Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (4). Fiul deşertului 2.

Vincent Van Gogh – Fritillaries

   „Din motive obscure, pe cei de care am fost cel mai mult legat nu i-am văzut decât ca într-o oglindă” – (Van Gogh)          

 

Poate nu întâmplător secolul nostru care e departe de a fi inocent vorbeşte totuşi atât de mult de drama lui Van Gogh. Desigur, tăcerea e în genere mai decentă. Dar ea ne învaţă prea puţin. Şi sunt momente când morala trebuie căutată la toate răspântiile pentru a ne continua drumul.

Înapoi în insule ! pare să fie îndemnul cel mai des auzit în acest secol în care, se zice, Sisif i-a lat locul definitiv lui Prometeu, iar artistul e sfătuit uneori, ironic, să nu uite că într-o perlă lucrul cel mai important e grăuntele de nisip.

Unui asemenea îndemn nu-i poti răspunde numai printr-un refuz de principiu. E nevoie de mai mult. Lumea nu trăieşte “mai muzical” azi decât a văzut-o Van Gogh. Nici soluţia de a învinge singurătatea printr-o tandreţe sporită nu e un remediu la îndemâna oricui. Dealtfel, mai multă dragoste nu înseamnă mai multă dreptate, cei cinici profită, chiar, de naivitatea celor care nu se pot descurca decât iubind.

În schimb, nu e prea greu să ne dăm seama că un artist trebuie să ştie să-şi suporte singurătatea şi pe de altă parte s-o limiteze. El trăieşte la jumătatea drumului dintre reculegere şi frumuseţea de care are nevoie orice om; nu poate uita cu totul de acea parte din sine care vrea să-l tragă înapoi, dar nici nu-i poate ceda renunţând să mai audă şi să se facă auzit.  

Vincent Van Gogh – Garden in Bloom, Arles, c.1888

 

Şi iată-ne revenind la singurătatea lui Van Gogh: ce deşert e acesta care se deschide mereu spre lume şi care numai în faţa morţii se resemnează să rămână deşert ? Nu cumva compasiunea, singură, riscă să nu înţeleagă mare lucru ? Dar nu cumva admiraţia riscă să binecuvânteze o singurătate atât de generoasă cu arta ?

Poate că rămânând la Paris, iubit, înconjurat de prieteni, de interes, Van Gogh n-ar fi dat acea uluitoare avalanşă de capodopere din ultimii săi ani de viaţă care reprezintă, de fapt, eternitatea lui. Totuşi, cum să motivăm nedreptatea care i se face unui artist prin faptul că, în loc să-l îngenuncheze, ea îi sporeşte forţele înainte de a-l ucide ? Nu există singurătăţi binecuvântate şi nici cinism salutar.

Van Gogh dovedeşte numai că există caractere care reuşesc să-şi facă deşertul fertil şi că arta se poate hrăni în acelaşi timp din frumuseţe şi din suferinţă.

Rembrandt a fost la fel de singur la un moment dat, dar el cunoscuse înainte succesul, tinereţea, iubirea; avea cel putin amintiri; în vreme ce Van Gogh târăşte după el de la început un deşert, încât îţi vine să crezi că şi amintirile îi lipsesc. Cu ochii inflamaţi uneori de efortul de a privi mult timp în lumină şi cu acea mască de indescriptibilă tristeţe care i-a impresionat pe cei ce l-au cunoscut, el şi-a jucat drama şi şi-a cucerit nemurirea pe o scenă complet goală.

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, 1889

   Cu atât mai limpede se vede însă că în acest deşert el încearcă să aducă singura frumuseţe care i-a mai rămas: aceea a artei. Şi ce lecţie de curaj ne întâmpină aici unde totul se află la egală distanţă de disperare şi dragoste ! Nicăieri, Van Gogh nu-mi apare mai impunător ca în singurătatea lui cea mai rea.

Departe de orice zgomot, el îşi aude parcă mai bine vocea interioară. Şi cu cât e mai singur, geniul său străluceşte mai puternic şi mai nestingherit. S-ar spune că singurătatea îi e chiar de ajutor, în deşert nimic nu-l mai încurcă. îşi poate tăia drumul drept. Poate înainta fără nici un ocol spre ţintă, spre absolut. După ce şi-a ruinat sănătatea, posibilitatea de a avea o familie şi prieteni, de a trăi o viaţă adevărată, poate să nu mai facă nici un compromis.

Nu mai trebuie să împartă cu nimeni ceea ce i-a rămas. Întreaga lui tristeţe şi întreaga lui sete le poate închina acum artei. Nu-l aşteaptă niciodată nimeni, astfel că poate rămâne în câmp, în faţa şevaletului, cât doreşte. O zi întreagă, până când simte că îi vâjâie capul. Dacă vrea, iese şi noaptea, să picteze cerul înstelat. În fond, n-are pe cine cruţa, va putea deci să fie necruţător cu el însuşi.

În deşertul său, Van Gogh îşi aparţine în întregime. Fără martori, poate păşî pe cărarea subţire dintre moarte şi absolut. Nimeni nu se va speria de îndrăzneala sa. Şi nimeni nu-l va striga din pricina asta să se întoarcă. N-are de ce să ezite şi de ce să se menajeze. După ce i-a luat aproape totul, deşertul îi îngăduie să dispună cum vrea de ce i-a lăsat. Singurătatea care l-a frustrat atât de grav îi dă până la urmă o libertate totală.

Poate sta nemâncat, se poate surmena în voie, nimeni nu-l opreşte să-şi macine forţele şi să adune tablouri într-un ritm infernal, cum istoria artei n-a mai văzut încă. Poate picta uneori şi două tablouri pe zi. N-are cine să-i reproşeze tensiunea în care trăieşte. Dealtfel, e zorit. Parcă presimte că are puţin timp. Vede din ce în ce mai clar şi arde din ce în ce mai lipsit de precauţii. Uneori, tresare din această febră. « Poate-i mai bine să caut un dram de prietenie şi să trăiesc de pe o zi pe alta „. Apoi îşi reia penelul. Ce rost mai au dilemele când nu mai există drum îndărăt ?

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, c.1889

   Şi pe urmă, în labirint, (Van Gogh trăieşte în plin soare ca în labirint) pe acelaşi drum se ajunge la moarte şi la iubire, iar pentru cei ce n-au avut şansa sau n-au izbutit să se cheltuie în formele obişnuite de a iubi ale unui om, arta e, mai presus de orice, chiar un mod de a iubi. Cu dinţii strânşi dacă trebuie, dar de a iubi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1332 – 18.12.1980