SERTARUL CU GANDURI

16/04/2012

Primăvara. Citate despre…


   « C’est en croyant aux roses qu’on les fait éclore.  » – Anatole France

« Même pour le simple envol d’un papillon tout le ciel est nécessaire.  » – Paul Claudel

« La fantaisie est un perpétuel printemps.  » – Johann Friedrich von Schiller

« Il est d’étranges soirs où les fleurs ont une âme.  » – Albert Samain

« Le printemps est venu : comment, nul ne l’a su.  » – Antonio Machado

« Le printemps est inexorable.  » – Pablo Neruda

« Il y a des pluies de printemps délicieuses où le ciel a l’air de pleurer de joie.  » – Paul-Jean Toulet

« Il y a des fleurs partout pour qui veut bien les voir.  » – Matisse

« Le printemps s’annonce toujours rempli de promesses… sans jamais nous mentir, sans jamais défaillir.  » – Michel Bouthot

« Avril fait la fleur Mai en a l’honneur.  » – Dicton français

« Quand les crapaudschantent Le beau temps s’avance.  » – Proverbe français

« Avril : ne quitte pas un fil, Mai : fais ce que tu voudras, Juin : de troishabits n’en garde qu’un.  » – Proverbe français

« Une fleur n’est belle que sur son arbre.  » – Lao She

« Il vautmieuxreverdir que d’êtretoujoursvert.  » – Madame de Sévigné

« La santé se mesure à l’amour du matin et du printemps.  » – Henry David Thoreau

« Un rayon de soleilvauttous les livres du monde.  » – Christian Bobin

« Immobile, assis sans rienfaire, le printempsvient, l’herbepousse.  » – Sagesse chinoise

« Le plus timidebourgeon est la preuve qu’il n’y a pas de mortréelle.  » – William Blake

« En cette saisonprintanière de l’année, quand l’air est doux et plaisant, ce serait une injure à la nature et vraimentdommage de ne pas allerdehorsvoir sa

magnificence et partager sa façon de relier le ciel et la terre.  » – John Milton

« Les filles sont les roses de la couronne de la vie. Les roses et les fillesfontresplendir le printemps.  » – Heinrich Heine

« Les filles sont les roses de la couronne de la vie. Les roses et les filles font resplendir le printemps.  » – Heinrich Heine

« Ils peuvent tuer toutes les hirondelles, ils n’empêcheront pas la venue du printemps.  » – Proverbe afghan

« Le printemps naît chaque fois que rit une jeune fille et meurt chaque fois que pleure un enfant.  » – Germaine Beaumont

« Certains matins de printemps ont une fraîcheur de grenouille.  » – Francis Dannemark

10/04/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (V). Soare şi rug – 1.


 

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

   “Creta i-a dat viaţa şi penelurile, Toledo o patrie mai bună”, sună versul lui Paravicino. Mai bună în ce privinţă ? Pentru un artist, aceasta poate însemna un singur lucru: o patrie care să încurajeze partea cea mai adevărată din el şi să-l ajute s-o exprime.

Or, e greu de spus ce ar fi fost El Greco dacă, în loc să fi plecat din Italia în Spania, ar fi rămas la Roma sau la Veneţia. E drept că până la treizeci de ani nu crease nimic decisiv, apoi, dintr-o dată, flacăra geniului său se înalţă. Dar alţii, ca Goya, au trebuit să aştepte şi mai mult pentru a deveni ei înşişi. Tot ce putem afirma sigur în cazul lui El Greco e că, sosind în Spania, s-a instalat în oraşul care corespundea cel mai bine unui om venit din insula labirintului.

Dintre toate oraşele spaniole, Toledo avea, poate, în chipul cel mai evident, ca şi labirintul, două drumuri. Unul ducând spre rugăciune, altul spre crimă. Unul spre Dumnezeu, altul spre închisorile Inchiziţiei. Unul spre iluzie, altul spre rug.

Probabil, oriunde s-ar fi stabilit, El Greco şi-ar fi reconstruit în cele din urmă un labirint fictiv pentru sine, prin care să rătăcească şi în care să picteze; cu atât mai normal era să se întâmple asta la Toledo, unde, pe străzile răstignite între soare şi umbră, n-ar fi fost nepotrivit semnul securii duble dacă l-ar fi zgâriat cineva pe ziduri.

 Aici (cel puţin în oraşul pictat de El Greco), liniştea strigă, iar flacăra zilei devine funebră. Piatra fierbinte ca în Creta, e ea însăşi o flacără. Şi nicăieri, parcă, nu cresc mai bine vegetaţiile homerice ca pe stânca deasupra căreia se înalţă acest oraş arid şi secret, incomod, desigur, pentru un spirit raţional care preferă lucrurile limpezi, dar ideal pentru un artist care, urmându-şi obsesiile, n-are vreme să dea lamuriri.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

   Siluetele alungite ale lui El Greco au fost probabil mai bine înţelese de unii dintre concetăţenii săi lipsiţi de educaţie estetică decât de acei specialişti care măsoară, se miră şi aşează mereu aceste siluete pe patul lui Procust, făcând din mister o problemă de centimetri.

Se zice – eu mă îndoiesc – că există artişti care nu depind de biografia lor. Sau nu par să depindă. Şi ni se dă exemplul lui Cézanne. Putem înţelege pânzele solitarului de la Aix, ni se spune, fără să ştim nimic despre viaţa lui, dacă ştim criteriile care îl călăuzesc, situându-l într-un oraş imprecis unde nu trebuie să fie decât un munte despădurit, cu un con sever de piatră, ca muntele Sainte-Victoire, care să-i permită pictorului să-şi satisfacă pasiunea de constructor pe pânză.

Dar acest singur amănunt răstoarnă totul. Aşadar, nu ni-l putem închipui pe Cézanne într-o lume fără munţi. Aşa cum nu ni-l putem imagina pe Van Gogh într-o lume fără sud, fără soare şi fără lanuri de grâu. Pe Bruegel, într-o lume fără zăpezi. Pe Braque, într-o lume fără păsări. Pe Rembrandt, într-o lume fără bătrâni. Sau pe El Greco, într- lume fără iluzii. Ce să caute personajele sale, cu “mâini înaripate”, într-o lume fără iluzii ?

Actuala “Casă El Greco” din Toledo nu e casa în care a locuit pictorul. cea adevărată nu mai există demult. Pe locul ei e o piaţă publică şi numai ambiţia toledanilor de a da un adăpost legendei cretanului a redus la tăcere obiecţiile erudiţilor. Chiar şi osemintele lui El Greco au dispărut, după câte ştiu, ca şi ale altor morţi iluştri în Spania: Cervantes, Lope de Vega, Velasquez sau Calderon.

Dar “străinul” nu mai poate fi despărţit de oraşul care l-a adoptat, într-atât întâlnirea lor a fost în logica lucrurilor; piatra goală şi iarba exterminată de soare erau tocmai ceea ce trebuia pentru un pictor nepreocupat de decor, pentru un conchistador al iluziei.

A venit la Toledo avid de glorie ? Se poate. N-ar fi nimic neobişnuit în asta. După premiera cu Hernani, Hugo se credea mai mare decât Alexandru cel Mare. Walter Scott scria singur despre sine articole elogioase. Gloria e ea însăşi o secure cu două tăişuri. Ea nu explică nimic sigur, cu atât mai puţin la un pictor care nu explică niciodată.  

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.


 

Cred, în schimb, că avea dreptate Ion Pillat când spunea că introducerea cea mai bună în spiritul operei lui Cervantes rămâne cunoaşterea picturii marelui său compatriot, grec de origine şi spaniol de suflet. În tablourile cretanului arde aceeaşi flacără care transfigurează chipul celui mai spaniol dintre visători. Un portret de El Greco e un document de primă mână pentru înţelegerea psihologiei lui Don Quijote.

După cum, la rândul său Don Quijote ne ajută să-i înţelegem pe gentilomii lui El Greco. Aceştia aparţin altei lumi decât cea în care tânărul Critobal exclamă în Simpozionul lui Xenofon: “ Ce mă interesează xeilalţi oameni…. Eu sunt frumos”. O uşoară disimetrie facială urmăreşte parcă uneori chiar să combată ispitele frumuseţii. Rezultatul ? Totul e foarte spaniol în aceste portrete semnate cu litere greceşti. Dacă gentilomii din ele ar avea la îndemână o armură şi un cal ar porni la drum. Şi bănuim ce s-ar întâmpla după aceea. Cervantes a povestit tot felul de aventuri ciudate care exprimă însă religia Spaniei. calul frumos călărit de sfântul martin ar putea oricând să se transforme în Rosinanta.

Aproape nimic nu mai e grecesc în această pictură, suntem gata să eclamăm uitând că ne aflăm totuşi într-un labirint. Prin meandrele lui, El Greco ne duce într-o Spanie luminată în acelaşi timp de soare şi de ruguri.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1313 – 07.08.1980

02/04/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (IV). Eşecul mâinilor.


El Greco. Portrait of a Nobleman with His Hand on His Chest. c.1580.

El Greco. Portrait of a Nobleman with His Hand on His Chest. c.1580.

   E destul de evident, cred, că mâinile personajelor sale l-au preocupat pe El Greco în aceeaşi măsură în care Goya va încerca să le ascundă. Lui Goya nu-i plăcea să picteze mâini şi s-a folosit de toate tertipurile pentru a evita sau a micşora această obligaţie. În schimb, El greco e fascinat de mâini. Ai impresia că a început cu ele şi a sfârşit cu ele fiecare portret. Cu ele şi cu ochii, elemente care capătă o elocinţă cu totul neobişnuită pe fundalurile neutre ale tablourilor lui El Greco, în care pictorul a eliminat orice accesoriu.

Eugenio d’Ors vorbeşte despre “forme care zboară”. Unamuno despre “mâini înaripate”, mâini mai “revelatoare decât cuvântul”. Aceste mâini sunt aşezate uneori pe inimă, ca pentru a ne spune că ele traduc limbajul  pasiunii, alteori izbucnesc într-un elan mut, lăsându-ne să aşteptăm un secret niciodată mărturisit până la capăt.

Care e acest secret ? Fără voie, mă gândesc la celebra butadă cu un cretan a cărui afirmaţie, oricum am lua-o, e imposibilă *. Figurile alungite, oscilante, cu feţele ascuţite şi privirile anxioase au un mister în care orice răspuns ascunde o capcană şi orice capcană o ispită. Exilate parcă pe pământ, ele lasă numai tăcerea să vorbească.

În “labirintul” lui Botticelli, personajele merg dansând melancolic. La El Greco, ele capătă aripi. O aspiraţie secretă le alungeşte, le atrage dincolo de lucruri, le devoră şi în acelaşi timp le luminează. Şi cum ne aflăm în faţa unui pictor cretan, nimic n-ar fi mai firesc decât să ne aducem aminte că în Creta şi-a început zborul Icar. Dar ciudate aripi. Oamenii nu se desprind, ci se alungesc. Uneori atât de mult încât, ca să încapă în tablou, trebuie să îngenuncheze. Îşi pierd parcă greutatea pentru a ajunge o ţintă neclară şi obsedantă.

El Greco. Mary Magdalen in Penitence. c. 1580-1585.

El Greco. Mary Magdalen in Penitence. c. 1580-1585.

   Căci labirintul lui El Greco începe acolo unde, în legendă, el sfârşeşte. Legenda i-a pus pe Dedal şi pe Icar să facă apel la aripi pentru a evada din labirintul unde i-a închis Minos, în vreme ce El Greco transformă mâinile în aripă pentru ca personajele sale să se înalţe într-un labirint invizibil. Sensul picturii cretanului este astfel numai în aparenţă comparabil cu ceea ce s-a întâmplat cu Icar. În realitate, “formele care zboară” nu evadează din labirint, ci se afundă în labirint. Zborul lor le accentuează taina.

Iată-ne regăsind semnul securii duble. Aripa se transformă pe nesimţite în lanţ, ea smulge pentru a înrobi şi mai mult, înalţă pentru a pătrunde şi mai adânc în enigmă.

Mâinile sunt primele care “zboară” şi primele care abandonează. Oboseală ? Renunţare ? Decepţie ? Ce opreşte aceste forme să zboare într-adevăr ?

S-au făcut experimente curioase în dorinţa de a lămuri o parte măcar din taina lui El Greco. Au fost fotografiaţi nebuni de la ospiciul din Toledo şi comparaţi cu apostolii lui El Greco pentru a se dovedi că pictorul s-a slujit de alienaţi pentru unii din sfinţii săi. Asemănările sunt câteodată ciudate, dar ce pot dovedi ele ? Un artist poate să spună mai mult decât şi-a propus. Şi nu ne sugerează această pictură, din care marea e absentă, mările hipnotizate din ceasurile mareelor ?

Asistăm la o asceză pe verticală. În loc să se retragă în deşert, sfinţii lui El Greco se lasă absorbiţi de iluzii. Pasiunea nu îi prosternă la pământ, ci îi înalţă spre un cer gol. desprinşi de suferinţele imediate, ei alunecă în mrejele unei răni absolute. Şi dacă mâinile înaripate nu-i ajută să zboare, ele îi împiedică să meargă normal.

El Greco. Christ on the Cross Adored by Two Donors.

El Greco. Christ on the Cross Adored by Two Donors.

   Culoarea a devorat lumina Renaşterii. Mai puţin caldă decât la Tiţian, ea pare uneori atinsă de aripa unui vânt îngheţat. Dar distanţa ce-l separă pe cretan de italieni apare şi mai clar în faptul că mâinile pe care le pictează el nu se întind niciodată să culeagă ceva din jur, să mângâie ceva.

Dacă e adevărat că fericirea depinde de arta de a găsi cuvintele cele mai simple, El Greco nu cunoaşte acest limbaj. Există în tablourile sale o melancolie care caută metodic ceea ce nu o cruţă. Elanul vertical al formelor nu eliberează, ci înlănţuie.

Setea lor le sporeşte melancolia. Şi abia transformată în aripă, mâna trebuie să se resemneze. Abia pregătit de zbor, trupul simte mai puternic presiunea amintirilor dureroase. În locul unde flacăra arde cu putere maximă, ea începe să devină cenuşă. Singurătatea izvorăşte direct din extaz.

Dar tocmai asta îl face pe El Greco şi mai spaniol. Spania îşi recunoaşte în aceste măini şi fervoarea şi tristeţea. Dealtfel, unul din autoportretele presupuse ale pictorului ne înfăţişează parcă masca unui conchistador bătrân despre care nu ştim prea bine nici ce a vrut să cucerească, nici ce a cucerit.

În fiecare tablou mâinile rămân goale şi de fiecare dată ele visează din nou. Nici un elan nu ajunge la ţelul râvnit şi nici o dezamăgire nu e totală.  

El Greco. St. Paul and St. Peter. 1587-1592.

El Greco. St. Paul and St. Peter. 1587-1592.


Pe câmpul de luptă al acestui “conchistador”, victoria e tot timpul amestecată cu înfrângerea. Neputând să aştepte ceea ce doresc, oamenii pictaţi de el caută mereu, chiar dacă nu găsesc decât propria lor tristeţe. A lor, a lui El Greco şi a Spaniei.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1312 – 31.07.1980

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: