Frédéric Bazille – Bazille’s Studio, 9 rue de la Condamine (1870)
Impresionismul e învinuit din ce în ce mai des că n-a văzut decât sărbătoarea din natură, chiar dacă şi-a acoperit uneori peisajele cu ceaţă. Un oarecare adevăr mi se pae că există aici. Pictorii impresionişti nu sunt nişte cerebrali persecutaţi de idee, ci nişte înfometaţi de “impresii”.
Ei fug după impresii ca Don Juan din femeie în femeie. Transformă “impresia” într-o Fata Morgana pe care o caută şi o îmbracă în haine de duminică. Văd numai sărbătoarea, aşa cum Don Juan vede numai plăcerea. Privindu-le mai mult timp peisajele, simti cum aluneci încet într-o stare de reverie care seamănă cu o somnolenţă însorită, gata să crezi că singura adevărată este clipa care moare după ce străluceşte.
Totul e clădit în ele din clipe pe care ne temem să nu le strivim, risipindu-le vraja printr-o întrebare brutală. Nu e natura pe care o invoca Rousseau, natura pedagog. E o natură scop. O natură căreia îi contemplăm reflexele ca într-o convalescenţă luminoasă, uitând în bună măsură tot ce ne-a sfâşiat. Şi unde echilibrul e cu atât mai preţios cu cât e mai fragil.
Nici un grec nu şi-ar fi intitulat opera “Afrodita la amiază” sau “Afrodita dimineaţa”, după cum n-ar fi conceput să construiască de cincisprezece ori Parthenonul, aşa cum face Monet pictând în cincisprezece tablouri căpiţe de fân la diferite ore din zi sau aceeaşi faţadă a catedralei din Rouen, aproape din acelaşi unghi, dar la alte ore. Căci pentru artistul grec, Afrodita ieşind din mare vrea să iasă şi din timp. Ea surâde, sigură că frumuseţea ei va fi eternă. În schimb, pictorul impresionist vrea să smulgă numai adevărul unui moment.
Frédéric Bazille – Portrait of Pierre-Auguste Renoir (1870)
El a renunţat parcă să mai caute absolutul. Vrea să epuizeze domeniul posibilului, cum ar zice Pindar. Se relaxează pictând ceea ce vede, hotărât să spună totul despre clipă. Ea a şi zburat până ce a ajuns s-o surprindă, lăsând cuibul gol ? Nu-i nimic. Va picta clipa următoare. Acest pictor pare sedus de imediat, consolat cu clipa şi încântat de ea. Aleargă din clipă în clipă, convins că timpul nu este decât suma clipelor, aşa cum Don Juan era convins că iubirea nu este decât suma tuturor nopţilor de dragoste posibile.
Pentru ’’a înţelege’’, gândesc impresioniştii, trebuie să învăţăm mai întâi ’’să vedem’’. Să privim atât de insistent clipa, încât să-i aflăm toate secretele şi bogăţia. Eternitatea ? Eternitatea nu e poate decât un cuvânt gol, un mod de a trăda ceea ce e posibil.
Pe lângă zeii ei cunoscuţi, apa, ceaţa, lumina, culoarea, mai există, aşadar un zeu al acestei picturi. Şi poate cel mai important e tocmai acesta care e şi cel mai pieritor: clipa. Nu ne scăldăm de două ori în acelaşi râu, spunea Heraclit. Impresionismul adaugă: nu vedem niciodată aceeaşi floare sau acelaşi trup, chiar dacă ne aşezăm în acelaşi unghi pentru a le picta din nou.
Se prea poate ca acest mod de a privi natura, sfărâmată în clipe şi transformată în peisaj duminical, să fie un mod de a renunţa s-o înţelegem în favoarea plăcerii de a ne încânta de reflexele ei. Preocupaţi de lăcomia lor, pictorii impresionişti nu şi-au potolit, poate, decât foamea lor. Şi poate că ei n-au iubit atât natura cât încântarea lor în faţa naturii. Cu alte cuvinte, poate că într-o oarecare măsură acest prezent perpetuu al impresionismului e un prezent orb pe care-l interesează numai ceea ce reprezinţă “acum” şi “aici”.
Gustave Caillebotte – Rue de Paris, temps de pluie; Intersection de la Rue de Turin et de la Rue de Moscou (1877)
Asemănaţi altădată cu o pisică umblând pe clapele unui pian sau cu o maimuţă care a reuşit să pună laba pe o oală plină de culori, impresioniştii sunt acuzaţi uneori azi, de data aceasta din dorinţa de a corecta excesele inverse (nici o glorie nu intimideaza mai mult ca gloria celor loviţi înainte cu pietre), că se opresc la experienţa optică, la ceea ce se vede.
Reproş întemeiat, în anumite limite. Nici una din cele „o mie trei” femei ale lui Don Juan nu reprezintă iubirea. Fiecare dintre ele reprezintă doar o parte trecătoare a iubirii. Tot astfel, nici una din cele cincisprezece faţade ale catedralei din Rouen pictate de Monet nu reprezinta catedrala. reprezintă doar un moment al ei, la fel de important ca şi celelalte şi la fel de efemer. Dealtminteri, în “seriile” lui Monet, cifra la care se opreşte pictorul este arbitrară, ca şi la Don Juan. Între 15 şi 1003 nu e nici o diferenţă când nu recunoşti alt adevăr decât enumerarea.
Dar nu-i nedreptăţim cumva pe aceşti Don Juani ai impresiei când îi invinuim că enumeră ? Opera lor trebuie judecată în ansamblu ca şi aventura lui Don Juan care, alergând din femeie în femeie, n-a cunoscut adevărul iubirii, dar ne-a arătat setea ei. Şi dacă se opresc la ceea ce se vede, cel puţin ei ştiu să vadă ceea ce alţii n-au observat. Nu voi nega că în pictura impresioniştilor există destule motive pentru a reflecta asupra pericolelor euforiei duminicale şi că o pajişte caldă, înroşită de maci într-o după amiază de vară, nu e un peisaj care să ne cutremure.
Gustave Caillebotte – Rooftops under snow (1878)
Nu voi nega nici că o artă prea agreabilă sfârşeşte prin a toropi setea în loc s-o astâmpăre. Nu cred, totuşi, că putem duce critica impresionismului prea departe fără să păcătuim împotriva acelei părţi din noi care obosită de obsesia eternităţii se întoarce cu faţa spre un buchet de trandafiri abia culeşi. Aceşti pictori ne amintesc că nu putem trăi numai cu tentaţia absolutului. Din când în când trebuie să ne întoarcem la “pamântul sigur” şi nu e nimic mai sigur decât nisipul fragil al clipei care trece.
Publicat în Revista “Flacăra” nr.1321 – 02.10.1980
SERTARUL CU GANDURI 
Lasă un răspuns