelangelo I-ar fi împrumutat obrazul său. Cu mâna la gură, ca şi Gânditorul, profetul pare stăpânit de viziuni sumbre. Dar din tăcerea lui iradiază o forţă care, ca totdeauna la Michelangelo, face nefericirea grandioasă. Adâncit în reveriile sale dureroase, Ieremiaa e ca un fulger amar.

Ceea ce mă fascinează la Michelangelo este tocmai acest eroism al melancoliei. Există în trupurile pictate sau sculptate de el o sfintenie a zbuciumului care ne tulbură cu atât mai mult cu cât înţelegem din ce abis se înalţă. Muşchii, puternic reliefaţi, sunt ai unor gladiatori, dar ai unor gladiatori care se luptă cu metafizicul. Nu pe Goliat îl înfruntă David cu privirea. Ci Destinul. Şi nu e această privire, privirea lui Michelangelo însuşi ?

Nimeni nu şi-a dominat disperarea cu mai multă forţă. Şi, mai ales, nimeni n-a obligat disperarea să se transforme în forţă ca acest artist care nu ştie să fie plăcut ca Rafael, în schimb seduce prin melancolia sa răzvrătită şi mândră. El nu mângâie materia., ci o loveşte. Nu se simte nicăieri mai în largul său ca într-un uragan de forme unde suferinţa, în loc să se lamenteze, tună.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Night. 1526-1531. Mar

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Night. 1526-1531. Mar

   Nefericirea, pare să ne spună Michelangelo, nu depinde de noi. Dar de noi depinde dacă suferim inutil, striviţi de tristeţe, sau ne transformăm melancolia într-un punct de plecare. Nu putem nimic împotriva durerii dacă n-o putem converti în curaj, silind-o să creeze, să ne hrănescă orgoliul şi să ne ajute să trăim. Căci a fi victimă nu înseamnă a suferi, ci a nu mai avea putere s-o recunoşti. Nu asta vrea să spună Michelangelo scriind într-un sonet “Bucuria mea este melancolia ?”

  De data aceasta, Prometeu îl pune pe vultur în serviciul său. Şi îşi zgândără cicatricea ca să-şi ascută voinţa. Supremul lui orgoliu e acum să-şi sculpteze stânca de care e legat.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1306 – 19.06.1980

12/02/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu. Învingătorul – 2.


Michelangelo. Tomb of Lorenzo de' Medici. 1526-1531

Michelangelo. Tomb of Lorenzo de' Medici. 1526-1531

   Dealtfel, singura ratare a titanilor e să înceteze lupta. Înfrângerea este pentru ei un izvor de energie, dar consolarea îi poate împinge într-un eşec iremediabil. Un titan consolat e un titan care a renunţat la condiţia sa. Şi chiar la forţa sa, care se reîmprospatează prin luptă. Vulturul joacă un rol important în povestea lui Prometeu; iar un adevărat titan face din orice încăpere un munte.

Trebuie să corectăm prin urmare legenda. Ea ne-a obişnuit cu ideea că Prometeu a furat întâi focul din cer şi apoi a fost surghiunit pe un munte şi prins de o stâncă în lanţuri. Că muntele, deci, e exilul. Supliciul. Pedeapsa. Preţul plătit pentru focul furat zeilor. Cu cât Prometeu coboară mai repede de pe munte, ne spunem, cu atât mai bine. Va înceta suferinţa. Suferinţă inutilă, la urma urmei, deoarece focul a fost obţinut. Dar Michelangelo ne arată că Prometeu trebuie să urce pe munte în fiecare zi şi în fiecare noapte. Va coborâ numai din când în când să doarmă.

De cum se va trezi, va lua dalta şi va urca pe munte din nou. Căci focul trebuie cucerit mereu. Muntele nu e pedeapsă, loc de supliciu sau locul de supliciu, ci singurul loc unde focul poate fi cucerit. La poalele muntelui, vulturul nu coboară decât în alte scopuri. Să ne facă să suferim, nu pentru a ne provoca să creăm. În schimb, Prometeu, pe care ni-l închipuim abrutizat de suferinţă, smulge pe munte (sau abia pe munte!) focul care face din om un demiurg.

Între prima Pietà a lui Michelangelo şi Pietà Rondanini la care artistul mai lucra în zilele dinaintea morţii încape, s-ar putea spune, toată istoria artei. În cea dintâi, Michelangelo a dovedit că oricând îi putea egala şi chiar depăşi pe greci. În ultima, acest orgoliu i se pare inutil. Picioarele care dibuie pe soclu caută cu totul alte ţărmuri decât ale Greciei lui Fidias şi Praxitele. Această sculptură gândită ca o piatră de mormânt ar putea fi aşezată chiar pe mormântul Renaşterii. Dar ea ne dezvăluie că în statuile neterminate ale lui Michelangelo lupta continua încă. Învingătorul n-a ajuns sau n-a vrut să dea pietrei lovitura de graţie. Şi, dacă a ezitat, el a ezitat nu în faţa victoriei, ci a încetării luptei sale. Poate, de aceea (pentru a ne întoarce la comparaţia lui Romain Rolland) tânărul din Învingătorulîntoarce in altă parte gura tristă şi privirea nehotărâtă. De aceea trupul îi zvâcneşte înapoi. El nu vrea, probabil, să pună capat luptei. Cu alte cuvinte, Michelangelo îşi întârzie uneori victoriile. Le amâna. Nu le refuză însă. Dimpotrivă, e însetat de ele, mai ales când sunt dificile. Şi poate nicăieri nu se vede mai bine acest lucru ca în statuile sale neterminate, deoarece, din perspectiva unui titan, orice operă la care nu mai e nimic de adăugat e într-un fel ratată, întrucât ea a încheiat lupta.  

Michelangelo. Pieta. c.1550

Michelangelo. Pieta. c.1550


Ceea ce spunea Stendhal despre Judecata de apoi, că ar copleşi închipuirea sub povara nenorocirii şi “nu mai rămâne forţă pentru a avea curaj” ar putea fi în parte adevărat pentru această frescă. Dar mi se pare că înţelesul cel mai adânc al artei lui Michelangelo, în ansamblul ei, este la polul opus. Chiar când suferinţa crispează trupul sau cuprinde sufletul, ca în Noaptea, rămâne putere pentru a avea curaj. Fireşte, nu ne miră că David, calm şi mândru, ar putea murmura oricând: “Nu mă tem nici măcar de mine însumi, de ce m-aş teme de Goliat ?” Să ne oprim însă în faţa Sclavilor. Ei se smulg din piatră, pregătiţi să stea întocmai ca David pe socluri !

Simţim că se nasc nu pentru a fi trestii gânditoare, ci pentru a fi liberi. Sclavul ce se deşteaptă stă culcat în marmură ca un luptător înaintea bătăliei. Astfel, Michelangelo, chiar când nu e învingător are orgoliul luptei sale, reamintindu-ne că omul n-are nevoie de trufie, dar nu poate trăi fără orgoliu; că aroganţa îl face pe om dezgustător, dar umilimţa îl degradează la fel de mult. În definitiv, ce înseamnă “orgoliu” la un artist care visa să sculpteze munţii ? Desigur, nici onoruri, nici lux, nici ranguri, nimic din toate astea.

Ele înseamna ambiţii, iar un mare artist n-are ambiţii, ci sete. Sub bolta Capelei sixtine, Dumnezeu nu avea un slujitor, ci un rival. Un Prometeu stropit de culori în stare să-şi provoace singur vulturul pentru a-şi îndeplini visul de demiurg. Uneori, el are liniştea lui David care, chiar înconjurat cu un gard de sârmă ghimpată sau ameninţat cu revolverul la ceafă, ar privi lumea la fel; nici un muşchi nu I-ar tresări. Alteori, e sumbru şi teribil ca Moise. Visător ca Gânditorul. Sau inocent ca Adam trezit din somn în scena Genezei. Dar întotdeauna gata să se reîntoarcă pe munte, de cum s-a trezit.

Michelangelo. Pieta Rondanini, unfinished. 1564

Michelangelo. Pieta Rondanini, unfinished. 1564

   Titanul a vrut să învăluie în taină o parte din lucrurile întâmplate pe muntele lui. Înainte de a muri, a dat pradă flăcărilor un mare număr de desene, schiţe şi cartoane, pentru ca nimeni, povesteşte Vasari, să nu-I cunoască truda pe care o risipise şi chipul în care îşi silise geniul să nu dea decât lucruri desăvârşite.

Şi poate că Michelangelo a avut dreptate , nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie. Totuşi, există pentru fiecare ceva de descoperit aici. Să afle, dacă nu un drum de ieşire din destin, măcar un mijloc de a sta drept înlăuntrul acestui destin.

Numai în acest sens pot înţelege afirmaţia lui Elie Faure că Michelangelo ne subjugă prin perpetua sa victorie.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1305 – 12.06.1980

08/02/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu ( III ). Învingătorul – 1.


Michelangelo. Moses. c.1513-1516

Michelangelo. Moses. c.1513-1516

   Evocând statuia de marmură pe care Michelangelo o numea Învingătorul, în care un tânăr gol şi frumos  se opreşte şi nu mai vrea victoria, dezgustat de ea tocmai când e pe punctul de a o obţine si biruit de ezitări în clipa în care nu mai trebuie decât să lovească adversarul înfrânt, Romain Rolland vede în această imagine a îndoielii eroice pe Michelangelo însuşi. Ispititoare idee, dar cât de adevărată poate fi ea pentru un titan ?

E drept că, aşa cum drama lui Leonardo a fost aceea de a vrea să străbată toate drumurile, drama lui Michelangelo a fost, într-un fel, aceea de a începe mereu fără să poată sfârşi. Muncind fără odihnă, dar hărţuit continuu, sculptorul nu şi-a realizat nici unul din marile sale proiecte. Moise e numai un fragment din ceea ce trebuia să fie măreţia monumentului lui Iuliu al II-lea. Gânditorul singur ştie cum trebuia să arate, de fapt, Capela Medici. Şi atâtea statui neterminate… Printr-un hazard ciudat, singura operă de anvergură dusă la capăt de acest mare sculptor este cea pe care Michelangelo a dorit-o cel mai puţin şi în care a trebuit să fie pictor: frescele din Capela sixtină. În rest, cunoaştem numai frânturi din gândul lui.

Dar în chiar eşecurile sale Michelangelo este grandios. Şi, până la urmă, Moise şi Gânditorul ne spun singuri ceea ce trebuiau să ne spună munţii scultaţi pe care îi visa florentinul.

Pentru asta nu e nevoie să combatem declaraţia cam arogantă făcută de El Greco la Roma, că Michelangelo n-a ştiut să picteze. ( De fapt, poate, la marii artişti nici n-ar trebui să ne scandalizeze asemenea afirmaţii. Ele nu înseamnă totdeauna invidie, gelozie. Un mare artist e atât de mult el însuşi încât trebuie probabil să înţelegem că nu-I poate judeca destul de corect pe ceilalţi.) La urma urmei, nu tot ce face Michelangelo e desăvârşit. Paleta lui are culoarea pietrei. Sfinţii arată adesea ca nişte vlăjgani. Profeţii lui sunt parcă nişte gladiatori convertiţi. Veşmintele lui Moisesunt, poate, prea studiate, au prea multe falduri şi detalii care distrag atenţia. Dar, recunoscând asta, vom constata că nici defectele în genere acceptate nu-l pot micşora pe titan.

Michelangelo. Rebellious Slave. c.1513-1516

Michelangelo. Rebellious Slave. c.1513-1516


Din contră, îi sporesc parcă aureola. Cutele care brăzdează corpul Nopţii între piept şi pântece sunt, poate, într-adevăr neplăcute, dar toţi ne oprim să visam în faţa ei. Ni-l închipuim pe Michelangelo cu hainele mereu înbâcsite de praful de marmură, sculAndu-se noaptea şi punandu-şi pe cap un coif de hârtie de care lipeşte o lumânare ca să-i lumineze lucrul fără să-i stingherească mâinile… a renunţat oare vreodată la victorie pentru că n-o mai vroia, pentru că în ultima clipă ea l-a dezgustat ? Destinul titanilor a fost să fie învinşi, dar să fie mai mândri decât învingătorii lor. Abia azvârliţi dintre stele în pulbere, ei şi-au simţit şi mai bine forţa. Au descoperit în ei răzvrătirea şi lupta. De-acum puteau să-şi arate întreaga grandoare. Căci numai un titan işi reaprinde torţa dintr-o înfrângere.

 

Michelangelo. Victory. c.1520-1525

Michelangelo. Victory. c.1520-1525

  Toate acestea pot să pară simple paradoxuri. Dar să privim la Michelangelo mai atent nu trupurile semeţe şi puternice, cu muşchi de gladiatori, ci trupurile înfrânte. Vom descoperi că un singur lucru nu ştie acest sculptor: să fie umil. Nici măcar personajele sale cu genunchii zdrobiţi nu ştiu să îngenuncheze. Buzele abia mai pot îngâna ceva uneori. Dar niciodată nu se roagă. Supliciul n-a zdrobit decât trupul. Suferinţa n-a pecetluit decât buzele. Moartea nu închide decât pleoapele. Dincolo de asta întotdeauna mai rămAne ceva. Michelangelo face parte dintre cei care au avut mândria de a se uita fix în ochii Gorgonei chiar cu riscul de a împietri. Mai mult decât alţii însă, el pare convins că există o victorie posibila în orice înfrângere: aceea de a o face să vorbească. Dacă gura e mută, durerea poate striga singură prin toţi porii pietrei.

Azvârlit în pulberea drumului, titanul întoarce ochii scânteietori şi aruncă o provocare destinului: “nu m-ai învins!”. Singurul drept al nefericirii, pare să gândească el, este acela de a-i alimenta focul in care arde. Şi singurul drept al morţii, acella de a dovedi că şi inert trupul rămâne emoţionant. Poate că Învingătorul nu este, de aceea, decât imaginea răsturnată a lui Michelangelo. A unei nehotărâri care frânge aripile victoriei numai pentru a o face şi mai eroică, demonstrându-ne că orgoliul cel mai înalt al lui Prometeu este de a se lega singur în lanţuri sau de a sta pe munte fără să fie înlănţuit. În realitate, Michelangelo şterge graniţa dintre victorie şi înfrângere. Uneori, el ne lasă împresia că are nevoie să simtă destinul strângându-l de gât pentru a-şi scoate strigătul de triumf. Şi că înfrânge un trup pentru a-I sublinia mai bine valoarea. Oricât aş încerca, nu mi-l pot imagina ca un tânăr frumos care, cu genunchiul pe spatele adversarului, renunţă în ultima clipă la victorie deoarece, dezgustat, nu mai vrea s-o obţină.

Acea Pietà neterminată şi aflată azi în domul din Florenţa pe care a zdrobit-o cu dalta, încât a trebuit să fie reconstituită din sfărâmături, e un semn nu de renunţare, ci de impas îndârjit. Ce mai înseamnă, în fond, victorie şi înfrângere în cazul unui artist care n-a fost scutit de eşecuri, dar care le-a constrâns să exprime acelaşi lucru ca şi izbânzile sale ? Michelangelo nu este, poate, un mare profesor de desen, dar este un mare profesor de demnitate. Niciodată arta n-a fost mai puţin umilă chiar când înfăţişează trupuri înfrânte.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1304 – 05.06.1980

04/02/2012

SCORPION – Horoscop literar.


Kircher's Zodiac

Kircher's Zodiac

  

   „Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de stele strălucesc pe  degeaba?” se mira Seneca, unul dintre filozofii care credeau că astrele influenţează destinul omului. „Urmez multitudinea înşiruirii de stele în cursa lor circulară” spunea Ptolemeu, atent deopotrivă la ce se întâmplă pe bolta mişcătoare şi la ce se întâmplă pe Pământ. În schimb, Schopenhauer vedea în astrologie o dovadă a „subiectivităţii jalnice a oamenilor”, care raportează cursa astrelor în univers „la micul lor eu” şi pun în relaţie cerul plin de constelaţii cu pământul plin de ticăloşi.

   Cu capul în stele şi cu ochii în carte, Zodierul schimbă foaia de calendar, după mirările omului modern: „Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de cărţi strălucesc pe degeaba?”  Fie ca în anul care vine să fiţi sănătoşi, veseli, ocrotiţi de cărţi şi de astre deopotrivă.

Zodier  

IANUARIE
La mulţi ani! Ca să începeţi anul râzând, Zodierul vă propune o carte de un umor fantastic, pe teme de ştiinţă, absolut serioase: teoria relativităţii şi mecanica cuantică. Cine poate să împace planuri atât de diferite? Un fizician de geniu, George Gamow, şi simpaticul domn C.G.H. Tompkins, personajul literar pe care l-a creat ca să popularizeze teoriile fizicii. Tompkins este „un mic funcţionar de la o mare bancă“, om cu tabieturi, care citeşte ziarul, iubeşte filmele, dar „detestă obsesia generală – sexul şi violenţa“. Cum ochii îi cad din întâmplare pe o notiţă care anunţă o serie de conferinţe despre problemele fizicii moderne, îşi ia curajul ştiinţific cu amândouă mâinile şi se duce să asculte prelegerea, mai ales că iniţialele numelui său reprezintă trei constante fizice: c, viteza luminii, G, constanta gravitaţională şi h, constanta cuantică. Aşa încep aventurile domnului Tompkins prin lumea fizicii cuantice, univers care i se pare chiar mai ciudat şi mai potrivnic bunului-simţ decât i se va fi părut lui Alice Ţara Minunilor. Găurile negre, biliardul cuantic, demonul lui Maxwell sau tribul vesel al electronilor sunt numai câteva din întâlnirile de care are parte domnul Tompkins în călătoria lui de iniţiere. De care va profita din plin. Să fie Scorpion?
George Gamow, Russell Stannard, Minunata lume a domnului Tompkins. Povestea fantastică a fizicii, trad. de Anca Vişinescu

Armenian Scorpio Sign Coin -2008

Armenian Scorpio Sign Coin -2008

FEBRUARIE
Legendele Graalului preocupă pe toată lumea: de la literaţi la autorii de benzi desenate, de la folclorişti la medievişti, de la ezoterişti la cineaşti. Filme mari, ca A şaptea pecete de Ingmar Bergman, Perceval de Eric Rohmer, Excalibur de John Boorman, Regele pescar de Terry Gilliam sau Magnificat de Pupi Avati şi atâtea altele se inspiră din misterioasa legendă. Zodierul nici nu mai aduce în discuţie romanele recente de tip Dan Brown, al căror succes dovedeşte că interesul marelui public pentru misterul Graalului nu s-a stins. Dacă faceţi parte din acest public sau dacă, aşa cum se spune despre dumneavoastră, aveţi mintea deschisă către orice zonă a cunoaşterii, merită să răsfoiţi cartea lui Evola. Născut la Roma în 1898, Evola frecventează cercurile avangardiste şi e socotit azi unul dintre cei mai de seamă poeţi dadaişti din Italia, apropiat de Tristan Tzara. (Cu atât mai curioasă e, de aceea, ulterioara lui apropiere de extrema dreaptă). Ezoterismul de diverse surse îl preocupă constant. Cartea despre Graal este, ca tot ce a scris Evola, una nonconformistă. Tocmai de aceea cititorul e invitat la început să se dezbare de o serie de prejudecăţi, literare, religioase, folclorice. Nu strică nimănui.
Julius Evola, Misterul Graalului, Studiu introductiv de Franco Cardini, Anexă şi bibliografie de Chiara Nejrotti, trad. de Dragoş Cojocaru

MARTIE
Un mărţişor „cu inimă” pentru noptiera dumneavoastră: cartea despre dragostea favorită a lui Don Juan. Cum să nu fii curios ce tip de dragoste preferă celebrul seducător? Doar că, aşa cum spune Don Juan şi cum simte orice Scorpion îndrăgostit, „În dragoste, totu-i adevărat şi totu-i minciună“. Autorul, asemenea multor scriitori din secolul romantic, este el însuşi un personaj, iar viaţa proprie face concurenţă operei. Dandy care se reneagă, singuratic şi cuceritor, cunoscător al paradisurilor artificiale şi explorator literar al infernurilor, ateu convertit la catolicism fervent, demonizând femeia, dar salvat de „îngerul alb“ – o baroană, atacând celebrităţile literare ale timpului său (Sainte-Beuve, Hugo), fiind contra Academiei, contra lui Flaubert, contra parnasienilor şi contra debutantului Zola, Barbey d’Aurevilly este predestinat să obţină un succes de scandal. Cea mai cunoscută nuvelă a lui din ciclul Diabolicele, care a creat emoţie la apariţie, e Perdeaua stacojie, bijuterie indiscretă la vremea ei, poveste spusă „între bărbaţi“ despre o noapte de dragoste cu final neaşteptat. Impecabilă rămâne şi azi Cea mai frumoasă dragoste a lui Don Juan: la o cină, eroul povesteşte unei duzini de femei curioase (toate foste iubite) care i-a fost cea mai frumoasă dragoste. Veţi citi şi veţi afla.
Barbey D’Aurevilly, Cea mai frumoasă iubire a lui Don Juan, trad. de Mircea Lăzăroniu

APRILIE
Pentru că Paştele cade în miezul lunii aprilie, pe 19 cel ortodox, pe 12 cel catolic şi cel protestant, un comentariu strălucit la Evanghelia după Ioan e, desigur, potrivit. De ce tocmai la Evanghelia după Ioan? Pentru că hermeneuţii o socotesc miezul Bibliei. Deşi „toate cele patru evanghelii ni-l înfăţişează pe Christos”, la Ioan „prezenţa lui este mai intensă decât în celelalte”, povestea are forţă, „un dinamism clar” şi, „pe tot parcursul evangheliei e o înălţare continuă spre ceasul Crucii pascale”. Zodierul, literat, are şi un argument narativ al acestei alegeri. Cel mai puternic început, singurul pe care-l ştie oricine, indiferent de preocupările sau opţiunile spirituale este tocmai al lui Ioan: La început a fost Cuvântul… Comentariul evangheliei îi aparţine Părintelui Scrima, un erudit greu de încadrat în canoanele obişnuite pentru simplul motiv că le depăşeşte, un membru al grupului de la Antim şi un „cetăţean universal” (care a dorit totuşi să moară în România). Având mai multe nivele şi căi de acces, cartea se adresează oricui e dornic de înţelegere. E greu de imaginat cât de pasionantă poate deveni această călătorie la pas, frază cu frază, printr-unul din textele sacre ale omenirii, „cu adevărat o carte a iubirii şi a vieţii”.
André Scrima, Comentariu integral la Evanghelia după Ioan, trad. din arabă de Monica Broşteanu, trad. din franceză de Anca Manolescu

MAI
Deşi zodia Scorpionului este abia a opta a cercului zodiacal, astrele au vrut ca dintre cărţile lunii mai, care sunt cu sau 

Scorpion

Scorpion

despre dragoste, dumneavoastră s-o aveţi în calendar pe cea mai dragă Zodierului. Autorul ei e Octavio Paz, poet şi eseist mexican, laureat în 1990 al Premiului Nobel pentru Literatură. Abia după încă trei ani de la premiu, în 1993, când se apropia de 80 de ani, Paz are curajul să publice o carte dedicată dragostei în sine. O scrie în două luni! Nu este însă o carte de bătrâneţe, şi nici nu e scrisă în atât de puţin timp. Are în ea toate vârstele, pentru că autorul a început-o, virtual, în adolescenţă, atunci când a compus primele poeme de amor. Dragostea trăită o viaţă întreagă, e filtrată din cărţi citite o viaţă întreagă. Meditaţiile pe tema iubirii conţin câtă literatură, atâta viaţă. Iată nişte citate din cele pe care le-a subliniat Zodierul în exemplarul său:
Dragostea e un pariu smintit pe libertate. Nu a mea, a celuilalt.
Quevedo scrie: «Voi fi ţărână, dar ţărână-ndrăgostită».
Dragostea e metafora finală a sexualităţii. Piatra ei de temelie este libertatea: misterul persoanei.
La îndrăgostiţi trupul gândeşte şi sufletul e palpabil.
Persoana iubită e în acelaşi timp terra incognita şi casă părintească.
Dragostea e norocul cel mai mare şi nenorocirea cea mai mare.
Octavio Paz, Dubla flacără. Dragoste şi erotism, trad. de Cornelia Rădulescu

IUNIE
După dubla flacără din luna mai şi înainte de zăpuşeala care începe la solstiţiu, un duş rece e binevenit. Citiţi aşadar Ghidul nesimţitului de Radu Paraschivescu, cea mai bună metodă de a te răcori prin râs. Dintre vietăţile zodiacului pe care le cunoaşte direct Zodierul, cele mai politicoase şi mai bine crescute sunt Scorpionii, aşa că nu se vor simţi cu musca pe căciulă atnci când autorul descrie fiziologia nesimţitului de oraş. Cu toate variantele lui: nesimţitul de bloc, care-şi cumpără boxele cele mai puternice şi le testează la 3 dimineaţa, nesimţitul de la volan şi cel din autobuz, cel de pe trotuar, de la teatru sau din biserică. Când îi vezi pe stradă, te îmbolnăveşti, când îi vezi în carte te vindeci prin râs. Autorul e un Leu aşezat şi – Zodierul depune mărturie – opus personajelor din ghid. Iată-i prezentarea dintr-o carte de pe noptiera Gemenilor: „Abstinent, dar cafegiu. Ironic, dar sentimental. Harnic, dar jucăuş. O aprigă mustaţă îi maschează bine tandreţea. Se teme de avioane chiar şi când îi fac daruri. Prezidează peste trei motani mizantropi şi-i înţelege din ce în ce mai bine”. Citiţi ghidul ca vedeţi de unde i se trage mizantropia. În prezentare găsiţi şi o vorbă a lui Mark Twain: „Omul e singurul animal care roşeşte. Sau ar trebui s-o facă”.
Radu Paraschivescu, Ghidul nesimţitului, Colecţia „Râsul lumii

IULIE
Peştele-scorpion, nici nu se putea titlu mai potrivit dumneavoastră. Dar cartea nu e aleasă totuşi pentru nume, ci pentru frumuseţea ei ieşită din comun. Ar putea fi jurnal de călătorie, dacă n-ar fi în ea decât exotismul unor locuri îndepărtate, ca India şi Insula Ceylon. Nicolas Bouvier, un francez care a umblat hai-hui în lume de la 17 ani, bolnav de depărtare, depăşeşte însă cu mult limitele genului diaristic şi alunecă bine în roman. Tânărul ajuns singur în Orient e un fel de Robinson care-şi ia în stăpânire insula, cu o bucurie şi o dăruire pe care nici strămoşul literar nu le-a avut. Sentimente sunt din plin, dar niciodată sentimentalism, niciodată kitsch al inimii. Şi, pentru că Bouvier e singuratic doar de nevoie, se împrieteneşte cu tot ce mişcă în jur. Cu oamenii e mai prudent (nişte mici derbedei îl strigă Mister-what’s-your-name, iar un hangiu îi spune Ba-o-u-vi-e-eerr Sahib deoarece, ca să intri în rândul lumii e nevoie de un nume de cel puţin 12 silabe), în schimb e plin de atenţie cu „menajeria” personală, furnici, gândaci şi scorpioni, un crab şi un splendid peşte-scorpion în borcan: „Viaţa insectelor seamănă cu a noastră măcar sub un aspect: nici nu ai apucat să faci cunoştinţă, că deja există un învingător şi un învins”. Bouvier e învingător: scapă de demonii din el însuşi.
Nicolas Bouvier, Peştele-scorpion, trad. de Emanoil Marcu, Colecţia „Memorii. Jurnale”

AUGUST
Pentru că iubesc nisipul fierbinte, Scorpionii îşi duc cărţile de vacanţă spre mare. Şi nu cărţi grele, ca unii colegi de zodiac mai snobi, ci cărţi numite uşoare. Paradoxul observat de mult timp de Zodier este că, cu cât e mai uşoară o carte, cu atât se scrie mai greu. De aceea autorii buni de romane poliţiste sau de cărţi pentru copii sunt foarte rari. Argentinianul Guillermo Martínez, un matematician care a stat la Oxford cu o bursă postdoctorală, face parte dintre ei: a scris un policier bun. Decorul e chiar micul orăşel universitar Oxford. Naratorul, un tânăr matematician (specialist în topologie algebrică) abia sosit, e implicat, fără voia lui, în rezolvarea unor crime numite seria Oxford. Cuvântul „serie” nu duce cu gândul numai la criminalul în serie, ci şi la matematică. Într-adevăr, se pare că există o legătură între seriile de crime şi o carte despre seriile logice publicat de un profesor faimos, Arthur Seldom. Cei doi universitari, unul pe post de Sherlock Holmes, iar celălalt gata să înveţe, ca Watson, se dedică rezolvării cazului. Un strop de dragoste pe post de condiment. Zodierul ar fi criminal dacă ar spune mai mult.
Guillermo Martínez, Crimele din Oxford, trad. de Ileana Scipione, Colecţia „Raftul Denisei”

SEPTEMBRIE
Dacă pe soţia lui Carol I, Elisabeta, mai cunoscută cu numele de poetă, Carmen Sylva, fotografiile ne-o prezintă în ipostaze lirice, la pian sau la masa de scris, cu un aer parcă desprins de lume, Regina Maria, soţia lui Ferdinand, s-a impus în istorie tocmai prin energia, realismul şi vioiciunea ei. Născută la 29 octombrie 1875 (în zodia dumneavoastră), nepoată a Reginei Victoria, care o alinta cu numele de Missy, Maria vine la 17 ani în România (despre care abia dacă ştia unde se află pe hartă pentru că nu dovedise niciodată „o înclinaţie deosebită pentru geografie”). Pe an ce trece, se leagă tot mai mult de noua ei ţară, iar personalitatea şi frumuseţea ei devin legendare. În Marele Război îşi pune viaţa în primejdie îngrijind bolnavii şi, în scurt timp, e adorată de toată armata. Un martor ocular francez o vede la defilarea din 28 august 1916, după ce Consiliul Coroanei ia hotărârea ca România să intre în război de partea Aliaţilor şi e cucerit de „privirea luminoasă a ochilor ei uimitor de limpezi, […] de un mov care este exact movul florilor pe care le-a preferat toată viaţa, violetele de Parma”. Istoricul şi magistratul francez Guy Gauthier scrie o carte captivantă. Un mic reproş al Zodierului: fiind francez, are chiar mai puţină înţelegere pentru Carol I decât va fi avut eroina lui.
Guy Gauthier, Missy, Regina României, trad. de Andreea Popescu, Seria „Casa regală”

OCTOMBRIE
În cartea lunii trecute aţi avut ocazia să recapitulaţi, cu ochii unui francez, istoria primei jumătăţi a secolului 20. Acum istoria sfârşitului de secol 19 şi o altă faţă a lui Nicolae Iorga decât cea „tradiţională”: tânărul furios. Este ciudat cât de mult seamănă tonul şi revoltele junelui Iorga (nu împlinise încă 30 de ani) cu tonul de mai târziu al tinerilor interbelici, inclusiv al celor care îl vor ataca, între care şi fostul admirator Eliade. Revoltele lui sunt justificate  şi nicidecum singulare în epocă: lucrurile scârţâie, Academia şi Universitatea sunt departe de a funcţiona perfect, gazetarii sunt superficiali şi au lauda uşoară. V.A. Urechia este un impstor, dar nici de B.P. Hasdeu nu e mulţumit Iorga şi-i doboară pe amândoi dintr-o lovitură, pe aceeaşi pagină. (Înţepătura nu era tocmai elegantă: Hasdeu fusese primul care-l ironizase – şi mult mai fin – pe Urechia, iar ca erudiţie şi acribie se afla la polul opus). Pe Ionnescu-Gion îl face literalmente praf, cu floreta antifrazei, iar pe Grigore Tocilescu îl acuză de plagiat. Textele sunt puternice, au viaţă, merită citite. Zodierul s-a întrebat doar cu ce ochi ar privi tânărul Iorga ce se întâmplă în zilele noastre şi cum ieşim din comparaţia cu relele timpului său.
Nicolae Iorga, Opinii sincere şi pernicioase ale unui rău patriot, trad., introducere şi note de Andrei Pippidi

Scorpio

Scorpio

NOIEMBRIE
„Aţi muri dacă vi s-ar interzice să scrieţi?“ Întrebarea îi aparţine lui Rilke şi este reluată de Claude Bonnefoy în convorbirile cu Eugène Ionesco. Interlocutorul răspunde: „Nu, nu, desigur. Însă mi-ar părea grozav de rău…“  Pentru dumneavoastră, Zodierul schimbă întrebarea: aţi muri dacă vi s-ar interzice să citiţi? Un lucru e limpede: dacă n-aţi citi convorbirile lui Eugène Ionescocu Claude Bonnefoy, aţi pierde o bucurie. Bonnefoy este plin de bună-credinţă, după cum îl arată şi numele (bonne foi), iar Ionesco este …ionescian. Adică tragic, mirat, seducător, inocent. Fără trucaje. Cartea conţine un mănunchi de chei pe care le puteţi potrivi în piesele de teatru ale lui Ionesco. Ce este teatrul? „Poate că asta este teatrul: revelaţia unui lucru care era ascuns. Teatrul este neaşteptatul care se arată.” În romanul său Însinguratul se pleacă de la câteva din semnele de întrebare aflate la temelia creaţiei şi a vieţii lui Ionescu-Ionesco, a dramei lui identitare: „Ce fac eu aici? De ce sunt aici? Ce este lumea din jurul meu?“ Nu rareori dramaturgul merge împotriva curentului, cu formulări-surpriză: „Însăşi demistificarea e o adevărată mistificare”. Joc, dar cu miză maximă.
P.S. Eugen Ionescu e Scorpion, iar anul acesta, pe 13 noiembrie, se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui.
Eugène Ionesco, Între viaţă şi vis. Convorbiri cu Claude Bonnefoy, trad. de Simona Cioculescu

DECEMBRIE
O carte despre îngeri este cum nu se poate mai potrivită pentru decembrie, iar dacă e scrisă de Andrei Pleşu cadoul de Crăciun e gata. Este dintre produsele care nu expiră la scurt timp după apariţie, e vie, îngerii din ea sunt vii şi zboară printre rânduri. Are şi o solidă reţea bibliografică, pusă doar ca o plasă de protecţie pentru periculoasa echilibristică din susul paginii. Căci tot ce ţine de o realitate impalpabilă de un posibil „dublu” ceresc al omului, implică, la fiecare frază, o primejdie. Portretul îngerului, aşa cum se încheagă de la o pagină la alta, depăşeşte, desigur, imaginea lui plastică (şi e opusul îngeraşilor care invadează vitrinele în aceste zile) şi e nevoie mai degrabă de o imaginaţie ştiinţifică pentru a-l “vedea”. De aceea în tradiţia textelor despre îngeri se face adesea analogie cu lumina şi cu spaţiul oglinzii, cu imaginile inversate din oglindă (cine e în oglindă ? ce realitate are chipul meu în ea? de ce nu-mi pot atinge realitatea din oglindă ?). Totul ţine de o lume care “e tot atât de reală şi de ireală pe cât este lumea vizibilă pentru un orbi”.  Cartea îţi deschide ochii, şi nu neapărat ca să vezi îngeri. Ca să vezi mai bine lumea asta cu oamenii ei. Fie-vă îngerii aproape!
La mulţi ani!
Andrei Pleşu, Despre îngeri

(Text preluat de pe http://www.erudio.ro)

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: