Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (III). Fascinaţia ambiguităţii.

El Greco. The Holy Trinity. 1577.

   Un medic spaniol a fotografiat câteva portrete ale lui El Greco în care a corectat alungirea formelor, pusă de el pe seama astigmatismului, aducându-le, zicea, la normal. Aceasta în dorinţa de a demonstra că bizara alungire nu ascunde decât o boală de ochi şi că, eliminând deformarea produsă de astigmatism, putem obţine figurile cum le-ar fi pictat un El Greco sănătos.

Dar comparând imaginile originale cu cele corectate nu e prea greu să-ţi dai seama că, odată cu deformarea, a fost înlăturat şi misterul figurilor respective. “Normale” (într-o accepţiune simplificatoare), ele au devenit banale. Şi-au pierdut enigma şi odată cu ea fascinaţia.

Există, desigur, spirite care se tem de enigmă; şi care, dacă ar putea, n-ar părăsi niciodată linia dreaptă. Ele au oroare de dileme, de ezitări. Tot ce scapă explicaţiei imediate li se pare primejdios şi impur. În tufişurile din marginea liniei drepte bănuiesc capcane mortale. Acestor oameni le e neplăcut să afle că în ultimul an de viaţă Carol Quintul a încercat în zadar să facă patruzeci de pendule să meargă la fel. Iar labirintul e, pentru el, o aventură dubioasă.

După cum există alţii pentru care ieşirea din labirint capătă uneori înţelesul izgonirii din labirint. Şi nu pentru că îndoiala ar fi singura lor patrie adevărată, iar răspântia singurul echilibru posibil. Răstigniţi pe securea dublă, ei cred că au o şansă, să sacrifice cât mai puţine întrebări şi să afle în centrul labirintului taina pe care o căutau. Sensul ultim care i-a fascinat totdeauna.

El Greco. St. Sebastian. c. 1577-1578.

   Vor şti în sfârşit. Vor putea murmura sau răcni răspunsul suprem. Dacă acest răspuns va fi moartea, vor muri fără iluzii. Vor şti că înlăuntrul morţii nu e nimic decât moartea. Şi că înlăuntrul vieţii se află tot moartea. Orice ar face, unul din cele două tăişuri ale securii duble le va reteza capul. Iar dacă în centrul labirintului nu vor descoperi nimic decât o încăpere pustie, vor şti, vindecaţi de gustul morţii şi al eternităţii, că unica înţelepciune adevărată e să trăieşti din plin timpul măsurat pe care-l ai la dispoziţie, să fii excesiv între limitele care ţi se oferă.

Firul Ariadnei nu va mai fi atunci o fugă din labirint, ci drumul spre dragostea cea mai înaltă.: cea care nu mai are nimic de regretat. Întrucât, cei care au ajuns la ea au trăit toate îndoielile: pot în sfârşit să se bucure de o certitudine. Ei şi-au asumat toate meandrele: pot da crezare acum liniei drepte; ea îi va duce direct la ţintă.

Ceea ce e adevărat pentru oameni poate fi adevărat şi pentru secole. Vom înţelege astfel, poate, de ce a fost o perioadă în care numele lui El Greco aproape dispăruse. Nu e vorba, cred, numai de capriciile gustului aici. Mai curând am putea spune că timpul acela nu simţea nevoia lui El Greco. Nu-i interesau siluetele sale ciudate care zboară stând pe loc aşa cum în basoreliefurile egiptene personajele merg stând pe loc. În schimb, epoca moderna, mai anxioasa, poate dar şi mai deschisă întrebărilor a înlăturat cenuşa şi a lăsat aceste flăcări să se înalţe din nou. Căci în momentele când se reîntoarce în labirint omul o poate face din mai multe motive, dar ceea ce ne interesează este că o poate face şi mânat de speranţă. El îşi aminteşte că a fugit din labirint fără să-i dezlege misterul. Şi poate că acolo în centrul labirintului avea o şansă să dea un răspuns tainei sale.

Nu mă gândesc aici la acea ambiguitate tulbure, elaborată din ceaţă artificială, care nu ascunde decât vidul celui care a provocat-o; celui ce este ambiguu nu pentru că vrea sa spună totul, ci pentru că nu vrea să spună nimic. Există o ambiguitate care rezultă din refuzul de a simplifica şi de a renunţa la complexitatea aspiraţiilor inimii noastre. Şi dacă nu ne place termenul ”ambiguitate”, n-avem decât să-l înlocuim cu altul. Mister, de pildă. Nu misterul surâsului ei ne readuce mereu în faţa Giocondei ?

El Greco. Assumption of the Virgin. 1577-1579.

   Cei ce au dorit să ni-l explice precis au uitat că acest surâs nu ascunde totdeauna şi pentru toţi aceeaşi taină; că el se adresează tuturor tocmai pentru că nu se adresează deschis nimănui. A lămuri, într-un asemenea caz, înseamnă nu a risipi enigma, ci a-i înţelege caracterul încitant. În labirint ne tulbură faptul că pe acelaşi drum se poate ajunge la dragoste sau la moarte, dar şi în artă riscul cel mai grav face dragostea cu atât mai fascinantă.

Într-adevăr, problema principală într-un labirint este acceaşi cu a vieţii. Ce sens îi dăm. Şi, deci, aceeaşi cu a artei. Spaima labirintului ? De ce când arta şi-a obţinut, poate, victoriile cele mai importante în el, în confruntare fie cu moartea, fie cu dragostea ? Ce este altceva pictura lui Van Gogh decât un cântec însorit spre centrul labirintului ? Un centru al albirintului care, pentru Van Gogh, nu e tenebros. E o amiază de vară, cu grâu copt şi cu un stol de corbi negri ce planează deasupra unui lan fierbinte, ars de un soare care îmbată şi ucide; în vreme ce în labirintul lui Rembrandt securile duble au un tăiş de lumină şi altul de umbră, iar Minotaurul seamănă cu noaptea.

Atitudinea faţă de pictura lui El Greco e chiar atitudinea faţă de labirint. Unii l-au dispreţuit, l-au socotit nebun, extravagant, snob sau pur şi simplu nu l-au înţeles. Alţii au căutat în misterul lui un răspuns. Deoarece rostul cel mai înalt al ambiguităţii nu este altul decât cel al labirintului.

Să ne înveţe până la urmă valoarea lucrurilor simple, să descoperim în meandre linia dreaptă. Căci în orice labirint există un singur cuvânt invincibil. Acei care şi-au ratat viaţa au început totdeauna prin a nu mai iubi nimic.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1311 – 24.07.1980

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (II). Semnul securii duble.

El Greco. Boy Lighting a Candle (Boy Blowing on an Ember). c.1570-1575.

   Avem totdeauna un tată şi o mamă, spune Degas. Altfel spus, o ereditate precisă. A lui El Greco însă pare incertă şi plină de întrebări. Aparţine el Spaniei sau Cretei care l-a născut ? Unde sfârşesc amintirile sale din Creta şi unde începe să vorbească în pictura sa Spania ?

“Grecia explică totul în ce mă priveşte”, sună replica lui El Greco într-un roman care-i evocă viaţa. Mă tem că adoptând o asemenea perspectivă am fi prea tranşanţi. Grecia nu explică totul nici în destinul lui El Greco, nici în pictura lui. Cerurile nebuloase ori arse ale cretanului, ochii cei mai tulburători pe care îi cunosc în pictură, aburiţi de o tristeţe metafizică sfâşietoare de câte ori privesc în sus, amintesc mai degrabă o Spanie oscilând între rugăciune şi rug, şi mă mir că un Filip al II-lea, care nu era totuşi un diletant în materie de gust artistic, n-a înţeles câte lucruri îl apropiau, în fond, de străinul respins la Escurial.

Dar corectând o exagerare, n-ar fi nimerit să săvârşim alta. Grecia nu explică totul într-un caz atât de controversat cum e “cazul El Greco”, dar explică destul de multe. Şi poate cheia enigmei lui El Greco nu se găseşte la Toledo, ci în Creta, în ruinele de la Cnosos. Această cheie are, cred eu, forma unei securi duble. E chiar semnul de pe zidurile labirintului.

Iată de ce, îmi spun, hotarul pe care-l căutam între ereditatea greacă şi melancolia spaniolă, între Creta şi Toledo, nu există probabil nicăieri. Întrucât El Greco este cretan şi spaniol în acelaşi timp. Pictura lui e în egală măsură flacără şi cenuşă. Fervoarea lui Don Quijote unită, în elanul vertical al formelor, cu setea veche a lui Icar.

El Greco. Fable. c. 1570-1575

   Există artişti scindaţi, sfâşiaţi între partea lor de lună şi partea lor de soare. El Greco nu face parte, cred, dintre ei. El nu e nevoit să se împartă între două adevăruri. Le reuneşte. Nu sângerează pentru a opta, ci se răstigneşte de bună voie pe dualitatea sa. E, probabil, unul din acele suflete pentru care iluzia şi decepţia sunt inseparabile. El nu trăieşte la o răspântie. E chiar răspântia. Nu trăieşte în labirint. E chiar labirintul, cu ambele sale drumuri, unul spre moarte, altul spre dragoste. Pictura lui are ca securile duble două tăişuri.

Aparent, s-ar zice că acest pictor a trădat totul. A trădat Creta care l-a născut. A trădat Veneţia care i-a dat lecţii de culoare. Şi a trădat Spania care l-a adoptat. El nu aparţine cu totul nimănui. Îşi aparţine doar sieşi şi enigmei care înconjoară pictura sa. Două secole cât a fost uitat n-au făcut decât să-i sporească misterul. Când a fost redescoperit, numele lui a ţâşnit ca un meteor.

În realitate, nu e şi securea dublă la fel de ciudată ? Cu o singură lamă, securea e o armă. Ea nu ne arată decât o latură a lumii. Cea care omoară. În schimb, securea dublă uneşte, ca şi labirintul, moartea şi dragostea. Iluzia şi eşecul ei. Viaţa şi eternitatea.

El Greco. The Annunciation. c.1575. Oil on canvas.

   Poate de aceea ni se pare că nimic nu poate fi tranşat definitiv în destinul lui El Greco, fiecare răspuns având pe revers o altă întrebare. Se mai întâmplă şi azi să fie invocată boala de ochi a pictorului pentru a explica alungirea stranie a siluetelor din tablourile sale, deşi expertizele cu raze X au dovedit că adesea personajele au fost alungite în faza finală şi, prin urmare, alungirea a fost voită.

Reînfloreşte uneori şi suspiciunea de nebunie, deşi cum să motivăm tandreţea prin rătăcire şi misterul prin tulburări psihice ? Ar fi la fel cum am căuta adevărul lui Don Quijote într-un diagnostic. Despre astigmatismul lui El Greco s-a vorbit atât de mult încât Malraux spune pe bună dreptate că “s-a vorbit prea mult”.

În ce mă priveşte, înţeleg că acest “prea mult” nu trebuie să aibă nici un sens simplificator. Poate că lumina ambiguă a dilemei e chiar singura lumină posibilă într-o asemenea pictură. Dar cei care caută cu orice chip să ne facă să vedem în artă o variantă clinică suprimă răspântia pentru a alege un drum care pune arta sub semnul întrebării. Ei înlocuiesc setea de absolut cu un spital. Pentru ei labirintul nu e decât un delir al liniei drepte care nu solicită decât compasiune, uitând eventual că însuşi pendulul vieţii noastre bate traversând şi amiaza şi umbra.

Chiar în secolul XX El Greco a fost socotit de unii pictor pentru snobi, în vreme ce alţii îl consideră mai spaniol decât Velasquez. Securea dublă n-a lipsit nici în reacţiile stârnite de tablourile lui. Dar fără ea n-am înţelege acest amestec ciudat care a făcut dintr-un grec născut în Creta, în patria labirintului şi a lui Icar, cultivat la şcoala coloriştilor veneţieni şi adoptat de oraşul Toledo, primul pictor al sufletului spaniol. Căci în vreme ce un artist scindat nu e nici călugăr, nici laic, însă e ispitit şi de una şi de alta, El Greco nu ezită între contradicţiile sale. Şi le trăieşte, făcând imposibilă o graniţă între ele. Lumina sa e umbră incendiată. În Creta, pământul e sever, bărbătesc, fără moliciuni, ca trupul coloanelor dorice.  

El Greco. St. Mary Magdalene. Oil on canvas

Marea, în schimb, e feminină şi insinuantă ca silueta coloanelor ionice. Destinul lui El Greco e construit pe cele două lame ale semnului din labirint ca pe două coloane. Ceea ce pare ruptură nu e decât o sinteză. El Greco e un Icar care a văzut rugurile. Sau un Don Quijote care a cunoscut labirintul. E totodată labirint şi rug. Enigmă şi flacără. Cretan şi spaniol. Dubla realitate este chiar realitatea sa. Dublul adevăr este chiar adevărul său. Şi uneori chiar în acelaşi tablou întâlnim cele două tăişuri ale securii duble.

Orgoliu şi disperare. Credinţă şi îndoială. Taină şi febră. Zbor şi încătuşare. În plus, pentru acest pictor venit din patria Ariadnei, iubirea e totdeauna amestecată cu tristeţe, ca şi pentru Spania.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1310 – 17.07.1980

Jurnal – 1984 (II)

13.10.1984 – sâmbătă

 “De aceea am avut griă să nu îl spun eu [cuvântul,n.m.], ci l-am pus în gura unui personaj, pentru că toată lumea o ştie, eroii romanelor sunt stâlpii propriilor cuvinte” (G.G.Márquez). Stăpânii aceştia au la rândul lor nişte stăpâni.

 14.10.1984 – duminică

 “Prin muncă sufletul se înnobilează” (In labore nobilitat)

• “Cum vei semăna aşa vei culege” (Ut sementem feceris, ita metes) Cicero
• “Munca stăruitoare învinge totul” (Labor/omnia vincit improbus)

 15.10.1984 – luni

 “Când amănuntul este viaţa unui om, el reprezinţă pentru mine toată lumea şi toată istoria” (Camus). Acest motto a fost ales de Augustin Buzura pentru a înfrumuseţa romanul său “Orgolii”

 18.10.1984 – joi

 Înaintea examenului meu de treapta a doua mă încercau temeri pentru un eventual insucces. Cu atât mai mult cu cât, în cazul unui eşec, viitorul meu, aşa-zisul meu viitor se va fi prăvălit în neguri. Nu mă puteam concepe, totuşi, ca elev la o şcoală profesională, mai rău, încadrat într-un serviciu. Acum, acelaşi lucru se repetă: temerile pentru un eşec, ce ar reprezenta un dezastru plus de asta, nu pot să mă văd lucrător la CFR după ce termin liceul. Mă gândesc să nu fie un lucru rău imposibilitatea acestei imagini şi de câte ori mă gândesc la acest examen îmi alung din minte eventualele imagini ale mele ca student. Auzi, mă închipui student! Să nu sune rău. Amin!

• Am citit romanul Lidiei Roman – “Drumuri încricişate” în două zile. Sirop de mure şi dulceaţă de trandafiri e tot ce se poate spune. L-am citit în două zile (de pe 17.10) şi timpul atât de scurt dovedeşte calitatea romanului. Nu sunt un snob, dar pur şi simplu nu mai pot citi decât romane serioase. “Serioase” poate nu e cuvântul potrivit dar vreau să spun, romane la care participi cu toată fiinţa ta. Romane pe care nu le pot citi în maşină sau la şcoală ci numai în liniştea şi singurătatea absolută, deplină. Acesta este actul lecturii şi acestea sunt romanele denumite de mine serioase. Romane ca cel al Lidiei Roman nu constituie decât un lejer intermezzo. Atât.
• Continui romanul lui Francisc Păcurariu. Îmi place.

 19.10.1984 – vineri

 Am terminat “Tatuajele nu se lasă la garderobă” şi acum mă delectez cu vol.VII din “Caietele Princepelui” de Eugen Barbu.

• Sunt pe jumătate pierdut pentru chimie şi jumătate câştigat pentru literatură.

 23.10.1984 – marţi

 “Orice carte bună, abia citită, trebuie imediat recitită. După schiţă, care este prima lectură, vine opera de lectură propriu-zisă. Atunci trebuie să cunoşti problema autorului. Lectura a doua, a treia ne învaţă puţin câte puţin soluţia acestei probleme” (Gaston Bachelard în “La Poétique de l’espace”)

• “A locui singur – marele vis !” (tot el)
• “A coborâ gândind într-o lume în profunzime, într-o casă care îşi arată la fiecare pas adâncimea, înseamnă a coborâ în tine însuţi” (tot el)

 24.10.1984 – miercuri

 “Există o zonă mijlocie unde se unesc experienţele visului şi cele ale vieţii la lumina zilei. Mai ales acolo se formează imaginilr literare.” (Gaston Bachelard)

 30.10.1984 – marţi

 Mă simt aşa de bine când simt că toţi neuronii mei sunt folosiţi la maximum. Mă simt mai puternic.

• Continui “caietele Pricepelui” dar cred că voi termina volumul după Anul Nou. Am foarte mult de lucru şi îmi neglijez lecturile. În schimb citesc cu regularitate ziarele MELE.
• Am început “Genitrix.Misterul Frontenac” de François Mauriac.

 04.11.1984 – duminică

 Am terminat “Genitrix.Misterul Frontenac”. Nu prea mi-a plăcut. Este cam departe de stilul romanului actual. Între “Orb prin Gaza” şi romanul actual nu era o aşa o distanţă.

• Continui “Caietele Princepelui”
• Lucrez încontinuu pentru examen.

 08.11.1984 – joi

 Am început “Tărâmul unde nu ajungi niciodată” de Valeriu Râpeanu.

• 18 ani. Mulţi, puţini? Cert este că ziua aceasta nu a fost ceva extraordinar, în care să te simţi cu totul altfel. Mi s-a părut ceva normal. Dacă de acum înainte totul va fi la fel ca până acum, viaţa-mi va fi roză. Dacă nu…
• “Lecturile noastre mi se par încă şi mai pline de reminiscenţele existenţelor noastre, căci nu există rând într-o carte, care să nu dezlănţuie furtuni de imagini în noi, tulburătoare amintiri, tablouri inceţoşate dar care, suprapuse peste imaginile cărţii pe care o citim capătă o incertă concreteţe durabilă totuşi, a imaginilor de vis. (Marcel Proust)

 12.11.1984 – luni

 “… la mélancolie c’est le bonheur d’être triste” (V.Hugo)

• Thibaudet spune că filosofii au trăit totdeauna singuri. Celibatul face parte, începând cu secolul al III-lea, din viaţa filosofică. Descartes, Malebranche, Spinoza, Kant, Condillac, Schopenhauer, Amiel n-au cunoscut comedia conjugală. Doar Auguste Comte (“temperament filosofic, conjugal şi amoros” – notează Thibaudet) a trecut prin mai multe experienţe conjugale şi şi-a încheiat cariera într-o casă de alienaţi… (Rom.Literară, nr.44/84,p.20)
• I-am scris Mădălinei azi, de ziua ei, un mic eseu despre ziua de naştere şi timpul care trece, trece, trece… este prima dată când pomenesc de o fată în jurnalul meu. Îmi impusesem o regulă: totul despre literatură, nimic despre ele. Nu s-a putut. Pesemne este o legătură ce trece până şi peste principiile mele.
• “Ceea ce este înspăimântător la prietenii noştri este faptul că tot timpul vor să ne vadă. Trăiască cei ce mă părăsesc. Ei mă redau mie însumi”; “Un necunoscut trebuia să vină la mine, pentru a discuta câteva lucruri. Bănuiam că are să rămână o oră. A rămas numai cincisprezece minute. Entuziasmat, mi-am făcut din el prieten”. (Henry de Montherlant)
• Plăcerea cu care citesc cronicile şi articolele, în general, ale lui Fănuş Neagu, creşte pe măsură ce îmi dau seama şi descifrez stilul lui. Voi nota cu un semn special (§) lucrurile interesante, pe care le voi găsi la el.

§    Luceafărul nr. 1175 (45-1884)

“Recunosc: sunt unul dintre puţinii oameni care-şi construiesc zilnic paradisuri artificiale. Fantoma lor spânzură de streaşina casei mele în orice clipă”.

“Căutând în mierea timpului”.

“… ca să nu zic de foaie verde matostat şi alte pietre semipreţioase”.

“… să lepădăm graţa din sânge, fiindcă răstignitului îi şade bine cu piroanele în palme…”

“argint cărpănos”

“… a pus fruntea la nivelul genunchilor, şi genunchii la nivelul bolovanilor”

“… lasă că fac eu om din tine, striga maimuţa, bătându-şi puiul la fund”

“… toate catargele înalte şi pline de luceferi…”

 13.11.1984 – marţi

 §    Luceafărul nr. 1175 (45-1984)

“mâhnirea semănată în mine […] rămâne dincolo de prag, dincolo de uşa închipuită din şiraguri de mărgele şi mătănii (sâmburi de rodie şi măslin), pe care mi-a atârnat-o, ca pe o clipă…”

“… de ce ne-am împiedicat în mohorul toamnei şi n-am ajuns la iarbaaa fragedă din primăvară…”

§    Luceafărul nr. 1173 (43-1984)

“La geam’-negurat de-o ploaie rece…”

“… undele mângâioase ale toamnei…”

“… victorie pe care am sorbit-o cu paiul rupt…”

“Am suferit câineşte văzând că în templul iluziei au pătruns porumbei orbi…”

“… vinele ni s-au înnodat…”

“… ţinutul vinului curat ca metafora”

“strigăt înjunghiat”

• “Şantaj? Niciodată! O simplă presiune ajunge!” (Bunau Verilla) – din E.Barbu – “Caietele Princepelui VII”

 14.11.1984 – miercuri

 Bucureştiul! Îndesat cu tipologii distincte de oameni. Ce muzeu !

• Din “Caietele Princepelui”:

Edmond Danallaché: “Iau bani, e adevărat, însă ei au întotdeauna culoarea opiniilor mele”.

G.Călinescu: “ Noi, românii, suntem un neam melancolic”.

Paul Valéry: “Nudul era o chestiune sacră, adică impură”.

• “În ochii ei albaştri se târăsc păsările cerului” (Adrian Păunescu)

 15.11.1984 – joi

 Nichita Stănescu la 50 de ani: “Câtă poezie ai scris în viaţa ta, Nichita? – O, mai nimic din câtă am păţit”. De ce ai murit Nichita, aveam atâta nevoie de tine aici ?!

• Din “Caietele Princepelui VII” de Eugen Barbu:

“Borges la recitire: “Noaptea nopţilor când se deschid porţile secrete ale cerului şi apa din ulcioare e mai dulce; tigrii transparenţi din Tlön; turnurile de sânge; busola care bate misterios, o haită de câini de culoarea lunii ţâşnind dintre trandafiri negri. În visul pe care omul îl visa, visatul s-a trezit…”

sau: Câmpiile erau pline de iarbă. Adăpătorile, amare…

sau: Moon, în timp ce fugeau printre pini, a scos un suspin palid (ca mistificare a prozei)

sau: Frica magică a ebreiştilor de cfrele pare

sau: Un pârâiaş orb

sau: O după-amiază pustie care seamănă cu dimineţile…

sau: Janus Bifrons care priveşte apusurile şi aurora

sau: Dumnezeul febrei şi al oblinzilor

Tot el:

-morţile simetrice şi periodice

-visele oamenilor aparţin lui Dumnezeu, Maimonides a scris că vorbele unui vis sunt divine când sunt deosebit de limpezi şi nu-l vezi pe cel ce le rosteşte

-există o oră din înserare când câmpia vrea parcă să vorbească

-Martin Bubec susţine că evreii sunt fundamental patetici

-străzile ca nişte vestibule largi, pieţele ca nişte curţi, oraşul era plin de fericire şi de un început de ameţeală. Eroul (în coşmar) intra într-o lume mai veche şi mai hotărâtă

-imaginea dezolării: nimic nu turbură ţărâna elementară. Pe un câmp fără margini nu e decât un taur. Singurătatea e perfectă, poate ostilă.

-altul este râul pe care-l caut, râul secret, cel care purifică pe oameni de moarte.”

• Cărţi pe care le recomand celor ce cred în lume şi viaţă:

Henri Bergson – “Intuiţia filosofică

                        “Energia spirituală”

George Bernanos – “Sub soarele Satanei”

                            “Impostura”

                            “Bucuria”

                            “Jurnalul unui preot de ţară”

L. F. Céline – “Călătorie la capătul morţii”

Dostoievski – “Fraţii Karamazov”

G. D’Annunzio – “Triumful morţii”

George Duhamel – “Aventurile lui Salavin”

S. Freud – “Interpretarea viselor”

Malraux – “ Antimemorii”

 16.11.1984 – vineri

 Gândurile mi se învolburează în creier. Nu-mi mai ajung paginile jurnalului pentru ele.

• Borges (din E.Barbu):

-Droetulft care vede ziua, marmura şi chiparoşii…

-corturile din piele de cal

-pe Tadeo Isidoro Cruz îl aştepta în viitor o noapte lucida, fundamentală (ca în Márquez). În 1879, când a murit de vărsat negru, nu văzuse încă un munte, o lampă de petrol sau o moară (ce biografie în zece cuvinte!)

-unul care s-a ascuns în mare

-araba, limba cu care Dumnezeu îi conduce pe îngeri

-o uşă distrusă care dădea spre un coridor orb, plin de riscuri

-zilele, cu foamea din ele

-seninătatea şi câmpia sunt doi mari medici

-un fluviu cu apele mulatre

-un imperiu fetid

-codoşul a trei prostituate cu imenşii săi ochi morţi sau Kit Burns, care era capabil să decapiteze dintr-o singură muşcătură un şoarece viu sau Yaske Nigger, otrăvitorul de cai…

-luciditatea atroce a insomniei

-sunt orbi pentru că au văzut chipul meu…

• Am trimis primele patru poezii lui Geo Dumitrescu: Probabilitatea lor; Explozie roşie; Glossă la o prietenie; Anti-întâmplare.
• Borges (din E.Barbu) : “Pământul pe care-l locuim este o oroare, o parodie incompetentă. Oglinzile şi paternitatea sunt abominabile pentru că o multiplică şi o pun în evidenţă. Scârba este virtutea fundamentală. Două discipline (pe care profetul le lasă la liberă alegere) pot să ducă la ea: abstinenţa sau desfrânarea, exerciţiul cărnii sau castitatea sa.”

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (I). În Creta.

El Greco. Christ Healing the Blind Man. 1560s. Oil on panel.

   Într-o amiază cu soare torid, care umplea de flăcări cerul insulei Creta şi incinera ruinele de la Cnosos, ieşeam din coridoarele cu semnul securii duble ale labirintului, situat de legendă în vechiul palat al lui Minos, şi plecam, doi români spre satul Fodele, la vreo douăzeci de kilometri distanţă de Iraklion. ¨La Fodele, spune toată lumea în Creta, s-a născut El Greco şi mai există acolo casa unde pictorul a văzut lumina zilei¨.

Erudiţii nu împărtăşesc această certitudine, dimpotrivă. Fodele e din ce în ce mai puţin citat ca posibil loc de naştere al lui El Greco, dar într-o biografie atât de controversată şi enigmatică, ipotezele sunt uneori singurul lucru sigur. Şi cum să rezişti ispitei de a merge până la Fodele, aflându-te în Creta ?

Maşina a mers un timp paralel cu ţărmul stâncos al insulei. Vedeam marea, senzuală şi tandră, cum va fi fost în ceasul când s-a născut Afrodita, şi colinele severe, pietroase, cenuşii. El Greco a regăsit la Toledo, mi-am zis, peisajul arid al Cretei natale. Peisaj extenuat parcă de lumina asurzitoare ce cădea peste piatra goală, îmbătrânită sub un cer tânăr şi aproape funebră sub focul amiezii. Măslinii rari şi iarba sumară nu izbuteau decât să pună şi mai mult în relief goliciunea pietrei. Colinele păreau descărnate,  schelete de zei calcinate de soare şi tocite de nisipurile timpului.  

El Greco. Annunciation. Before 1570.

După vreo cincisprezece kilometri, am părăsit şoseaua care se îngâna cu marea intrând pe un drum îngust, rău asfaltat, care se afunda şerpuitor în universul de piatră. “Spre casa unde s-a născut pictorul Domenico Theotocopuli”, scria pe un indicator. Dar pe nesimţite, domnia pietrei a fost uzurpată de o vegetaţie abundentă.

La un moment dat, şoferul a oprit maşina, s-a dat jos şi ne-a făcut semn să coborâm. Nu înţelegeam ce vroia. Ne arăta ceva nedefinit deasupra unei păduri încâlcite care începea în dreapta noastră şi continua, dincolo de o vale, pe un povârniş. În sfârşit, am priceput că nu se putea ajunge cu maşina la “Casa lui El Greco”. Trebuia s-o luăm pe jos prin amestecul de pădure, plantaţii şi bălării.

În uriaşa pată verde nu se distingea decât ceva ce părea să fie turnul unei biserici. “Casa”, ne-a precizat şoferul, se găsea nu foarte departe de această biserică. Puţin mai sus. Între timp, el, după ce va bea o cafea în sat (unde era satul ?), se va întoarce să ne aştepte în drum.

Am pornit deci. Ne-am rupt câte un băţ de bambus cu care făceam zgomot, cum ne învăţase cineva, ca să alungăm viperele, am trecut o apă ce semăna cu un râu mic de munte şi după vreun sfert de ceas eram în plin labirint vegetal. Nu mai exista nici o potecă sigură. Trebuia să mergem la întâmplare prin plantaţii de lămâi şi portocali aproape sălbăticite, invadate de mărăcinişuri, de cactuşi înalţi şi de tufe de bambus, o vegetaţie prolixă care nu te lăsa să vezi decât la câţiva paşi înainte. Nu se mai zărea turnul bisericii şi nu mai ştiam dacă mergeam în direcţia bună. Parcă regăseam labirintul care în ruinele de la Cnosos s-a retras în legendă. Într-un amestec de hazard şi improvizaţie, ne-am continuat drumul printre arbuşti cu flori grase şi puternic mirositoare, care ne făceau să uităm de vipere.

Nimeream uneori în râpe unde orice iluzie de cărare se stingea şi trebuia să căutăm alta, dădeam peste grămezi de pietre, urme de foc, dar nici urmă de casă. Două capre care păşteau şi care au întors mirate capetele spre noi au fost primul semn că “labirintul” acesta nu era chiar pustiu. Într-adevăr, după câţiva paşi am zărit un om care curăţa un şanţ. Ne-am apropiat şi am zis doar atât: “El Greco”. Parolă şi întrebare totodată. Omul a făcut acelaşi gest ca şoferul şi în clipa aceea am descoperit că eram foarte aproape de biserică. Dar n-a trecut mult şi dilemele au reînceput. Biserica, sau mai degrabă capela, era pustie şi părăsită. O cărare, în stânga, se îneca în pădure. Alta, mai largă şi mai umblată parcă, suia spre dreapta.

   El Greco. Portrait of Giulio Clovio. c. 1570.

   Am pornit pe aceasta din urmă şi ne-a trebuit ceva timp să ne dăm seama că ne-am înşelat. Acum rătăceam ba  la dreapta, ba la stânga, şi aproape pierdusem speranţa de a găsi ce căutam când, privind în jos, am zărit pe coastă, ascunse între bălării şi arbori, ruinele unei case. Presupusa “casă El Greco” nu era aşadar un muzeu, ci o amintire. Timpul a cruţat în ea doar temeliile şi o parte din ziduri, înverzite de iarba care le  acoperă şi frecventate de şerpi. Am coborât, fără să mai căutăm altă potecă, şi am făcut câteva fotografii. După care am plecat.

Această mică aventură n-a fost totuşi inutilă. Cutreierasem toată dimineaţa ruinele de la Cnosos fără să mă gândesc la El Greco şi fără să asociez labirintul de numele lui. Ca şi cum uitasem că pictorul s-a născut în Creta. Întâmplarea mi-a reamintit la Fodele că mă aflam în patria labirintului şi m-a ispitit cu o idee în care n-am încetat să cred nici acum.

  El Greco. The Annunciation. 1570-1575.

  Dealtfel, fascinaţi de povestea firului Ariadnei uităm în genere şi faptul că există două moduri de a ieşi din labirint. Dedal şi Icar au reuşit să evadeze din el lipindu-şi aripi. Soluţia firului Ariadnei şi a artei greceşti e cea a setei de claritate, de lumină şi dragoste. ea a ridicat peste labirint Parthenonul.

Soluţia aripilor e cea a setei metafizice, a contemplaţiei şi iluziei. Deasupra labirintului se ridică în pictura lui El Greco nu Parthenonul, ci o flacără. O flacără care, ca şi Parthenonul, devine muzică şi rugăciune.

N-am găsit la Fodele casa lui Domenico Theotocopuli, dar am găsit, poate, un fir al Ariadnei pentru labirintul artei lui.  

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1309 – 10.07.1980

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (VII). Umbra “Gânditorului”

Michelangelo. Brutus. 1540. Marble.

   Toată Roma îl răsfăţa pe Rafael şi toată Roma a plâns moartea lui prematură. Dar pasiunile cele mai îndârjite le-a stârnit Michelangelo. Admiratorii olimpienilor sunt în genere calmi, ca şi idolii lor, în vreme ce admiratorii titanilor sunt pătimaşi şi impulsivi, ca şi cei pe care îi admiră; îşi strigă mai tare entuziasmul, dispuşi să alimenteze focul şi cu cenuşă dacă trebuie. Poate de aceea, vorbind despre Michelangelo mă simt mai nestăpânit decât de obicei. Îmi aduc aminte, uneori, toate defectele pe care i le pun în seamă biografii.

Îmi amintesc inclusiv amănunte care la altcineva mi s-ar părea dizgraţioase sau, oricum, deconcertante, ca de pildă povestea cu ciorapii din piele de câine pe care îi purta la bătrâneţe ca să-i comprime venele de la picioare şi pe care, pentru că nu-i schimba multă vreme, când îi scotea I se jupuia şi pielea odată cu ei.

N-am cum să contest echivocul unor prietenii ale sculptorului. Şi nici unele ciudăţenii de caracter. Fără îndoială, Michelangelo a avut şi păcate, dacă păcate înseamnă să ai, ca orice om, şi defecte. Dar dincolo de ele şi deasupra lor, acest toscan cu nasul turtit, părul zburlit şi două cute amare în jurul gurii, cu ochii trişti, sumbri şi arzători, face să dogorească şi marmura şi cuvintele pe care le rosteşte.

Există în el o forţă care incendiază fiecare cuvânt pe care-l murmură şi fiecare piatră pe care o atinge cu dalta. O stranie taumaturgie care se prelungeşte şi asupra noastră. Ca şi cum marmura atinsă de acest magician ar avea puteri oculte. N-avem decât să-i reproşăm, dacă vrem, excesiva finisare în cazul celebrei Pietá de la San Pietro. Tot noi vom descoperi în faţa statuilor sale neterminate că n-avea nevoie de această finisare. Marmura aspră, nepolisată, purtând încă urmele daltei, e şi mai elocventă decât cea netedă şi lucioasă.

Michelangelo. Pieta. c.1550. Marble.

   S-a subliniat, poate prea mult, că sfinţii săi au trupuri de docheri, că profeţii săi au muşchi de atleţi. Sculptându-l pe David, Michelangelo n-a sculptat un copil, cum ar fi cerut legenda, ci un gigant, la fel de înalt ca şi Goliat. Dar nu apoteoza cărnii este cea care impune în aceste trupuri. Să-l comparăm de exemplu cu Rubens. În vreme ce la Rubens triumfă nudul somptuos şi tulbure, zeiţele devenind matroane flamande, la Michelangelo trupurile cântă cu o forţă care e a unui barbar.

Dar auzim totdeauna acest cântec ? Cândva, în Capela Medici, am fost martorul unei scene amuzante. În mijlocul unui cârd de turişti americani, ghidul explica pe tonul cel mai serios şi mai doct cu putinţă că Il Pensieroso, “Gânditorul”, se cheamă aşa pentru că “personajul reprezentat stă pe gânduri”.

După alte câteva precizări, la fel de fundamentale, grupul şi-a mutat atenţia spre cele patru cunoscute statui ale timpului şi apoi a părăsit încăperea, cu un murmur ca al unui nor de lăcuste, lăsând în urma o trenă de glume despre goliciunea Nopţii. Rămas singur, am răsuflat uşurat. Deodată, însă, în liniştea grea a Capelei, mi s-a părut că Ziua îşi aţintea spre mine orbitele goale, iar Gânditorul semăna unui judecător obosit. Am avut atunci senzaţia că mă aflam în faţa unui tribunal împietrit unde numai tăcerea vorbeşte, în timp ce cuvintele ne ajută să eludăm, să ne păstrăm într-o contumacie confortabilă. În fond, de atâtea ori privim fără să vedem. Ne oprim la detalii pentru a nu fi obligaţi să înţelegem întregul. Fiecare rămâne închis în secretul său, în aparenţele sale şi în rutina sa.

Dar iată pe neaşteptate o breşă, care tulbură apele şi te smulge din rutină. În faţa unui judecător tăcut, scrutându-ţi destinul, trebuie să-ţi dai singur un verdict şi tocmai acesta e lucrul cel mai dificil. E mai simplu să judeci istoria lumii, să râzi de sciţii care trăgeau cu săgeţi împotriva soarelui şi de perşii care au bătut marea cu vergele la Salamina, după înfrângere, decât să cântăreşti în tăcere ceea ce nu merita să trăieşti.

Există clipe când nu mai posezi altceva decât amintirile şi atunci te arde moneda de nisip cu care te-ai trişat uneori singur. E adevărat, lumea a învăţat să se ascundă mai bine de ea însăşi, iar prin muzee se poate trece fără nici un risc, admiraţiile de circumstanţă care nu te obligă la nimic sunt adesea o farsă destul de bine jucată, dar dacă n-ai norocul să iei de la viaţă ce poţi, fără să-ţi faci prea multe probleme, nu-ţi rămâne decât să cauţi un acord fragil cu tine însuţi pe care să-l reconstitui când se sfărâmă…

Michelangelo. Crucifixion of Saint Peter. 1546-1550. Frescoes

   Uneori îmi fulgeră pe dinainte imaginea străzilor Florenţei, porumbeii ţâşnind în piaţa Domului spre acoperişuri roşii, chiparoşi posomorâţi stând nemişcaţi lângă ziduri însorite. Şi ştiu că undeva, dincolo de acele ziduri, în nişa lui prea strâmtă din Capela Medici Gânditorul are mai departe acelaşi aer de judecător obosit, într-o tacere care îmi asurzeşte însă câteodată memoria.

Acolo am înţeles că ne putem hrăni din înverşunările artei, ca din propria noastră experianţă de viaţă, dacă ne ridicăm deasupra reacţiilor epidermice, şi că pentru a pricepe forţa lui Michelangelo avem nevoie de altceva decât de adjective. Această forţă l-a făcut pe Paul al III-lea să îngenuncheze şi să se roage când s-a dezvăluit înaintea lui incendiul tenebros din Judecata de apoi.

Tot ea ne poate aminti că nimic nu umileşte mai sigur ca renunţarea. În Pietá Rondanini, siluetele se alungesc ca umbrele în amurg, ochii văd timpul, mâinile îl simt, îl ating cu degetele, trupurile sunt învăluite într-o mantie de vânt şi de moarte, dar cât curaj respiră încă din această tristeţe !

Oare chiar nu există decât ziua pe care o trăim ?

Umbra Gânditorului nu declină niciodată.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1308 – 07.07.1980

Octavian Paler – Cicatricea lui Prometeu (VI). Lupta cu stânca.

Michelangelo. The Last Judgment. 1534-1541. Fresco.

   Prometeu, ajuns Michelangelo, nu se mai mulţumeşte, deci, să înfrunte vulturul. El visează să sculpteze întreg muntele pe care se află. Şi nu-l mai aşteaptă pe Heracles. Titanul nu mai poate fi eliberat de nimeni, nici măcar de zei. Numai el singur se poate elibera, prin creaţie, sculptându-şi stânca.

În vreme ce în stradă lumea se distrează, îşi vede de treburi sau ţese intrigi, el rămâne un solitar. Nu se pricepe nici să se bucure, nici să se apere decât în acelaşi fel. Se scoală noaptea, îşi pune coiful de carton deasupra căruia arde o lumânare şi începe să sculpteze. La ce bun toate, gândeşte uneori, când sfârşeşti ca acela care vroia să treacă marea şi se scufundă în mlaştină ? Dar tot el se revoltă împotriva acestei întrebări. Şi loveşte apoi şi mai puternic cu dalta în marmură. Simte că nu e nevoie să pună lanţuri la mâini Sclavilor pe care-i ciopleşte şi în locul cărora se vede, poate, uneori pe el însuşi. Sunt legaţi de blocul de marmură ca de un butuc. Chiar stânca din care îi smulge este lanţul lor.

De fapt, nu numai sculptorul ne trimite cu gândul la Prometeu. Fiecare sclav al său e un Prometeu înlănţuit pe munte. Mai exact, aceşti sclavi nu sunt înlănţuiţi de stâncă; sunt înlănţuiţi în stâncă. Nu s-au deşteptat încă din piatră. Sunt ei înşişi pe jumătate stâncă, sclavi nu pentru că şi-au pierdut libertatea, ci pentru că încă nu şi-au cucerit-o. Au început prin a fi sclavi. Dalta care îi desprinde din blocul de marmură le promite nu numai un trup. Le promite libertatea şi întâlnirea cu vulturul.

   (E, poate, cazul să ne aducem aminte că în clipa când prometeu e înlănţuit pe munte, omul a parcurs un drum important pentru libertatea lui. El nu mai e stâncă, nu mai e indiferent. Simte şi gândeşte. A descoperit şi suferinţa şi revolta. Or, a şti că eşti sclav e primul pas hotărâtor spre libertate. Când strigă în singurătatea lui orgolioasă “Vin, Doamne, chiar dacă nu ştiu ce pot spera”, glasul lui Michelangelo e probabil şi amar şi sfidător.)

Din rocă apare un sclav adormit încă, dar care, peste o clipă, va suspina poate. Şi abia atunci va începe partea cea mai grea a luptei. Căci în clipa când sclavul va deschide ochii, el va avea conştiinţa sclaviei sale. De-abia atunci va şti că e legat de stâncă şi că îi aparţine încă. Loviturile daltei devin din ce în ce mai repezi şi mai îndârjite. Vulturul nu-l lasă pe sculptor să se odihnească. Iar Prometeu ştie acum că este şi sculptor şi sclav. El e cel care loveşte cu dalta în piatră şi tot el se află în piatră şi aşteaptă să-şi câştige libertatea.

Michelangelo. The Last Judgment (detail). 1534-1541. Fresco.

   Michelangelo ne dă impresia astfel că se caută pe sine în blocurile de marmură. Rând pe rând ţâşnesc din piatră David, Moise şi Sclavii. Timpul se naşte într-un balet de marmură. Aurora, Ziua, Crepusculul , Noaptea. Şi în toate, ca într-o fântână îngheţată, se reflectă chipul sculptorului, zbuciumul lui. Nu există nici un autoportret sigur al lui Michelangelo, dar nu este întreaga lui operă un imens autoportret ? Nu distingem oare mult mai bine în statuile sale decât în autoportretul presupus de la Uffizi furtuna din sufletul acestui artist ? David e plin de energia sa vehementă. Moise arată cum trebuie să fi arătat sculptorul în momentele de mânie. Ziua are disperarea lui îndârjită. Sclavii dorm, în formele lor torturate, ca el. Iar în Pietá Rondanini, paşii ies parcă şi din limitele vieţii şi din limitele artei. Coboară în acelaşi timp în moarte şi-n veşnicie.

Când Iuliu al II-lea  l-a obligat să schimbe dalta cu penelul, artistul bombănea  nemuţumit. Papa l-a silit să picteze, dar nu să devină pictor. Figurile de pe tavanul Sixtinei au relieful unor statui. Căci obsesiaa acestui toscan născut într-un ţinut plin de cariere de piatră şi alăptat de nevasta unui pietrar a fost piatra, nu culoarea. Pentru el diferenţa dintre sculptură şi pictură este  diferenţa dintre soare şi lună. A pierdut  odată trei ani la Carrara numai pentru că nu s-a mulţumit să aleagă cu propria sa mână blocurile de marmură cele mai frumoase, şi a vrut să construiască şi un drum pentru transportul lor. Trei ani din viaţa unui artist care în patru ani ne-a lăsat Capela Sixtină !

Michelangelo. The Last Judgment (detail). 1534-1541. Fresco.

   Şi parcă sculptorul se caută într-adevăr peste tot în piatraa pe care o ciopleşte. Se eliberează mereu şi niciodată până la capăt. Există atâtea stânci care îl conţin încă, unde este captiv ! De ce să ne mire patima cu care se năpusteşte aspra fiecărui bloc de marmură ? Fiecare îl doare, parcă, pentru că fiecare îl cuprinde şi pe el. Visul de a sculpta munţii nu e un semn de trufie. E un impuls firesc la un titan care simte închisă în fiecare stâncă o parte din el şi din zbuciumul lui. Dacă ar putea, ar sculpta toatee blocurile de marmură pe care le vede, pentru a se elibera de formele care-l persecută. Căci e sculptor şi sclav. Prometeu înlănţuit şi Prometeu eliberator.

Fiecare chip pe care-l smulge din piatră este o victorie parţială. Şi fiecare bloc de marmură pe care nu-l atinge dalta sa, un eşec. David, înainte de a deveni pentru florentini simbolul libertăţii, a fost şi el un sclav. Ca şi sclavii începuţi în timpul proiectelor pentru Judecata de apoi şi lăsaţi în eboşă, într-o simbolică dramă. Însetat să sculpteze toate stâncile, titanul face proiecte grandioase, dar care depăşesc puterile unui om. Sclavii neterminaţi sunt dintr-un ansamblu care trebuia, iniţial, să numere patruzeci de statui.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1307 – 26.06.1980