Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (I). Natură şi peisaj.

Path Through the Corn at Pourville, c.1882
– Claude Monet

   Natura înseamnă iarbă, copaci, păsări, ape imobile sau curgătoare, acoperite de nuferi sau de jocurile luminii, dar uneori se poate dispensa de toate acestea. Deşertul nu e tot natură ? Şi în ce mai poate decădea deşertul decât într-un alt deşert ?

Dacă iarba putrezeşte, dacă arborii se golesc de frunze, dacă râurile seacă, deşertul rămâne el însuşi, într-o încremenire care nu poate fi ruptă decât prin fertilitate. Natura îşi poate schimba înfăţişările, ca Proteu, dar nu dispare cu totul decât atunci când o barieră artificială se ridică între noi şi natură.

Spun “intre noi şi natură”, nu “între noi şi peisaj”, deoarece “între noi şi natură” poate însemna, într-un sens mai larg, şi “între noi şi noi”. În definitiv, natura nu înseamna numai copaci, iarbă şi râuri şi nu înseamnă nici numai deşert. A judeca după criteriul “câţi arbori atâta natură” constituie un abuz şi în acelaşi timp o renunţare. Vântul, care e natură atunci când adie deasupra unei pajişti, nu mai e natură când atinge zidul clădirii în care locuiesc ? Soarele care străluceşte pe suprafaţa unui râu nu mai e natură când incendiază picăturile de ploaie rămase pe tabla casei ?

Aparent, lucrurile se impun de la sine. Tot ce e construit de om nu e natură. Dar o livadă nu e şi ea “construită” ? Dar o oază ? Dar o albie de râu corectată ? Cumva, orice semn al trecerii noastre face natura impură ? Adevărata natură nu este decât aceea din care a fost expulzată până şi amintirea omului ? Un picior omenesc, chiar desculţ, necinsteşte natura şi o transformă în natură relativă ? Dar câtă natură “absolută” există ?

Le Pont Japonais a Giverny – Claude Monet

   Cred că trebuie să distingem natura de peisaj. Natura nu începe dincolo de noi, ci înlăuntrul nostru. Şi ne îndepărtăm de natură nu îndepărtându-ne de păduri, ci de adevărul nostru cel mai adânc. Exilul de natură e un exil în artificial. Aceasta are, cred, o importanţă hotărâtoare pentru a tălmăci bine atât mitul ’’reîntoarcerii la natură’’ cât şi locul impresionismului în pictură.

Înţeleg chemarea lui Rousseau în sensul că am uitat ce era natură în noi, nu în sensul că trebuie să ne întoarcem undeva într-o pădure, să îmbrăcăm o blană de lup şi să trăim, din cules şi vânat, într-o colibă. Din perspectiva cuiva care apreciază natura după ’’imacularea’’ ei, o colibă este tot atât de artificială ca şi un zgârie-nori ; o imixtiune în spontaneitatea naturii, diferenţa fiind o chestiune numai de proporţii.

Pentru cineva care vrea să aplice consecvent prejudecata natura=pădure, omul trebuie să-şi dărâme şi coliba şi să doarmă pe iarbă, în nisip sau sub o stâncă. El trebuie să-şi dea jos şi blana de lup şi să stea gol. Trebuie să arunce suliţa şi arcul şi să strângă de gât animalul pe care vrea să-l răpună.

Întoarcerea la natură nu înseamnă, bineînţeles, întoarcerea la sălbăticie. Problema e ca omul să găsească natura din el, să dărâme nu coliba sau zgârie-norii, ci ceea ce e artificial, ceea ce l-a îndepărtat de “natural” în sensul că i-a schimonosit şi i-a uscat sufletul. Paradisul pierdut nu e o grădină cu iarbă moale şi caldă, ci o stare de inocenţă. Omul a visat din când în când un paradis dinainte de greşeli, dinainte de vină, nostalgia lui fiind, de fapt, o remuşcare confuză, iar întoarcerea la natură o dorinţă de reîntoarcere în firesc, în sinceritate nemistificată.

Punând în opoziţie, în conflict, natura şi societatea, am renunţa singuri la o solutie. La răscrucea acestei opoziţii, un drum pleacă spre barbaria solitară şi altul spre un exil suprapopulat. Ce să alegi ? Nu ne-ar rămâne decât o nostalgie incurabilă sau să ne convingem că o plimbare într-un parc, un picnic, o excursie era tot ceea ce lipsea. Căci la fel de naivă ca povestea bunului sălbatic mi se pare furia exodurilor duminicale când confundă igiena salutară a plămânilor cu “întoarcerea la natură” şi transformă week-endul în filosofie.

Pădurea nu e, în acest caz, decât un alt decor pentru rutina de toate zilele. Trântiţi în iarbă sau plimbându-ne, tăcem şi avem senzaţia că refacem contactul cu natura. În realitate, oamenii tac uneori la fel cum vorbesc. Lipseşte zgomotul, dar liniştea spune acelaşi lucru.  

San Giorgio Maggiore by Twilight, c.1908
By: Claude Monet

 

Când impresioniştii şi-au scos şevaletele în aer liber ei au scos pictura la iarbă verde. Au ieşit ca orăşenii în parcuri sau în locurile de vilegiatură încredinţaţi, la început cel puţin, că e destul să schimbe oglinda cu luciul apei pentru a vedea altceva. Acest exod din ateliere aduce, indiscutabil, un val sănătos de aer proaspăt (deşi se exagerează poate, limitativ, rolul naturii în estetica impresionistă; şi tocmai unul dintre pictorii implicaţi în scandalul impresionist, Degas, nu un adversar, dorea să se creeze un corp de jandarmi care să-i alunge pe peisagişti înapoi în ateliere). nu impresioniştii au descoperit lumina, dar “banda lui Manet” vrea s-o jefuiască de toate secretele.

Aici însă e şi un început de iluzie. Fascinat de focul de artificii al clipei, pictorul impresionist nu mai pare dispus să-şi pună probleme complicate. Îi încântă sărbătoarea, dansul culorilor ; în consecinţă, nu crede că există mister mai mare decât acela dezvălit spontan şi nu există adevăr mai durabil decât acela care fuge printre aparenţe.

Vitalitatea oarbă a unei păduri ne poate face uneori să gândim că firul de iarbă cel mai umil şi gângania cea mai neînsemnată trăiesc ca nişte zei (în măsura în care a trăi ca un zeu înseamnă a trăi fără îndoieli, există un singur ne-zeu, omul) şi că deci, natura mişună de zei pe care îi strivim din neatenţie sub tălpi. Ceva asemănător se întâmplă în peisajele pictorului impresionist, cu toate că singurul zeu care domneşte constant în ele este unul care moare de cum s-a născut. Clipa.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1320 – 25.09.1980