Octavian Paler – Impresionismul sau tentaţia clipei (VII). Un pictor fericit 4.

Renoir – A Bather (1885-1890)

   Ne putem întreba în ce măsură o asemenea pictură ne spune adevărul. Nu, nu ni-l spune. Lumea nu este aşa cum a pictat-o Renoir. Conştient sau nu, el elimină toată partea din umbră a grădinii. Lasă să se vadă numai ceea ce e frumos.

Ca şi cum în lume n-ar exista decât vară, naturi şi femei fericite, copii şi trandafiri. Oamenii pictaţi de el au un aer lipsit de griji, n-au probleme profunde, complicate: un bal, o ieşire la plimbare, o carte pe care o citesc, un ceas în grădina Luxembourg, o petrecere, o baie în râu sau în mare e cam tot ce fac ei.

Când ne privesc, e limpede că se văd în oglindă. Femeile sunt întotdeauna visătoare. Au faţa plină, o piele de fruct proaspăt, ochi strălucitori şi buze cărnoase, surâsul timid şi fermecător şi ceva de realitate ideală. Nudurile sunt mulţumite şi caste. Natura e cordială şi veselă. Ierburi calde, parfumate de soare, o pereche dansând, un pom înflorit, femeile care spală rufe într-un râu sau altele care se scaldă… şi parcă nici o tristeţe nu rezistă în acest incendiu etern al verii.

E o lume fără mari ambiţii, dar şi fără abisuri. Cărarea urcă, apoi, spre bătrâneţe, coboară lin. Ca în Drumul prin ierburi într-o amiază de vară. Lipsesc în genere umbrele sau, dacă există, ele nu sunt negre, ci violete. Şi un val de căldură îl întâmpină pe spectatorul pătruns în acest univers prin care poţi să rătăceşti fără riscuri; nici tristeţea, nici speranţa nu te vor strânge de gât; nici o primejdie nu te pândeşte în afară de cele ascunse în propriile tale melancolii.

Pierre Renoir – Bather with Blonde Hair (1904-1906)

   Biografii lui Renoir au vorbit despre o ştiinţă înnăscută a fericirii. Dacă există o asemenea ştiinţă, în ce-ar consta ea ? În vocaţia de a eluda, desigur. De a eluda fără efort şi mai ales fără să se mintă. Renoir vede numai ceea ce îi dă dreptate. El n-are ochi pentru altceva. Trece prin viaţă, cum trec impresioniştii prin natură, atenţi numai la peisajele duminicale… Născut la Paris, impresionismul era punctul de vedere al unor artişti care cunoşteau atât de puţin natura încât erau capabili să privească uimiţi un deal acoperit cu iarbă. Gustul lor pentru natură e al unor citadini plecaţi în excursie. Şi când pictează, nu pasărea contează, ci cântecul ei prefăcut în lumină. Mizerabilii arţari din curtea hangarului cunoscut sub numele Le Moulin de la Galette, unde se ţineau baluri populare, par la Renoir arbori sărbătoreşti.

Viaţa nu e cum ne-o înfăţişează Renoir: o sărbătoare perpetuă. Există destule motive ca să reproşăm acestei picturi excesiva ei candoare şi, poate, chiar o anumită superficialitate. Ceea ce ne face apţi de tristeţe este mai ales intransigenţa pasiunii şi nu există soare mai negru decât acela pe care romanticii l-au văzut în plină lumină.

Şi totuşi nu e niciodată prea uşor să combaţi până la capăt un anumit mod de a simplifica. Dacă un artist renunţă cu bună-ştiinţă să ne ceară să regândim viaţa, el trebuie cel puţin să-şi asume misiunea de a ne ajuta să n-o sărăcim şi mai mult. Tocmai asta face Renoir. El renunţă să ne pună pe gânduri, pentru a ne spune lucruri obişnuite, dar o face cu toată căldura de care e în stare un om neindiferent.  

Pierre Renoir – Conversation with the Gardener

 

Pare tot timpul convins că în faţa încercărilor vieţii există o singură soluţie corectă, iar această soluţie nu poate fi o disperare mai adâncă, oricât ne-ar asalta umbrele, ci o iubire mai adâncă pentru ceea ce se află în lumină. Vede lumea în roz şi cu multe surâsuri, şi nu vom găsi în pânzele lui pe nimeni care să-şi deteste hainele, în ciuda faptului că modelele sunt în general modest îmbrăcate. Dar, în cele din urmă, înţelegem că distanţa dintre Renoir şi cei care mint poleind adevărul e distanţa dintre tandreţe şi impostură.

Peisajele lui nu cunosc furtuna din sufletul lui Rembrandt, însă ne pot ajută să judecăm la stricta valoare “clipa” impresioniştilor, fără să-i uităm nici limitele, nici meritele. Căci această clipă ne arată uneori, tocmai în fragilitatea ei, ceea ce e etern: tinereţea nemuritoare a lumii; şi, probabil, niciodată efemerul n-a fost chemat cu mai multă fervoare să-şi conteste amărăciunea.

“Încă mai putem greşi ireparabil”, am putea spune. Sau, în tonul preferat de Renoir: au dreptate nu regretele, ci soarele şi vara ; nu ezitările, ci ideile în care credem ; nu renunţările, ci ceea ce îndrăznim să iubim fără măsură; iar fericirea nu e niciodată atât de superficială încât să merite s-o dispreţuim. E adevărat că această pictură omite, ne arată numai acea parte de viaţă şi de lume unde nu există frig, nu există ofense, nu există teamă şi decepţii, dar foarte rar s-a spus atât de limpede că a iubi viaţa este o condiţie nu numai pentru speranţă, ci şi pentru încăpăţânare.

Renoir – Lise Sewing, 1866, Dallas Museum of Art

   Adevărul n-are contrariu, scrie undeva în caietele sale Braque. Ba da, are şi chiar la Renoir. Ajunge să ne amintim de perioada aşa-numită “ingrescă”. Renoir îşi frânează acum efuziunea. Formele pe care înainte le sugera vizual  prin vibraţii de culoare, acum le închide într-un desen sever.

Se îndepărtează de impresionism, apropiindu-se de Ingres. Privighetoarea nu mai cântă în funcţie de soarele care o îmbată, ci după rigoarea unui solfegiu nevăzut. Femeile capătă o solemnitate aproape hieratică şi parcă nu le mai interesează fericirea, ci distincţia. O graţie rece. Carnea nudurilor e emailată, dar flacăra care ardea în peisajele verii abia mai mocneşte din pricina eleganţei.

Din fericire, după un timp, Renoir a uitat din nou să deseneze pentru a sugera admirabil, făcându-ne să-l căutăm în muzee, în ciuda simplificărilor lui sau poate din cauza lor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1326 – 06.11.1980