Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (I). Complexul Acropolei.

 

Jacques-Louis David. The Oath of Horatii. Detail. 1784

  Niciodată nu mi-a trecut prin minte că s-ar putea încerca şi alt  sentiment pe Acropole decât unul de uimire şi admiraţie,  că ruinele sacre ale Acropolei ar putea deveni vreodată pentru cineva o piedică, un obstacol.

Cu atât mai puţin pentru greci. De aceea am fost surprins când, într-o    călătorie recentă pe care am făcut-o în Grecia cineva mi-a vorbit despre “complexul Acropolei”. Voi încerca să rezum argumentele aşa cum le-am auzit deşi celor care am crescut şi ne-am educat In cultul Parthenonului ele ni se pot părea la început şocante.

Într-adevăr, cum să nu tresari auzind că gloria antică a putut deveni la un moment dat din aureolă un lanţ ? (De marmură, dar lanţ.) Că Parthenonul a devenit o dogmă ? (Tulburătoare, dar dogmă.) Că grecul modern s-a trezit constrâns să oficieze între ruine, dorinţa de a­-şi propria sa cultură fiind văzută de conservatori şi de străini mai ales ca o trădare a idealurilor antice, ca o lipsă de respect.

Cel cu care discutam m-a avertizat: să nu-mi închipui că străinii iubesc mai mult decât grecii Parthenonul ! Dar  în ce-i priveşte pe greci lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Fascinaţia Acropolei a devenit uneori tirania Acropolei. Nimeni, sau aproape nimeni, dintre cei sosiţi in Grecia nu mai vroia să vadă chipul de azi al atenianului. Toţi îl căutau pe Socrate. Nimeni nu mai vroia să ştie ce simţea atenianul. Toată lumea vroia să asculte cântecul alb al coloanelor Parthenonului. (Ceea ce se întâmplă, dealtfel, destul de frecvent şi acum.)   

Jacques-Louis David. Self-Portrait. c. 1789.

Nietzsche, Renan, Goethe au lucrat pentru agenţiile de turism greceşti, dar împotriva grecului care vroia să-şi rostească între ruine propriul său cuvânt. Care vroia să-şi audă în teatrul din Epidaur propriul său glas. În timp ce nimeni sau aproape nimeni nu vroia să audă acest glas. Toţi vrând să-i audă încă pe Eschil, pe Sofocle, pe Euripide. Salamina atrage ca un magnet. Parthenonul fascinează. Absoarbe întreg inte­resul. Nimeni nu mai are ochi şi urechi pentru freamătul străzii. Cei mai pasionaţi călători intră în Atena ca într-un muzeu. Caută pe străzi umbre ilustre şi, în sala cea mai preţioasă, Parthenonul. Apropierea traficului modern de colina Acropolei e privita ca o ireverenţă.

A nu iubi destul Parthenonul, fiind grec, nu mai e o simpla chestiune de gust. E o decadere. Chiar daca „a nu iubi destul” înseamnă, de fapt, „a nu iubi exclusiv”. Ceea ce orice om îşi poate permite, să opteze prin iubire, grecul s-a văzut în situaţia de a i se refuza. I  se impunea o admiraţie fără condiţii, idolatria Parthenonului, de către toţi cei care veneau hotărâţi să admire Parthenonul. De aici până la a simţi gloria veche (şi sublimă) ca pe o povară şi ca pe o frustrare, ca pe un obstacol nu era decât un pas.

Căutările culturii moderne se izbeau uneori de ruinele Acropolei, iar grecul, dacă am înţeles bine logica interlocutorului meu, s-a aflat la un moment dat într-o dureroasă dilemă. Va deveni ghid între ruinele antice, repetând mereu acelaşi ideal ? Sau va întoarce, cu orice ris, spatele antichităţii, pentru a-şi aduce propria sa mărturie ?

Jacques-Louis David. Death of Marat. 1793.

   Au existat, se pare, conflicte fierbinţi. Idolatrii antichităţii de o parte. Cei care se considerau împovăraţi de trecut, de altă parte. Un poet, bărbat frumos, însurat cu o americană bogată, i-a tocat acesteia averea pentru a trăi a l’antique, înconjurat de vestale şi îmbrăcat ca în timpul lui Pericle. La Delfi, el a vrut sa reînvie prin montări spectaculoase drama antică, în vreme ce alţii cereau desacralizarea arheologiei.

Mi-am adus aminte de această discuţie, mai târziu, pe străzile Ateneî, în faţa  unor edificii neoclasice, despre care ar fi dificil să spui că au fost inspirate. Ele au vrut să împrumute gloria antică şi n-au reuşit decât s-o trădeze. Porticuri, arhitrave, stilobaţi, triglife, coloane, metope, frize, capiteluri, nu lipseşte aparent nimic.

Totul din abundenţă, totul mult, prea mult, din dorinţa de a nu uita nimic şi uitând tocmai principalul, totul nou, strălucind, fără o pată, fără urma timpului, totul sistematic şi pedant încât îmi aminteam mereu de „complexul Acropolei”.

De câte ori m-am trezit, imaginar sau real, în faţa ruinelor Parthenonului, am simţit cum amiaza mă strânge de gât. Există ceva în aceste ruine, dincolo de perfecţiunea marmurei, care tulbură şi descătuşează partea cea mai adevărată din noi, cea pe care o uităm în rutina oarbă a atâtor vanităţi zilnice. Înţeleg prin urmare de ce „complexul Acropolei” e o problemă reală, dar o idee plină de primejdii.

Oare, pentru a fi noi înşine, trebuie să ne simţim singuri, născuţi de un deşert ? Şi cum să privim Parthenonul fără dragostea din totdeauna ? Aceasta nu depinde de noi câtă vreme mai credem că se poate vorbi logic despre fericire. Atunci de ce o artă atât de clară a stimulat o admiraţie confuză ? Grecii o contemplau pe Afrodita ieşind din apa mării, scuturându-şi părul ud încă de spuma amară. În schimb, neoclasicismul se întoarce să admire statuile Afroditei; nu marea, nu ora care tresare sub muşcătura luminoasă a soarelui, ci o statuie, cu iluzia de a o reînvia.

Jean-Auguste-Dominique Ingres. Self-Portrait at the Age of 24. 1804.

   Quatremère de Qincy, pentru a demonstra că n-are sens să ducem într-un muzeu ceea ce are valoare numai într-o anume ambianţă, dă exemplul unui străin bogat care, vizitând ruinele anticului Tibur, s-a îndrăgostit de ele şi a transportat în parcul său tempul ce străjuia torentul. Nu e oare supărător, se întreba cunoscutul arheolog, să iubeşti astfel antichitatea ? Nu înseamnă asta să denaturezi valoarea lucrărilor antice ?

Şi totuşi, Quatremère de Qincy a fost primul care l-a învăţat pe David să iubească antichitatea mutând-o în atelierul său.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1315 – 21.08.1980