SERTARUL CU GANDURI

24/02/2012

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu ( V ). Lupta cu vulturul.


Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

   I s-a reproşat lui Michelangelo lipsa de asemănare cu modelele a statuilor care îi reprezentau în Capela Medici pe Lorenzo Si Giuliano. “Cine va mai şti peste cinci sute de ani ?” a răspuns ironic sculptorul. Şi trebuie să-I dăm dreptate. Într-adevăr, cine mai ştie acum ? Gânditorul are gândurile celor care îl privesc.

La picioarele lui, Aurora se deşteaptă din somn şi întreaga ei faţă ne vorbeşte patetic despre tristeţea celui care a sculptat-o. Această tristeţe e o rană interioară care nu se vindecă niciodată. Se cicatrizează pentru puţin timp, apoi crusta se rupe brusc şi melancolia sângerează din nou. E din categoria acelor tristeţi fără remediu, care nu cunosc decât înseninări scurte, temporare, cerând pentru asta ca durerea să fie trăită până la capăt. Michelangelo trebuie să se învingă permanent pe el însuşi şi după aceea să-şi apere această victorie împotriva celorlalţi.

În Grecia, el ar fi fost mai degrabă spartan decât atenian. Dormea puţin, nu se menaja deloc şi îşi istovea trupul cu o voluptate sarcastică. Umbla îmbrăcat aproape ţărăneşte, în ciuda faptului că-şi întreţinea iluzii de nobleţe. Trăia “singur ca un călău”, ricana Rafael, dar “călău-înger” sau “înger-călău” ar fi fost o formulă mai potrivită. Căci florentinul e un amestec ciudat de singurătate şi tandreţe, inocenţă şi vinovăţie, forţă şi vulnerabilitate, asprime şi candoare. Cea mai măruntă neînţelegere se poate transforma la el în ruptura. Şi uneori ne dă impresia că-şi face singur existenţa greu de îndurat. “N-am prieteni de nici un fel şi nici nu vreau” exclamă el. Pentru că titanii trebuie să rămână singuri ? Ei nu au de partea lor decât vulturul. Ca şi Prometeu. Ceea ce le sfâşie inima le întăreşte braţul.   

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Giuliano de' Medici. 1526-1531. Marble.


Oricum, cele şapte riduri ale lui Michelangelo de care vorbeşte, mi se pare, Vasari sunt şapte cercuri ale Infernului.

Distingem aceleaşi şapte riduri si pe fruntea profetului Ieremia din Capela sixtină căruia Michelangelo I-ar fi împrumutat obrazul său. Cu mâna la gură, ca şi Gânditorul, profetul pare stăpânit de viziuni sumbre. Dar din tăcerea lui iradiază o forţă care, ca totdeauna la Michelangelo, face nefericirea grandioasă. Adâncit în reveriile sale dureroase, Ieremiaa e ca un fulger amar.

Ceea ce mă fascinează la Michelangelo este tocmai acest eroism al melancoliei. Există în trupurile pictate sau sculptate de el o sfintenie a zbuciumului care ne tulbură cu atât mai mult cu cât înţelegem din ce abis se înalţă. Muşchii, puternic reliefaţi, sunt ai unor gladiatori, dar ai unor gladiatori care se luptă cu metafizicul. Nu pe Goliat îl înfruntă David cu privirea. Ci Destinul. Şi nu e această privire, privirea lui Michelangelo însuşi ?

Nimeni nu şi-a dominat disperarea cu mai multă forţă. Şi, mai ales, nimeni n-a obligat disperarea să se transforme în forţă ca acest artist care nu ştie să fie plăcut ca Rafael, în schimb seduce prin melancolia sa răzvrătită şi mândră. El nu mângâie materia., ci o loveşte. Nu se simte nicăieri mai în largul său ca într-un uragan de forme unde suferinţa, în loc să se lamenteze, tună.

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Night. 1526-1531. Mar

Michelangelo. Tomb of Giuliano de' Medici (detail). Night. 1526-1531. Mar

   Nefericirea, pare să ne spună Michelangelo, nu depinde de noi. Dar de noi depinde dacă suferim inutil, striviţi de tristeţe, sau ne transformăm melancolia într-un punct de plecare. Nu putem nimic împotriva durerii dacă n-o putem converti în curaj, silind-o să creeze, să ne hrănescă orgoliul şi să ne ajute să trăim. Căci a fi victimă nu înseamnă a suferi, ci a nu mai avea putere s-o recunoşti. Nu asta vrea să spună Michelangelo scriind într-un sonet “Bucuria mea este melancolia ?”

  De data aceasta, Prometeu îl pune pe vultur în serviciul său. Şi îşi zgândără cicatricea ca să-şi ascută voinţa. Supremul lui orgoliu e acum să-şi sculpteze stânca de care e legat.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1306 – 19.06.1980

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: