Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (IV). Eşecul mâinilor.

El Greco. Portrait of a Nobleman with His Hand on His Chest. c.1580.

   E destul de evident, cred, că mâinile personajelor sale l-au preocupat pe El Greco în aceeaşi măsură în care Goya va încerca să le ascundă. Lui Goya nu-i plăcea să picteze mâini şi s-a folosit de toate tertipurile pentru a evita sau a micşora această obligaţie. În schimb, El greco e fascinat de mâini. Ai impresia că a început cu ele şi a sfârşit cu ele fiecare portret. Cu ele şi cu ochii, elemente care capătă o elocinţă cu totul neobişnuită pe fundalurile neutre ale tablourilor lui El Greco, în care pictorul a eliminat orice accesoriu.

Eugenio d’Ors vorbeşte despre “forme care zboară”. Unamuno despre “mâini înaripate”, mâini mai “revelatoare decât cuvântul”. Aceste mâini sunt aşezate uneori pe inimă, ca pentru a ne spune că ele traduc limbajul  pasiunii, alteori izbucnesc într-un elan mut, lăsându-ne să aşteptăm un secret niciodată mărturisit până la capăt.

Care e acest secret ? Fără voie, mă gândesc la celebra butadă cu un cretan a cărui afirmaţie, oricum am lua-o, e imposibilă *. Figurile alungite, oscilante, cu feţele ascuţite şi privirile anxioase au un mister în care orice răspuns ascunde o capcană şi orice capcană o ispită. Exilate parcă pe pământ, ele lasă numai tăcerea să vorbească.

În “labirintul” lui Botticelli, personajele merg dansând melancolic. La El Greco, ele capătă aripi. O aspiraţie secretă le alungeşte, le atrage dincolo de lucruri, le devoră şi în acelaşi timp le luminează. Şi cum ne aflăm în faţa unui pictor cretan, nimic n-ar fi mai firesc decât să ne aducem aminte că în Creta şi-a început zborul Icar. Dar ciudate aripi. Oamenii nu se desprind, ci se alungesc. Uneori atât de mult încât, ca să încapă în tablou, trebuie să îngenuncheze. Îşi pierd parcă greutatea pentru a ajunge o ţintă neclară şi obsedantă.

El Greco. Mary Magdalen in Penitence. c. 1580-1585.

   Căci labirintul lui El Greco începe acolo unde, în legendă, el sfârşeşte. Legenda i-a pus pe Dedal şi pe Icar să facă apel la aripi pentru a evada din labirintul unde i-a închis Minos, în vreme ce El Greco transformă mâinile în aripă pentru ca personajele sale să se înalţe într-un labirint invizibil. Sensul picturii cretanului este astfel numai în aparenţă comparabil cu ceea ce s-a întâmplat cu Icar. În realitate, “formele care zboară” nu evadează din labirint, ci se afundă în labirint. Zborul lor le accentuează taina.

Iată-ne regăsind semnul securii duble. Aripa se transformă pe nesimţite în lanţ, ea smulge pentru a înrobi şi mai mult, înalţă pentru a pătrunde şi mai adânc în enigmă.

Mâinile sunt primele care “zboară” şi primele care abandonează. Oboseală ? Renunţare ? Decepţie ? Ce opreşte aceste forme să zboare într-adevăr ?

S-au făcut experimente curioase în dorinţa de a lămuri o parte măcar din taina lui El Greco. Au fost fotografiaţi nebuni de la ospiciul din Toledo şi comparaţi cu apostolii lui El Greco pentru a se dovedi că pictorul s-a slujit de alienaţi pentru unii din sfinţii săi. Asemănările sunt câteodată ciudate, dar ce pot dovedi ele ? Un artist poate să spună mai mult decât şi-a propus. Şi nu ne sugerează această pictură, din care marea e absentă, mările hipnotizate din ceasurile mareelor ?

Asistăm la o asceză pe verticală. În loc să se retragă în deşert, sfinţii lui El Greco se lasă absorbiţi de iluzii. Pasiunea nu îi prosternă la pământ, ci îi înalţă spre un cer gol. desprinşi de suferinţele imediate, ei alunecă în mrejele unei răni absolute. Şi dacă mâinile înaripate nu-i ajută să zboare, ele îi împiedică să meargă normal.

El Greco. Christ on the Cross Adored by Two Donors.

   Culoarea a devorat lumina Renaşterii. Mai puţin caldă decât la Tiţian, ea pare uneori atinsă de aripa unui vânt îngheţat. Dar distanţa ce-l separă pe cretan de italieni apare şi mai clar în faptul că mâinile pe care le pictează el nu se întind niciodată să culeagă ceva din jur, să mângâie ceva.

Dacă e adevărat că fericirea depinde de arta de a găsi cuvintele cele mai simple, El Greco nu cunoaşte acest limbaj. Există în tablourile sale o melancolie care caută metodic ceea ce nu o cruţă. Elanul vertical al formelor nu eliberează, ci înlănţuie.

Setea lor le sporeşte melancolia. Şi abia transformată în aripă, mâna trebuie să se resemneze. Abia pregătit de zbor, trupul simte mai puternic presiunea amintirilor dureroase. În locul unde flacăra arde cu putere maximă, ea începe să devină cenuşă. Singurătatea izvorăşte direct din extaz.

Dar tocmai asta îl face pe El Greco şi mai spaniol. Spania îşi recunoaşte în aceste măini şi fervoarea şi tristeţea. Dealtfel, unul din autoportretele presupuse ale pictorului ne înfăţişează parcă masca unui conchistador bătrân despre care nu ştim prea bine nici ce a vrut să cucerească, nici ce a cucerit.

În fiecare tablou mâinile rămân goale şi de fiecare dată ele visează din nou. Nici un elan nu ajunge la ţelul râvnit şi nici o dezamăgire nu e totală.  

El Greco. St. Paul and St. Peter. 1587-1592.

Pe câmpul de luptă al acestui “conchistador”, victoria e tot timpul amestecată cu înfrângerea. Neputând să aştepte ceea ce doresc, oamenii pictaţi de el caută mereu, chiar dacă nu găsesc decât propria lor tristeţe. A lor, a lui El Greco şi a Spaniei.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1312 – 31.07.1980