Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (3). Fiul deşertului 1.

  „În viaţa unui pictor poate că nu moartea să fie ceea ce e mai greu” – (Van Gogh)          

Vincent Van Gogh – Dutch School. Naked Woman, 1887

       

Era “irascbil ca un fiu al deşertului”, îşi aminteşte unul dintre cei care l-au cunoscut pe Van Gogh. “Tot ce-l înconjura pe acest om era teribil, adaugă altul. Nu l-am văzut niciodată râzând”.

Aceste mărturii, şi altele încă ne îndeamnă să vedem în Van Gogh “un fiu al deşertului” într-un sens mai larg. El nu este numai un om singur. Târăşte parcă un deşert după el. Aduce acest deşert din Olanda, din câmpiile negre ale Brabantului şi chiar din casa părintească. L-a instalat temporar la Londra, în Borinage, la Anvers, peste tot pe unde a trecut.

Şi la Paris. Apoi îşi mută deşertul la Arles. În sudul Franţei, unde soarele arde şi mistralul suflă uscat. Stă în mijlocul acestui deşert într-o cameră galbenă. Nimeni nu intră în această cameră decât pentru a pleca. Un singur om ramâne. Fiul şi stăpânul acestui deşert. Stăpânul şi victima acestui deşert.

E un om ciudat, cu privirea pătrunzătoare, îmbrăcat de obicei cu o bluză albastră, stropită de culori, roşcovan şi destul de robust, care semănă când cu un ţăran olandez, când cu Spinoza. Din deşertul său, el adresează apeluri disperate. Cheamă alţi pictori să vină alături de el, să lucreze împreună la proiecte gandioase. Dar nimeni nu se grăbeşte să vină şi să se instaleze într-un deşert. Chiar dacă vocea celui care şi-a alcătuit acolo o oază săracă devine din ce în ce mai stăruitoare, caldă, rugătoare, cerşind aproape fraternitatea.   

Vincent Van Gogh – Wheatfield with Cypresses, 1889 (Oil on Canvas)

 

Până la urmă, soseşte in acest deşert cel mai aşteptat dintre pictorii pe care fiul deşertului şi-l doreşte alături de el: Gauguin. Dar foarte curând ambiţiosul Gauguin regretă că a venit la Arles. El nu se simte bine într-un deşert. Cel puţin într-un deşert ca acesta. Visează unul la tropice, la marginea căruia să foşnească mangotieri şi să lunece pirogile pe mare.

Gauguin nu ştie cum să fugă din deşertul lui Van Gogh. Criza de nebunie a prietenului său îl decide sau îi oferă prilejul. Nimeni nu-l va condamna că fuge după ce a fost ameninţat , pretinde el, cu briciul. Cu privirea rătăcită, Van Gogh a rămas singur în deşertul său. Oglinda îi arată privirea tulbure şi o ureche tăiată şi bandajată. Mistralul fierbinte al nebuniei târăşte acum omul din acest deşert, cu deşertul său cu tot, în spital, pe urmă la azil. De-acum el ştie că deşertul său este incurabil. Nu mai cheamă pe nimeni. Fiul deşertului s-a resemnat cu gândul că acesta e destinul său, să moară singur în deşertul în care s-a născut.

Altădată, simţindu-se prizonier într-o cuşcă “oribilă, oribilă, foarte oribilă” se întreba cu spaimă: “Doamne, pentru multă vreme este asta, pentru totdeauna ?” Acum cunoaşte răspunsul: pentru totdeauna.

În privinţa singurătăţii lui Van Gogh ar fi multe lucruri de spus. Cât de vinovat e pentru ea Van Gogh însuşi ? Poate că într-o bună măsură e vinovat. Nu o dată, visând prietenia şi dragostea, le visăm într-un fel care le face imposibile. Şi nu se numeşte singur “imposibil şi suspect” ?  

Vincent Van Gogh – Wheatfield And Mountains c.1889

 

Nesociabil, rătăceşte toată viaţa ca pe câmpiile cu mărăcini din copilărie, solitar şi rău înţeles, punându-i la grea încercare chiar pe cei apropiaţi când trăieşte lângă ei. Cu firea lui dificilă îi irită, îi scoate din matcă, îi incomodează şi, mâniindu-se repede, împinge afecţiunile sale cele mai nobile în impas.

Pentru a redeveni tandru şi pentru a fi iertat, trebuie să se îndepărteze. La fiecare pas, biografia lui Van Gogh sporeşte paradoxul celor care nu-şi pot mărturisi întreaga dragoste decât în tăcere şi nu-i pot iubi până la capăt pe cei dragi decât simţindu-le lipsa. Pentru el, singurătatea e în acelaşi timp o fugă şi o regăsire.

În deşert, poate lăsa în sfârşit inima să-i dicteze mărturisirile cele mai patetice. Nu mai trebuie să se îndâijească împotriva nimănui şi să se ferească de nimeni Dimpotrivă, aşteaptă. Are, cum spune el însuşi un foc imens în suflet şi nimeni nu vine să se încălzească la acest foc. Trecătorii nu zăresc decât un mic fir de fum şi îşi văd de drum fără să mai întoarcă privirile. Ce să faci în această situaţie ? Pentru Van Gogh există un singur răspuns. Îşi vă păstra ospitalitatea şi va aştepta, fie şi în zadar, ziua, ora, când cineva va voi să se aşeze lângă vatră sau, cine ştie, să rămână acolo…

Căci, vinovat în parte de singurătatea sa, Van Gogh nu e totuşi un pustnic obişnuit. Gauguin, rugat să vină la Arles ca să întemeieze Impreună Atelierul Sudului, era mai puţin generos. Mai preocupat de interesele sale. El n-a fost niciodată atât de singur ca Van Gogh, nici atât de naiv. Şi în ciuda faptului că la tropice a luat apărarea indigenilor, intrând pentru asta în conflict cu autorităţile coloniale, a fost mai puţin solidar decât solitarul care, într-un deşert, a visat himeric o mare operă comună a pictorilor într-un loc plin de soare.

Vincent Van Gogh – Road with Cypresses

   Dintre cei doi, Van Gogh n-a avut nici un gând ascuns şi nici o reticenţă în scurta lor convieţuire care a pus capăt iluziilor lui Vincent. Acest izolat de la Arles şi-a dorit mereu să renunţe la orgoliul izolării. Singurătatea lui e din ce în ce mai însetată şi mai plină de remuşcări. Curios ascet care suferă pentru toţi şi visează pentru toţi.

Are obsesia galbenului pentru că galbenul este culoarea iubirii. Şi îl impresionează un epitaf unde scrie că defunctul n-a făcut rău nimănui. Dacă există un artist care n-a făcut rău nimănui, în afară de sine însuşi, numele său e Van Gogh.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1331 – 11.12.1980

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (2). Semnul lui Socrate.

Vincent Van Gogh – A Pair of Shoes, 1887

   „A iubi, aceasta deschide închisoarea” – (Van Gogh)       

         

“Cunoaşte-te pe tine însuţi”, îndemnul înscris şi pe templul lui Apolo la Delfi, pare la prima vedere un îndemn spre singurătate.

Omul care se întoarce spre o oglindă stă în clipa aceea cu spatele la lume. Primul pas pe care-l face el e un pas înapoi. Dar orice cunoaştere de sine, când e dusă până la capăt, sfârşeşte probabil în adevărul că nu ne suntem de ajuns. Ceea ce căutăm în singurătate sunt, de fapt, motivele de a o părăsi şi mijloacele prin care putem face asta.

Vine, cu alte cuvinte, o clipă când înţelegem că, dacă ar fi întors privirea de la apa care l-a fascinat răsfrângându-i chipul, Narcis nu s-ar mai fi sinucis. Sinuciderea lui nu e atât consecinţa, cât eşecul cunoaşterii de sine. Or, nici moartea, nici singurătatea nu pot deveni scop. Cel care-şi scrutează chipul o face pentru că omul nu poate cunoaşte lumea în care trăieşte fără să se cunoască pe sine. Oglinda eea trebuie mai întâi privită atent. Singurătatea e prima treaptă. Pentru a fi depăşită, trebuie mai întâi suportată. 

Vincent Van Gogh – Mulberry Tree, c.1889

 

Acesta e, cred, momentul în care trebuie să-l înţelegem pe pictorul care îşi ia îngândurat paleta şi se priveşte în ochi. În faţa oglinzii nu e un Narcis, şi dealtfel Narcis ar fi renunţat să-şi facă autoportretul dacă ar fi fost artist. I s-ar fi părut inutil. Din moment ce singura care îi rămânea era moartea, ce rost avea să picteze un chip hotărât să moară în clipa următoare ? În schimb, îndemnul lui Socrate se aude foarte clar. Autoportretul reprezinta chiar, aş spune, faza socratică a picturii. Momentul când oglinda suprimă universul, stelele, ca să ne vedem mai bine ridurile, ochii; când ea surpă totul pentru câtva timp în jur, dar nu pentru a izola; cel care face un pas înapoi, în singurătate, se pregăteşte să-l facă pe următorul spre lume.

Van Gogh, certat cu toată lumea, pare să ne contrazică. El nu găseşte până la urmă altă soluţie decât sinuciderea. Ce mai lipseşte ? Frumuseţea lui Narcis ? De ce n-ar exista şi un Narcis cu aspect de ţăran olandez ? Cei care se îndrăgostesc de ei înşişi nu sunt totdeauna frumoşi. Uneori, chiar dimpotrivă.

Vincent Van Gogh – Woods and Undergrowth, c.1887

   Iar un om care a fost iubit atât de puţin şi a iubit atât de mult ar avea dreptul să se uite măcar cu o compasiune afectuoasă la obrazul său pe care unii îl consideră grosolan. Dar tocmai Van Gogh, care în numai câţiva ani, cât a durat cariera lui de pictor, şi-a făcut peste patruzeci de autoportrete şi care sfârşeşte însângerând anotimpul său preferat, vara, ne poate arăta distanţa enormă dintre Narcis şi Socrate, dintre iubirea de sine şi artă.

Căci, acest „olandez necioplit” în inima căruia cântă fraternitatea a dovedit mai mult decât oricine, probabil, că se putea frustra singur de ceea ce îi mai lăsase destinul. A trăit în cea mai exaltată mizerie, dormind pe un sac de paie într-o colibă şi îmbrăcat în haine ponosite, cu moletiere făcute din saci de cărbune, ca să ducă viaţa minerilor din Borinage.

Respins de femeile pe care le-a iubit, a cules de pe stradă o prostituată beţivă şi însărcinată încercând s-o salveze. În fond, de ce ne loveşte în înimă numele lui Van Gogh ? Au mai fost pictori care s-au sinucis. Au mai fost şi pictori care au înnebunit. Alţii, care au trăit mereu singuri. Sau în privaţiuni. Au mai fost artişti care au murit la o vârstă când alţii, ca Goya, abia se pregăteau să fie ei înşişi.

Şi totuşi, mai mult decât oricare altul, destinul lui Van Gogh ni se pare nedrept. Căci nici unul dintre pictori n-a avut parte de toate acestea la un loc. Nici unul n-a fost atât de singur cu geniul său. Alţii au avut fie prieteni, fie o femeie care i-a iubit, fie succes, sau chiar toate acestea, în vreme ce Van Gogh n-a avut nimic. Singurul său prieten a fost fratele lui Théo, singurele femei cărora a putut să le spună că le iubeşte i-au întors spatele şi singurul tablou care i s-a cumpărat în timpul vieţii nu-i putea asigura nici pâinea pe care a mâncat-o.

Tablourile pe care le picta într-o febră epuizantă nu le vedea aproape nimeni, se strângeau în casa lui Théo sau erau depozitate claie peste grămadă într-o magherniţă sordidă, ameninţate de degradare. Nimeni nu şi-a plătit biletul pentru eternitate atât de scump ca Van Gogh, cel mai damnat dintre artiştii damnaţi.

Şi totuşi acest sfânt laic al picturii revarsă în pustiul din jurul său o tandreţe care ne orbeşte. E aceeaşi tandreţe mihnită pe care el o admira la Rembrandt. Unii, care au trăit până la adânci bătrâneţi între prieteni şi admiratori, ca Tiţian, se privesc în oglindă parcă numai pe ei, în vreme ce Van Gogh, a cărui viaţă se uzează la rădăcină visează că într-o zi oamenii vor sfârşi prin a se sătura de cinism şi vor dori să trăiască “mai muzical”.

Vincent Van Gogh – Champs Aux Coquelicots

   Căci, ne spune el, cineva ridică pe catarg vela “Ambiţiei” şi mână drept prin viaţă fără accidente până ce vine o împrejurare când se opreşte. “Aş da tot ce am pentru un metru pătrat de velă în plus care-mi lipseşte” se gândeşte atunci disperat. Deodată îşi aduce aminte de vela până atunci dispreţuită, pe care totdeauna o aruncase în cală. E vela “Dragostei” care trebuie să-l salveze şi dacă nu o ridică pe catarg nu va ajunge în port.

Un artist care gândeşte aşa se priveşte în oglindă din cu totul alte motive decât Narcis, chiar dacă la capătul unei singurătăţi înspăimântătoare şi-a tras, la 37 de ani, un glonte în piept.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1330 – 04.12.1980

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (1). O întâmplare ciudată.

 

Vincent Van Gogh – Edge_of_a_Wood (1882)

    „În sfârşit, orice ar fi vreau cu orice preţ să merg înainte, vreau să fiu eu însumi” – (Van Gogh)   

Există în viaţa lui Van Gogh mai multe episoade ciudate. Dar, poate, cel mai ciudat dintre ele este cel legat de naşterea sa. Unsprezece luni dupa căsătoria lor, părinţii săi au avut un copil care s-a născut mort şi a fost înmormântat în micul cimitir protestant din Zundert.

Acest copil se chema Vincent-Willem. Exact un an mai târziu, în aceeaşi lună şi în aceeaşi zi, a venit pe lume un alt băiat pe care părinţii, zdrobiţi încă de durerea pierderii primului lor fiu, l-au numit tot Vincent-Willem. (Pe cele două acte de naştere, printr-o altă coincidenţă bizară, cei doi Vincent au fost înscrişi cu acelaşi număr de ordine, 29 !).

Astfel că ducându-se în cimitir, care se afla la o aruncătură de piatră de casă, Van Gogh a descoperit, de îndată ce a învăţat să citească, un mormânt pe care figura propriul său nume. În mintea acelui copil taciturn, au putut încolţi atunci întrebări neobişnuite pentru vârsta lui. Cine sunt eu ? Ce taină se ascunde în mine ? Trăia parcă existenţa altuia, pe care o uzurpase ; iar, într-un suflet solitar şi sensibil, un asemenea şoc lasă urme.

Am uneori senzaţia, privind autoportretele lui Van Gogh, că el s-a întors mai târziu spre oglindă şi şi-a pictat chipul, căutând parcă o identitate pierdută, urmărit de aceleaşi întrebări pe care şi le va fi pus în micul cimitir din Zundert. Cine sunt eu ? Ce taină se ascunde în mine ? Şi că mereu e gata să răspundă cu vorbele lui Rimbaud : Je est un autre. Psihologii vorbesc de un sentiment de culpabilitate care poate apărea în asemenea împrejurări când un copil are revelaţia că el este un înlocuitor.  

Vincent Van Gogh – Fisherman On The Beach (1882)

 

Această culpabilitate, topită apoi în alte culpabilităţi, l-ar fi urmărit toată viaţa până în ziua sinuciderii, ca şi setea îndârjită de a-şi stabili un drum propriu… Ipoteze, desigur, nimic altceva decât ipoteze. Cum spunea cineva care l-a cunoscut pe Van Gogh, faţa lui „exprima atât de multe, ascunzând încă şi mai multe”. Totuşi e greu să nu observăm insistenţa cu care pictorul repetă mereu în scrisori că vrea să fie el însuşi.

Poate că nevoia lui precoce de independenţă, de izolare şi de întoarcere spre sine, către care îl împingea temperamentul, să nu fi fost cu totul străină de întâmplarea stranie sub semnul căreia s-a născut. Buzele mereu crispate, de care vorbesc cei care l-au cunoscut în copilărie, aerul de copil prea serios, închis în sine, nu ascund oare o sensibilitate muşcată de timpuriu de nevoia tulbure de a-şi cunoaşte adevărul propriu ?

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. E hazardat să împingem speculaţiile prea departe, considerând destinul lui Van Gogh modelat şi determinat de un amănunt straniu cu care a început viaţa lui, dar acest amănunt mi se pare, oricum, simbolic pentru pictorul care, alături de Rembrandt, s-a întors cel mai des spre oglindă, interogativ… doi olandezi, atât de diferiţi amândoi de Olanda realistă şi pozitivă, dacă Olanda este realistă şi pozitivă cum se spune.

Un număr mare de autoportrete este cumva o dovadă de egoism, de interes excesiv pentru propria persoană ? Să nu ne grăbim. În artă, unele lucruri se numesc câteodată altfel decât în morala curentă. Şi chiar dacă am uita o clipă mărturia lui Emile Bernard că Van Gogh era “lipsit cu desăvârşire de orice egoism şi ambiţie măruntă”, nu e oare adevărat că există două categorii de “egoişti” ? Unii devin victimele interesului pentru propria persoană, alţii fac victime. Primii nu distrug pe nimeni în afară de ei înşişi. Narcis se numără printre ei. Şi nu numai el.

Şi probabil ar trebui un alt cuvânt pentru cei care îşi înfig un cuţit în inimă deasupra fântânii şi cei care se întorc să-i înjunghie pe alţii… Într-un domeniu atât de subiectiv cum e arta, oricine ar putea fi învinuit, pe nedrept şi cu uşurinţă, de subiectivism exagerat. În realitate, un artist care se cufundă în sine însuşi, atingând adevărurile sale cele mai profunde, le va fi de folos altora prin opera sa.

Vincent Van Gogh – Fisherman’s Wife On The Beach (1882)

   În artă, elanurile caritabile nu dăruiesc nimic decât predici plicticoase. Nu dăruiesc nimic decât cei care dăruiesc totul. Cei care ard pentru a dărui nu ceea ce au în plus, ci chiar flacăra care i-a mistuit. De aceea, poate, nimeni dintre pictori nu ne pare atât de generos şi solidar ca însinguratul Van Gogh. Privindu-se în oglindă, el a făcut asta cu atât de puţină vanitate, încât nu şi-a pierdut timpul să se înfrumuseţeze. Ceea ce căuta era altceva…

S-a bănuit că pământul e plat, spune într-o scrisoare. Şi tot el adaugă. Pare adevărat aşa ceva şi azi când mergi de la Pris la Assières, de exemplu. Ştiinţa dovedeşte însă că pământul e rotund. Tot aşa crezi că viaţa e plată şi merge de la naştere la moarte. Dar şi viaţa e probabil rotundă. Această „altă emisferă a vieţii” îl obsedează, de fapt, pe Van Gogh şi atunci când se uită în oglindă. El îşi priveşte chipul, dar şi-lpriveste aşa cum copilul îşi va fi privit numele pe piatra funerară din Brabantul natal.

În ciuda atâtor autoportrete şi scrisori pe care le-a lăsat, încă şi azi mai auzim de atâtea ori întrebarea : “Cine a fost Van Gogh ?” Unii au considerat chiar imposibil şi inutil un răspuns la această întrebare. A-l prezenta pe Van Gogh amatorilor seamănă cu a-l prezenta pe Christos creştinilor, spunea cineva şi dacă l-am crede n-ar mai fi nimic de adăugat. Dar acolo unde nu mai rămâne decât tăcerea, nu mai e mult şi-şi face apariţia chiar într-un muzeu, intoleranţa. E o lege a tuturor dogmelor asta.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1329 – 27.11.1980