SERTARUL CU GANDURI

11/03/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (II). Semnul securii duble.


El Greco. Boy Lighting a Candle (Boy Blowing on an Ember). c.1570-1575.

El Greco. Boy Lighting a Candle (Boy Blowing on an Ember). c.1570-1575.

   Avem totdeauna un tată şi o mamă, spune Degas. Altfel spus, o ereditate precisă. A lui El Greco însă pare incertă şi plină de întrebări. Aparţine el Spaniei sau Cretei care l-a născut ? Unde sfârşesc amintirile sale din Creta şi unde începe să vorbească în pictura sa Spania ?

“Grecia explică totul în ce mă priveşte”, sună replica lui El Greco într-un roman care-i evocă viaţa. Mă tem că adoptând o asemenea perspectivă am fi prea tranşanţi. Grecia nu explică totul nici în destinul lui El Greco, nici în pictura lui. Cerurile nebuloase ori arse ale cretanului, ochii cei mai tulburători pe care îi cunosc în pictură, aburiţi de o tristeţe metafizică sfâşietoare de câte ori privesc în sus, amintesc mai degrabă o Spanie oscilând între rugăciune şi rug, şi mă mir că un Filip al II-lea, care nu era totuşi un diletant în materie de gust artistic, n-a înţeles câte lucruri îl apropiau, în fond, de străinul respins la Escurial.

Dar corectând o exagerare, n-ar fi nimerit să săvârşim alta. Grecia nu explică totul într-un caz atât de controversat cum e “cazul El Greco”, dar explică destul de multe. Şi poate cheia enigmei lui El Greco nu se găseşte la Toledo, ci în Creta, în ruinele de la Cnosos. Această cheie are, cred eu, forma unei securi duble. E chiar semnul de pe zidurile labirintului.

Iată de ce, îmi spun, hotarul pe care-l căutam între ereditatea greacă şi melancolia spaniolă, între Creta şi Toledo, nu există probabil nicăieri. Întrucât El Greco este cretan şi spaniol în acelaşi timp. Pictura lui e în egală măsură flacără şi cenuşă. Fervoarea lui Don Quijote unită, în elanul vertical al formelor, cu setea veche a lui Icar.

El Greco. Fable. c. 1570-1575

El Greco. Fable. c. 1570-1575

   Există artişti scindaţi, sfâşiaţi între partea lor de lună şi partea lor de soare. El Greco nu face parte, cred, dintre ei. El nu e nevoit să se împartă între două adevăruri. Le reuneşte. Nu sângerează pentru a opta, ci se răstigneşte de bună voie pe dualitatea sa. E, probabil, unul din acele suflete pentru care iluzia şi decepţia sunt inseparabile. El nu trăieşte la o răspântie. E chiar răspântia. Nu trăieşte în labirint. E chiar labirintul, cu ambele sale drumuri, unul spre moarte, altul spre dragoste. Pictura lui are ca securile duble două tăişuri.

Aparent, s-ar zice că acest pictor a trădat totul. A trădat Creta care l-a născut. A trădat Veneţia care i-a dat lecţii de culoare. Şi a trădat Spania care l-a adoptat. El nu aparţine cu totul nimănui. Îşi aparţine doar sieşi şi enigmei care înconjoară pictura sa. Două secole cât a fost uitat n-au făcut decât să-i sporească misterul. Când a fost redescoperit, numele lui a ţâşnit ca un meteor.

În realitate, nu e şi securea dublă la fel de ciudată ? Cu o singură lamă, securea e o armă. Ea nu ne arată decât o latură a lumii. Cea care omoară. În schimb, securea dublă uneşte, ca şi labirintul, moartea şi dragostea. Iluzia şi eşecul ei. Viaţa şi eternitatea.

El Greco. The Annunciation. c.1575. Oil on canvas.

El Greco. The Annunciation. c.1575. Oil on canvas.

   Poate de aceea ni se pare că nimic nu poate fi tranşat definitiv în destinul lui El Greco, fiecare răspuns având pe revers o altă întrebare. Se mai întâmplă şi azi să fie invocată boala de ochi a pictorului pentru a explica alungirea stranie a siluetelor din tablourile sale, deşi expertizele cu raze X au dovedit că adesea personajele au fost alungite în faza finală şi, prin urmare, alungirea a fost voită.

Reînfloreşte uneori şi suspiciunea de nebunie, deşi cum să motivăm tandreţea prin rătăcire şi misterul prin tulburări psihice ? Ar fi la fel cum am căuta adevărul lui Don Quijote într-un diagnostic. Despre astigmatismul lui El Greco s-a vorbit atât de mult încât Malraux spune pe bună dreptate că “s-a vorbit prea mult”.

În ce mă priveşte, înţeleg că acest “prea mult” nu trebuie să aibă nici un sens simplificator. Poate că lumina ambiguă a dilemei e chiar singura lumină posibilă într-o asemenea pictură. Dar cei care caută cu orice chip să ne facă să vedem în artă o variantă clinică suprimă răspântia pentru a alege un drum care pune arta sub semnul întrebării. Ei înlocuiesc setea de absolut cu un spital. Pentru ei labirintul nu e decât un delir al liniei drepte care nu solicită decât compasiune, uitând eventual că însuşi pendulul vieţii noastre bate traversând şi amiaza şi umbra.

Chiar în secolul XX El Greco a fost socotit de unii pictor pentru snobi, în vreme ce alţii îl consideră mai spaniol decât Velasquez. Securea dublă n-a lipsit nici în reacţiile stârnite de tablourile lui. Dar fără ea n-am înţelege acest amestec ciudat care a făcut dintr-un grec născut în Creta, în patria labirintului şi a lui Icar, cultivat la şcoala coloriştilor veneţieni şi adoptat de oraşul Toledo, primul pictor al sufletului spaniol. Căci în vreme ce un artist scindat nu e nici călugăr, nici laic, însă e ispitit şi de una şi de alta, El Greco nu ezită între contradicţiile sale. Şi le trăieşte, făcând imposibilă o graniţă între ele. Lumina sa e umbră incendiată. În Creta, pământul e sever, bărbătesc, fără moliciuni, ca trupul coloanelor dorice.  

El Greco. St. Mary Magdalene. Oil on canvas

El Greco. St. Mary Magdalene. Oil on canvas


Marea, în schimb, e feminină şi insinuantă ca silueta coloanelor ionice. Destinul lui El Greco e construit pe cele două lame ale semnului din labirint ca pe două coloane. Ceea ce pare ruptură nu e decât o sinteză. El Greco e un Icar care a văzut rugurile. Sau un Don Quijote care a cunoscut labirintul. E totodată labirint şi rug. Enigmă şi flacără. Cretan şi spaniol. Dubla realitate este chiar realitatea sa. Dublul adevăr este chiar adevărul său. Şi uneori chiar în acelaşi tablou întâlnim cele două tăişuri ale securii duble.

Orgoliu şi disperare. Credinţă şi îndoială. Taină şi febră. Zbor şi încătuşare. În plus, pentru acest pictor venit din patria Ariadnei, iubirea e totdeauna amestecată cu tristeţe, ca şi pentru Spania.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1310 – 17.07.1980

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: