SERTARUL CU GANDURI

24/01/2014

Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (V). Un pictor fericit 2.


Renoir - La promenade ca 1906; Oil on canvas, 165 x 129 cm

Renoir – La promenade ca 1906; Oil on canvas, 165 x 129 cm

   Bulletin de la Vie artistique din 15 decembrie 1919 relatează astfel întrevederea lui Renoir şi Wagner în Italia: “Renoir este singurul pictor pentru care wagner a consimţit să pozeze. Cei doi barbaţi  au stat de vorbă şi şi-au descoperit repede sentimentele cele mai opuse. S-au separat cu răceală.

–      Rău muzician, zicea Renoir.

–      Rău pictor, declara Wagner’’

   Chiar dacă această relatare nu redă fidel ce s-a petrecut în cele douăzeci de minute acordate de Wagner lui Renoir pentru a-i face portretul, ea nu greşeşte cu totul opunându-l marelui muzician german. În pictura lui Renoir nu există tristeţe şi drame. Soarele străluceşte ca într-o vară perpetuă. Abia dacă găsim în întreaga lui operă un singur peisaj de iarnă, făcut pe la începuturi. Pictorul însuşi s-a îndreptat într-un cărucior de infirm prin această vară eternă spre moarte. Bătrân şi anchilozat, el găseşte puterea să surâdă.

Cel care a fost calificat in şcoală drept  un „copil vesel, dar serios” nu s-a schimbat mai târziu. Chiar pictura lui este “veselă, dar serioasă”. Trandafirii săi cei mai tandri şi mai luminoşi au fost pictaţi cu o mână paralizată. Nudurile cele mai robuste provin dintr-o perioadă când abia mai putea ţine penelul între degetele rigide.

Renoir - La famille de l'artiste 1896; Oil on canvas, 173 x 140 cm

Renoir – La famille de l’artiste 1896; Oil on canvas, 173 x 140 cm

   În autoportretul din 1875, deci la 34 de ani, întâlnim un Renoir cu trăsături uscate şi crispate, cu privirea preocupată. E una din rarele imagini în care pictorul pare ursuz. Un an după aceea, se reprezintă cu o mică pălărie moale, aproape violetă, cu faţa proaspătă, aproape roz, şi ochii mari, languroşi. În acel an, impresioniştii încă mai erau socotiţi „nişte alienaţi, atinşi de nebunia ambiţiei”. La expoziţiile lor,  cu excepţia câtorva prieteni, veneau numai cei dispuşi să se distreze şi să râdă. Totuşi, pe Renoir incomprehensiunea nu-l exasperează. Îşi păstrează aceeaşi poftă de lucru şi acelaşi aer de om căruia îi ajunge lumea reală.

De fapt, dacă biografii nu greşesc, el nu s-a plâns niciodată de nimic. La 13 ani era pictor da farfurii. Manufactura pentru care lucra îi plătea cu mai puţin de o jumătate de franc duzina de flori pictate pe porţelanurile de Sèvres.

În pauze alerga însă la Luvru să deseneze după modelele antice şi era mulţumit. La 17 ani a devenit pictor de evantaie. Le împodobea cu scene din Watteau sau Boucher. Mai târziu s-a specializat în ornarea storurilor care trebuiau să servească drept vitralii unor capele ale misionarilor din Orient.

Apoi a intrat în atelierul lui Gleyre, unde i-a cunoscut pe Monet şi Sisley. Folosea uneori tuburile de culori aruncate de alţii şi care nu erau complet golite, dar va spune mai târziu: “Nu există săraci !”. Căci el nu ţine minte parcă decât clipele când a fost fericit. Are o facultate uimitoare de a nu se încurca în regrete şi de a nu se arăta vulnerabil. Douăzeci de ani şi-a trimis tablourile unui juriu pe care-l dispreţuia, de zece ori i s-a spus “nu” şi de zece ori şi-a văzut singura (uneori) pânză acceptată plasată atât de ori în Salon încât era evidentă intenţia de a o face să treacă aproape neobservată.

Renoir - Jeunes filles au piano (Girls at the Piano) (1892)

Renoir – Jeunes filles au piano (Girls at the Piano) (1892)

   Dar nimic nu-l zdruncină, se pare. Aparţine o vreme acelui curent care tulbură toate apele în viaţa artistică a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, impresionismul, se numără printre cei învinuiţi că sunt o bandă de indivizi periculoşi care au pus mâna pe nişte tuburi de culori, e ridiculizat ca şi ei, împroşcat cu ocări (căci oamenii încep totdeauna prin a nu înţelege, spunea Picasso), dar in tot acest vacarm anti-impresionist el continuă să picteze ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Umbrele care trec prin viaţa lui Renoir nu pătrund în pictura lui. Criza de încredere prin care trece la un moment dat când se îndoieşte de talentul său se învăluie ea însăşi în discreţie. Renoir face cât mai puţin zgomot şi, într-o lume care nu duce lipsă de strigăte e, desigur, uimitor un om atât de discret, pe care nici jignirile, nici succesul nu-l pot sili să-şi ridice vocea.

Monet a fost bântuit odată de ideea sinuciderii. O asemenea idee e evident incompatibilă cu Renoir. Oricâte lovituri primeşte, nu există în faţa şevaletului un pictor mai calm. El cunoaşte un singur anotimp în artă, vara, şi o singură stare de spirit: a celui care înţelege că un nefericit nu începe să fie cu adevărat nefericit decât când nu mai ştie să se bucure de nimic. De aceea, dincolo de revolte şi de tristeţi, găseşte puterea de a iubi ce i se pare frumos şi de a dovedi asta în fiecare zi.

Renoir nu e dintre cei care văd viaţa în roz ştiind de fapt că se mint şi că mint, dintre cei care poleiesc adevărul. El e la fel de sincer în lumină ca Rembrandt în umbră. A pictat iubind zilele frumoase până şi din fotoliul său de infirm. Compoziţiile sale roşii din ultima perioadă aparţin parcă unui om tânăr şi sănătos care-şi cântă senzualitatea. Şi dacă artistul se formează, cum zice Camus, în acel du-te-vino dintre el însuşi şi ceilalţi, la jumătate de drum de frumuseţea de care nu se poate lipsi şi de comunitatea din care nu se poate smulge, Renoir ne aminteşte că suferinţa nu e singura realitate.  

Camille Pissarro - Gelee blanche (Hoarfrost) 1873; Oil on canvas, 65 x 93 cm; Musee d'Orsay, Paris

Camille Pissarro – Gelee blanche (Hoarfrost)
1873; Oil on canvas, 65 x 93 cm; Musee d’Orsay, Paris

 

În ultima parte a vieţii el nu se mai numără printre impresionişti, însă nimeni nu întruchipează, probabil, mai bine morala impresionistă care caută doar ceea ce poate fi obţinut. Impresioniştii sunt, într-adevăr, foarte aproape de ceea ce simţim vara pe o plajă fierbinte… Pictori ai clipei ? Poate. Dar şi eternitatea este formată din clipe. Şi viaţa. Mai ales viaţa, care ne interesează mai mult decât eternitatea.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1324 – 23.10.1980

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: