Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (III). Semnul lui Don Juan 2.

Gustave Caillebotte – Thatched Cottage at Trouville (1882)

   Înainte de a-l dispreţui pentru nestatornicia lui, Don Juan ar merita, poate, să-l admirăm pentru pasiunea lui nedomolită. Există atâtea inimi seci care nu cunosc decât calculul rece şi indiferenţa brutală încât ar trebui să vedem în frumosul andaluz mai degrabă un bărbat fără noroc sau care se frustrează singur.

Căci a dispreţui chiar dragostea, nu numai degradarea ei, e un drum plin de riscuri. E adevărat că Don Juan târăşte dragostea din noapte în noapte şi eşuează acolo unde el îşi ţine contabilitatea cu orgoliu, în aritmetica: deoarece “o mie trei” femei înseamnă infinit mai puţin decât una, iar “iubiri” nu înseamnă neapărat “iubire”. El n-are timp să înţeleagă valoarea dragostei deoarece e mereu grăbit să se lepede de ea. Dar adversarii lui Don Juan nu sunt numai cei care îi privesc cu compasiune alergătura, ci şi cei iritaţi de succesele sau chiar de pasiunea lui.

Aceştia au făcut din povestea lui un pretext pentru a lua în derâdere însăşi dragostea. Aşa cum inamicii impresioniştilor, învinuindu-i de uşurinţă, n-au vrut niciodată să dea atenţie unor amănunte semnificative totuşi. Aproape orb, Monet nu înceta să picteze lumina. Aproape paralizat, Renoir nu înceta să picteze trandafiri.

Two Women Seated by a Woodland Stream
1869; Private Collection, Paris

   E greu de păstrat cumpăna dreaptă vorbind despre o artă care a stârnit aproape numai reacţii extreme. Poate de aceea, între batjocură şi apologie, unii n-au observat că această artă doreşte să pătrundă în etern prin poarta cea mai vulnerabilă. Clipa reprezintă ceea ce e efemer, dar şi ceea ce se poate atinge cu mâna. Ceea ce e pieritor, dar şi ceea ce e posibil. Ea moare sub ochii noştri, dar înainte de a muri ni se dăruie şi nu promite decât ceea ce poate oferi. Impresioniştii au eliberat clipa de amărăciune şi au pus-o să-şi arate bogăţiile.

Spre deosebire de Rembrandt sau de Leonardo, un pictor ca Renoir nu şi-a pus decât sarcini pe care le putea îndeplini. Dar poate nimeni nu ne-a vorbit mai simplu despre fericire fără să se plângă de caracterul ei provizoriu. Cutreierând grădinile şi malurile apelor cu şevaletele lor, îmbătaţi de plein-air, Monet şi prietenii lui par convinşi, ca şi Gide mai târziu, că izvoarele vor fi acolo unde dorinţele noastre le vor face să curgă. (Dealtfel, în Fructele pământului exista numeroase pasaje care s-ar potrivi de minune să fie citite cu glas tare într-un muzeu al impresioniştilor ca Jeu de Paume.)

Ei nu observă în lumină ceea ce Rembrandt a văzut în umbră, dar pentru prima oară lumina e transformată în obiect al picturii şi, dezbrăcată de prejudecăţi, clipa dansează goală pe un deal presărat cu maci roşii. Pentru a-i înţelege e nevoie, probabil, să iubim noi înşine totul cu o putere nouă, deoarece în această pictură redusă la ceea ce “se vede” chiar şi superficialitatea e plină de pasiune. Libertatea impresionistă este o nouă captivitate, aşa cum libertatea lui Don Juan este libertatea unui hăituit, dar culoarea are parcă o violenţă tandră. Ceva din fosforescenţa  ei ne urmăreşte ca surâsul unei zile de vară.  

Woman Reading in a Garden
1880 (40 Kb); Art Institute of Chicago

 

Ţinta pe care o urmăreşte aici artapare mai modestă, mai accesibilă; şi totuşi, nu cumva sub modestia aparentă se ascunde un mare orgoliu ? În fond, niciodată arta n-a explorat clipa pentru a muri odată cu ea. Poate că “impresia” este stratagema impresioniştilor, nu scopul lor. Ei se prefac, poate, că nu “văd” decât impresia pentru a viola un adevăr mai profund. Se prefac, poate, că se complac în impresie, că vânătoarea de impresii este singurul lor scop şi singura lor plăcere deoarece vor să surprindă misterul nepregătit.

Chiar dacă n-au deloc pretenţii să facă filosofie prin pictura lor (pictez cum cântă o pasăre, declara Monet), poate că “impresia” nu e decât un cal troian prin care ei vor să pătrundă în tainele realităţii. Mai precis, ceea ce caută înlăuntrul clipei pictorul impresionist nu este oare acelaşi lucru pe care-l căuta artistul grec înlăuntrul eternităţii ? El îşi poartă bătălia pe terenul cel mai fragil, unde totul părea dinainte pierdut. Momeala s-a transformat în capcană, dar nu acest lucru le-a fost reproşat impresioniştilor de către cei care au vrut să-i excludă cu un bobârnac din templul artei ori să-i reducă la anecdotica  scandalului.

Şi de ce-am regreta ceea ce nu trebuie decât să ştim să vedem ? „Totul s-a spus de când există oameni care gândesc”, se plângea La Bruyère. Pentru un Renoir, această frază e lipsită de sens. Lumea e pentru el veşnic nouă şi veşnic tânără. Ea nu îmbătrâneşte niciodată. Important e, ne sugerează el, să declarăm fiecare la rândul nostru şi chiar de mai multe ori în acelaşi loc că viaţa merită să fie trăită. Şi nu pictorii sunt de vină dacă acest singur paradis posibil s-a dovedit uneori un infern.

The Boating Party
1893-94 (130 Kb); Oil on canvas, 90.2 x 117.5 cm (35 1/2 x 46 1/4 in); National Gallery of Art, Washington

   Le putem reproşa prin urmare impresioniştilor orice, mai puţin lăcomia lor. Ei mi se par mai degrabă orbiţi decât orbi. Tablourile lor îmi amintesc ce-i spunea odată Elizabet Barrett Browning lui Robert Browning: Dacă nu m-aş fi găsit în cutare zi, la cutare oră, în faţa cutărei case, eternitatea n-ar fi avut loc pentru noi… Căci înlăuntrul clipei impresioniste putem descoperi vibraţia efemerului, dar şi o iubire mai adâncă.

Şi dacă nu vom înţelege astfel mai bine fericirea, i-am putea înţelege pe cei fericiţi care s-au născut cu darul de a tresări de uimire în faţa fiecărui foşnet al grădinii.

Aşa cum este Renoir.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1322 – 09.10.1980

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (II). Semnul lui Don Juan 1.

Frédéric Bazille – Bazille’s Studio, 9 rue de la Condamine (1870)

   Impresionismul e învinuit din ce în ce mai des că n-a văzut decât sărbătoarea din natură, chiar dacă şi-a acoperit uneori peisajele cu ceaţă. Un oarecare adevăr mi se pae că există aici. Pictorii impresionişti nu sunt nişte cerebrali persecutaţi de idee, ci nişte înfometaţi de “impresii”.

Ei fug după impresii ca Don Juan din femeie în femeie. Transformă “impresia” într-o Fata Morgana pe care o caută şi o îmbracă în haine de duminică. Văd numai sărbătoarea, aşa cum Don Juan vede numai plăcerea. Privindu-le mai mult timp peisajele, simti cum aluneci încet într-o stare de reverie care seamănă cu o somnolenţă însorită, gata să crezi că singura adevărată este clipa care moare după ce străluceşte.

Totul e clădit în ele din clipe pe care ne temem să nu le strivim, risipindu-le vraja printr-o întrebare brutală. Nu e natura pe care o invoca Rousseau, natura pedagog. E o natură scop. O natură căreia îi contemplăm reflexele ca într-o convalescenţă luminoasă, uitând în bună măsură tot ce ne-a sfâşiat. Şi unde echilibrul e cu atât mai preţios cu cât e mai fragil.

Nici un grec nu şi-ar fi intitulat opera “Afrodita la amiază” sau “Afrodita dimineaţa”, după cum n-ar fi conceput să construiască de cincisprezece ori Parthenonul, aşa cum face Monet pictând în cincisprezece tablouri căpiţe de fân la diferite ore din zi sau aceeaşi faţadă a catedralei din Rouen, aproape din acelaşi unghi, dar la alte ore. Căci pentru artistul grec, Afrodita ieşind din mare vrea să iasă şi din timp. Ea surâde, sigură că frumuseţea ei va fi eternă. În schimb, pictorul impresionist vrea să smulgă numai adevărul unui moment.  

Frédéric Bazille – Portrait of Pierre-Auguste Renoir (1870)

 

El a renunţat parcă să mai caute absolutul. Vrea să epuizeze domeniul posibilului, cum ar zice Pindar. Se relaxează pictând ceea ce vede, hotărât să spună totul despre clipă. Ea a şi zburat până ce a ajuns s-o surprindă, lăsând cuibul gol ? Nu-i nimic. Va picta clipa următoare. Acest pictor pare sedus de imediat, consolat cu clipa şi încântat de ea. Aleargă din clipă în clipă, convins că timpul nu este decât suma clipelor, aşa cum Don Juan era convins că iubirea nu este decât suma tuturor nopţilor de dragoste posibile.

Pentru ’’a înţelege’’, gândesc impresioniştii, trebuie să învăţăm mai întâi ’’să vedem’’. Să privim atât de insistent clipa, încât să-i aflăm toate secretele şi bogăţia. Eternitatea ? Eternitatea nu e poate decât un cuvânt gol, un mod de a trăda ceea ce e posibil.

Pe lângă zeii ei cunoscuţi, apa, ceaţa, lumina, culoarea, mai există, aşadar un zeu al acestei picturi. Şi poate cel mai important e tocmai acesta care e şi cel mai pieritor: clipa. Nu ne scăldăm de două ori în acelaşi râu, spunea Heraclit. Impresionismul adaugă: nu vedem niciodată aceeaşi floare sau acelaşi trup, chiar dacă ne aşezăm în acelaşi unghi pentru a le picta din nou.

Se prea poate ca acest mod de a privi natura, sfărâmată în clipe şi transformată în peisaj duminical, să fie un mod de a renunţa s-o înţelegem în favoarea plăcerii de a ne încânta de reflexele ei. Preocupaţi de lăcomia lor, pictorii impresionişti nu şi-au potolit, poate, decât foamea lor. Şi poate că ei n-au iubit atât natura cât încântarea lor în faţa naturii. Cu alte cuvinte, poate că într-o oarecare măsură acest prezent perpetuu al impresionismului e un prezent orb pe care-l interesează numai ceea ce reprezinţă “acum” şi “aici”.

Gustave Caillebotte – Rue de Paris, temps de pluie; Intersection de la Rue de Turin et de la Rue de Moscou (1877)

   Asemănaţi altădată cu o pisică umblând pe clapele unui pian sau cu o maimuţă care a reuşit să pună laba pe o oală plină de culori, impresioniştii sunt acuzaţi uneori azi, de data aceasta din dorinţa de a corecta excesele inverse (nici o glorie nu intimideaza mai mult ca gloria celor loviţi înainte cu pietre), că se opresc la experienţa optică, la ceea ce se vede.

Reproş întemeiat, în anumite limite. Nici una din cele „o mie trei” femei ale lui Don Juan nu reprezintă iubirea. Fiecare dintre ele reprezintă doar o parte trecătoare a iubirii. Tot astfel, nici una din cele cincisprezece faţade ale catedralei din Rouen pictate de Monet nu reprezinta catedrala. reprezintă doar un moment al ei, la fel de important ca şi celelalte şi la fel de efemer. Dealtminteri, în “seriile” lui Monet, cifra la care se opreşte pictorul este arbitrară, ca şi la Don Juan. Între 15 şi 1003 nu e nici o diferenţă când nu recunoşti alt adevăr decât enumerarea.

Dar nu-i nedreptăţim cumva pe aceşti  Don Juani ai impresiei când îi invinuim că enumeră ? Opera lor trebuie judecată în ansamblu ca şi aventura lui Don Juan care, alergând din femeie în femeie, n-a cunoscut adevărul iubirii, dar ne-a arătat setea ei. Şi dacă se opresc la ceea ce se vede, cel puţin ei ştiu să vadă ceea ce alţii n-au observat. Nu voi nega că în pictura impresioniştilor există destule motive pentru a reflecta asupra pericolelor euforiei duminicale şi că o pajişte caldă, înroşită de maci într-o după amiază de vară, nu e un peisaj care să ne cutremure.

Gustave Caillebotte – Rooftops under snow (1878)

   Nu voi nega nici că o artă prea agreabilă sfârşeşte prin a toropi setea în loc s-o astâmpăre. Nu cred, totuşi, că putem duce critica impresionismului prea departe fără să păcătuim împotriva acelei părţi din noi care obosită de obsesia eternităţii se întoarce cu faţa spre un buchet de trandafiri abia culeşi. Aceşti pictori ne amintesc că nu putem trăi numai cu tentaţia absolutului. Din când în când trebuie să ne întoarcem la “pamântul sigur” şi nu e nimic mai sigur decât nisipul fragil al clipei care trece.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1321 – 02.10.1980

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (I). Natură şi peisaj.

Path Through the Corn at Pourville, c.1882
– Claude Monet

   Natura înseamnă iarbă, copaci, păsări, ape imobile sau curgătoare, acoperite de nuferi sau de jocurile luminii, dar uneori se poate dispensa de toate acestea. Deşertul nu e tot natură ? Şi în ce mai poate decădea deşertul decât într-un alt deşert ?

Dacă iarba putrezeşte, dacă arborii se golesc de frunze, dacă râurile seacă, deşertul rămâne el însuşi, într-o încremenire care nu poate fi ruptă decât prin fertilitate. Natura îşi poate schimba înfăţişările, ca Proteu, dar nu dispare cu totul decât atunci când o barieră artificială se ridică între noi şi natură.

Spun “intre noi şi natură”, nu “între noi şi peisaj”, deoarece “între noi şi natură” poate însemna, într-un sens mai larg, şi “între noi şi noi”. În definitiv, natura nu înseamna numai copaci, iarbă şi râuri şi nu înseamnă nici numai deşert. A judeca după criteriul “câţi arbori atâta natură” constituie un abuz şi în acelaşi timp o renunţare. Vântul, care e natură atunci când adie deasupra unei pajişti, nu mai e natură când atinge zidul clădirii în care locuiesc ? Soarele care străluceşte pe suprafaţa unui râu nu mai e natură când incendiază picăturile de ploaie rămase pe tabla casei ?

Aparent, lucrurile se impun de la sine. Tot ce e construit de om nu e natură. Dar o livadă nu e şi ea “construită” ? Dar o oază ? Dar o albie de râu corectată ? Cumva, orice semn al trecerii noastre face natura impură ? Adevărata natură nu este decât aceea din care a fost expulzată până şi amintirea omului ? Un picior omenesc, chiar desculţ, necinsteşte natura şi o transformă în natură relativă ? Dar câtă natură “absolută” există ?

Le Pont Japonais a Giverny – Claude Monet

   Cred că trebuie să distingem natura de peisaj. Natura nu începe dincolo de noi, ci înlăuntrul nostru. Şi ne îndepărtăm de natură nu îndepărtându-ne de păduri, ci de adevărul nostru cel mai adânc. Exilul de natură e un exil în artificial. Aceasta are, cred, o importanţă hotărâtoare pentru a tălmăci bine atât mitul ’’reîntoarcerii la natură’’ cât şi locul impresionismului în pictură.

Înţeleg chemarea lui Rousseau în sensul că am uitat ce era natură în noi, nu în sensul că trebuie să ne întoarcem undeva într-o pădure, să îmbrăcăm o blană de lup şi să trăim, din cules şi vânat, într-o colibă. Din perspectiva cuiva care apreciază natura după ’’imacularea’’ ei, o colibă este tot atât de artificială ca şi un zgârie-nori ; o imixtiune în spontaneitatea naturii, diferenţa fiind o chestiune numai de proporţii.

Pentru cineva care vrea să aplice consecvent prejudecata natura=pădure, omul trebuie să-şi dărâme şi coliba şi să doarmă pe iarbă, în nisip sau sub o stâncă. El trebuie să-şi dea jos şi blana de lup şi să stea gol. Trebuie să arunce suliţa şi arcul şi să strângă de gât animalul pe care vrea să-l răpună.

Întoarcerea la natură nu înseamnă, bineînţeles, întoarcerea la sălbăticie. Problema e ca omul să găsească natura din el, să dărâme nu coliba sau zgârie-norii, ci ceea ce e artificial, ceea ce l-a îndepărtat de “natural” în sensul că i-a schimonosit şi i-a uscat sufletul. Paradisul pierdut nu e o grădină cu iarbă moale şi caldă, ci o stare de inocenţă. Omul a visat din când în când un paradis dinainte de greşeli, dinainte de vină, nostalgia lui fiind, de fapt, o remuşcare confuză, iar întoarcerea la natură o dorinţă de reîntoarcere în firesc, în sinceritate nemistificată.

Punând în opoziţie, în conflict, natura şi societatea, am renunţa singuri la o solutie. La răscrucea acestei opoziţii, un drum pleacă spre barbaria solitară şi altul spre un exil suprapopulat. Ce să alegi ? Nu ne-ar rămâne decât o nostalgie incurabilă sau să ne convingem că o plimbare într-un parc, un picnic, o excursie era tot ceea ce lipsea. Căci la fel de naivă ca povestea bunului sălbatic mi se pare furia exodurilor duminicale când confundă igiena salutară a plămânilor cu “întoarcerea la natură” şi transformă week-endul în filosofie.

Pădurea nu e, în acest caz, decât un alt decor pentru rutina de toate zilele. Trântiţi în iarbă sau plimbându-ne, tăcem şi avem senzaţia că refacem contactul cu natura. În realitate, oamenii tac uneori la fel cum vorbesc. Lipseşte zgomotul, dar liniştea spune acelaşi lucru.  

San Giorgio Maggiore by Twilight, c.1908
By: Claude Monet

 

Când impresioniştii şi-au scos şevaletele în aer liber ei au scos pictura la iarbă verde. Au ieşit ca orăşenii în parcuri sau în locurile de vilegiatură încredinţaţi, la început cel puţin, că e destul să schimbe oglinda cu luciul apei pentru a vedea altceva. Acest exod din ateliere aduce, indiscutabil, un val sănătos de aer proaspăt (deşi se exagerează poate, limitativ, rolul naturii în estetica impresionistă; şi tocmai unul dintre pictorii implicaţi în scandalul impresionist, Degas, nu un adversar, dorea să se creeze un corp de jandarmi care să-i alunge pe peisagişti înapoi în ateliere). nu impresioniştii au descoperit lumina, dar “banda lui Manet” vrea s-o jefuiască de toate secretele.

Aici însă e şi un început de iluzie. Fascinat de focul de artificii al clipei, pictorul impresionist nu mai pare dispus să-şi pună probleme complicate. Îi încântă sărbătoarea, dansul culorilor ; în consecinţă, nu crede că există mister mai mare decât acela dezvălit spontan şi nu există adevăr mai durabil decât acela care fuge printre aparenţe.

Vitalitatea oarbă a unei păduri ne poate face uneori să gândim că firul de iarbă cel mai umil şi gângania cea mai neînsemnată trăiesc ca nişte zei (în măsura în care a trăi ca un zeu înseamnă a trăi fără îndoieli, există un singur ne-zeu, omul) şi că deci, natura mişună de zei pe care îi strivim din neatenţie sub tălpi. Ceva asemănător se întâmplă în peisajele pictorului impresionist, cu toate că singurul zeu care domneşte constant în ele este unul care moare de cum s-a născut. Clipa.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1320 – 25.09.1980