SERTARUL CU GANDURI

10/04/2013

Octavian Paler – Visul şi Waterloo-ul neoclasicismului (II). Controversatul David 1.


Self-Portrait. 1794.

Self-Portrait. 1794.

   Napoleon afirma că un om care vorbeşte face mai mult zgomot decât o armată care tace. Statuile clasice formează o armată care tace şi zâmbeşte, dar ce cântece de sirenă se aud uneori într-o tăcere care surâde !

Să recunoaştem că e firească nostalgia din care s-a născut neoclasicismul. Rătăcim, rătăcim ca Ulise pe marea greşelilor noastre şi visăm că trebuie să fie un ţărm unde să putem discuta calm despre fericire.  Şi dacă nu fântânile, ci setea a împins arta înainte, aceasta nu înseamnă că nu dorim, nu aşteptăm şi nu visăm propria noastră fântână la care să ne oprim, potolindu-ne setea.

În bună măsură, neoclasicismul e o dovadă ca, între atâtea desfigurări ale chipului său, omul n-a uitat frumuseţea. Că a vrut să regăsească dragostea limpede, ora de amiază, echilibrul şi să le cânte din nou. Era convins că între coloanele dorice şi ionice, chiar dacă ele nu reprezentau decât simple mulaje, va fi la adăpost împotriva îndoielilor, că lângă sfincşii de piatră surâzând naiv, care au apărut într-o bună zi prin pieţe şi la intrările muzeelor, va fi apărat de întrebări. Nu-i rămânea decât să înalţe din ruine ceea ce se pierduse.

Toate acestea sunt, la urma urmei, de înţeles. Numai că pe parcurs, chiar înainte de a-şi fi terminat strigătul de triumf, neoclasicismul şi-a pierdut modestia. Ca şi Napoleon, el şi-a pierdut cumpătul, s-a îmbătat la primele victorii şi a devenit din ce în ce mai ambiţios. Apărut, ca şi surâsul statuilor greceşti, dintr-o nelinişte, s-a ruşinat parcă de originea sa şi a vrut s-o uite luându-şi un aer de cuceritor încântat de el însuşi.  

View of the Garden of the Luxembourg

View of the Garden of the Luxembourg

 

Născut din nevoia de pământ sigur, s-a trezit lacom de un imperiu. După ce ridicase lancea de marmură a zeiţei Atena ca să se apere de dezamăgiri, a început să ameninţe cu ea pe cei care aveau îndoieli şi a visat să intre în templul artei cu o mantie de hermină pe umeri.

Când Napoleon năvăleşte ca o furtună în atelierul său, David nu ezită să-şi pună penelul în serviciul corsicanului. S-a zis că Bonaparte l-a smuls ficţiunilor antice şi l-a restituit istoriei contemporane. Adevărul e, probabil, ceva mai prozaic. David nu-şi uitase niciodată ambiţiile, a trebuit numai să le amâne sau să le transforme în estetică. Aparent retras în reverii antice, el nu uitase că avea de plătit câteva poliţe Academiei, care cândva i-a întârziat premiul Romei, şi nu s-a lăsat până n-a obţinut desfiinţarea ei.

Dincolo de arhitecturile reci în care îşi aşează uneori personajele ca pe nişte statui, fierb pasiunile unui suflet abia stăpânit. Pentru un artist claustrat în principii ar fi fost mai greu să intre în suita lui Napoleon după ce a fost prietenul lui Robespierre, să picteze entuziast o încoronare după ce, câţiva ani înainte, se înghesuise să vadă “căruţele morţii” şi s-o schiţeze în batjocură pe Maria Antoaneta dusă spre eşafod. În schimb, în vâltoarea istoriei asemenea metamorfoze s-au mai văzut; setea de absolut nu e singura ispită. S-ar spune, chiar, că un pictor atât de ambiţios şi voluntar ca David, care ar fi pictat cu mare plăcere cu vârful sabiei, dacă aşa ceva ar fi fost posibil, nu aşteptase decât să şi-l ia pe Napoleon drept model.

Coroana regală a lui Ludovic al XVI-lea, pentru decapitarea căruia votase, era acum coroană imperială, fostul iacobin devenea pictor de curte, dar acestea nu erau amănunte de care să se împiedice cineva care înţelegea foarte bine gloria deoarece şi-o dorea el însuşi; şi care se visa el însuşi încoronat ca dictator al artelor (dacă n-a ajuns, a fost numai pentru că Bonaparte nu suporta alt dictator lângă el). Drumul la Roma, studiile după basoreliefurile antice sfârşeau în paradox: idealul de simplicitate în pompă şi fast, intransigenţa în artă măgulitoare.

Self-Portrait. 1791

Self-Portrait. 1791

   Ce înseamnă atunci neoclasicismul lui David, neoclasicismul al cărui maestru este ?

Nu există, se pare, un singur fel de a fi neoclasic. Adesea, neoclasicii ne dau senzaţia pe care ne-o lasă ceasurile lui Dali din Persistenţa memoriei, din care timpul s-a scurs complet. El visează lângă o clepsidră goală. Vântul nu mai umflă steagurile măreţiei antice, dar ei se încăpăţânează să le picteze. În schimb, la David coloanele de marmură şi legendele nu sunt străine de vuietul vremii.

Chiar în încăperea unde moare Socrate şi pe dalele reci din Jurământul Horaţilor se aud paşi care aleargă între capetele rostogolite pe esafod şi coroana lui Napoleon.

În fond, poate că la fiecare dintre artiştii care au avut nostalgia antichităţii, antichitatea a însemnat altceva.


Publicat în Revista “Flacăra” nr.1316 – 28.08.1980

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: