Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (6). Semănătorul.

Vincent Van Gogh – Self-Portrait, c.1890

              ” … eşti grâu şi locul tău e într-un lan de grâu” – (Van Gogh)

Mărturisesc că scrisorile lui Van Gogh mă emoţionează tot atât de mult cât şi pictura lui. Într-un „muzeu Van Gogh”, eu aş însoţi toate autoportretele olandezului cu fraze din scrisorile lui, care ar ajuta, mai bine decât orice explicaţie, pe cei care le privesc să le înţeleagă.

Ce să mai spui despre autoportretul cu capul descoperit şi fără barbă, pictat nu mult înainte de moarte, după ce citeşti aceste doua fraze dintr-o scrisoare adresată mamei sale: „Din autoportretul pe care îl anexez vei vedea că, deşi am fost pe la Paris, Londra şi prin alte oraşe mari, arăt, totuşi, mai mult sau mai puţin, ca un ţăran din Zundert, aşa de pildă ca Toon sau ca Piet Prins, ba uneori îmi închipui că am ajuns să gândesc şi să simt ca ei. Doar că ţăranii sunt de mai mare folos pe lumea asta”…

Cel mult să ne amintim de ce galbenul-roşcat al feţei e chiar culoarea grâului în prag de seceriş şi că semănătorul a disparut undeva dincolo de orizontul spre care priveşte, probabil, Van Gogh.

A trecut ceva timp de când a pictat un semănător urcând pe un câmp arat, cu bulgări de pământ violeţi, sub un cer cu nori roz. Un semănător aureolat de discul imens şi galben al soarelui, care înaintează, cu acest nimb, ca un profet. Sau ca un filozof, căci grâul îl obsedează pe Van Gogh deoarece în istoria grâului vede istoria oamenilor.

Grâul e semănat, lanul creşte şi se maturizează sub un cer tulbure sau luminos. Apoi, într-o zi va apare secerătorul. el va tăia spicele şi va lega snopul. Ciclul vieţii curge de la sămânţă la spic, de la semănător la secerător, mereu reluat, ireversibil şi infinit. Şi “chiar dacă omul nu e semănat în pământ ca să încolţească”, povestea lui e ca povestea grâului.  

Vincent Van Gogh – Seascape at Saintes-Maries, c.1888

 

Toţi am apărut pe un asemenea câmp, unde ne-am visat recoltele şi am uitat, poate, că secerişul ne va găsi bogaţi sau săraci după cum ne-am înţeles destinul, şi iată de ce sunt atâtea lanuri de grâu în opera lui Van Gogh, de ce numărul secerătorilor creşte spre sfârşit în tablorile lui şi, într-o zi, deasupra spicelor calde îşi vor face apariţia corbii.

S-ar zice că-şi pictează obrazul în culoarea grâului din pricina părului său roşcat, dar cine se uită atent descoperă în autoportretele sale toate nuanţele de galben din istoria unui lan de grâu şi că ultimile autoportrete au chiar culoarea arămie dinainte de seceriş. povestea lui Van Gogh însuşi e ca povestea grâului.

El compară nu numai viaţa, ci şi pictura cu grâul. A vrut să fie semănător, să-şi semene talentul cum face ţăranul care semănă. În acest sens, ne apare şi mai revelatoare comparaţia cu ţăranii din Zundert. Acei ţărani care nu cunoşteau răgazul, ca şi el; care, sculaţi din somn, nu ştiau, ca şi el, altceva decât să reia de la capăt truda lor. Pământurile negre, pline de mărăcini, ale Brabantului, erau darnice numai cu cei care le munceau fără odihnă. La fel se luptă şi Van Gogh în pictură.

Recolta lui e pictura lui. Numai că fructele pământului sunt acum strălucitoare, cu totul altfel decât cartofii sărăcăcioşi care abureau în mâinile „mâncătorilor de cartofi”. Lanurile de grâu se învolbură într-un delir luminos, iar floarea soarelui seamănă cu discul care-l aureola pe semănător.

Odinioară nu picta flori, Ele n-aveau ce căuta în lumea închisă a „mâncătorilor de cartofi”. Ar fi părut indecente. În schimb, acum, paleta lui Van Gogh se lasă Incendiată de soarele sudului. Înseamnă această lumină o ruptură ? De fapt, Van Gogh spune cu ajutorul luminii ceea ce a spus şi în pictura sa neagră. E aceeaşi fraternitate care cântă în inima acestui solitar, numai că semănătorul trece acum pe un câmp unde suflă mistralul, iar grâul creşte pentru a fi măcinat în văpaia verii meridionale.

Înainte, oamenii săi se gândeau ca şi cum s-ar ruga. Acum s-au decis să se uite şi dincolo de izolarea lor. Cerul nu mai e apăsător şi cenuşiu. Pe el se înalţă un soare imens şi galben. Arborii nu mai par morţi, câmpul nu mai e îngheţat. Pe urmele semănătorului încep să ardă mari lanuri de grâu. Suferinţa a luat foc. Melancolia suflă fierbinte. Spicele se clatină, lovite parcă de o presimţire. Dar corbii nu se văd deocamdată. Nici paşii secerătorului nu se aud.

Vincent Van Gogh – Van Gogh Sower, 1888

   Semănătorul încă îşi mai poate privi recoltele. El tace, dar tăcerea a devenit beţie solară. Mărăcinii au lăsat locul chiparoşilor, singurii care au rămas negri, dar şi ei ard. Tristeţea lui Van Gogh a ieşit din emisfera ei de frig şi a intrat în plină caniculă. Sfidând orice prudenţă pictorul înaintează în această febră şi, într-un ritm aproape înfricoşător, tablourile se umplu de insolaţia lui luminoasă. Până şi cerurile de noapte au un pojar care­-ţi dă un frison.

Nordicul Van Gogh cântă în gura mare imnul său despre soare, apraope ca un barbar. E un nordic coborât în sud, ca şi Nietzsche, şi de aceea strigă la fel. Nu poate să vorbească normal. E patetic şi excesiv. Emoţia lui e beţie. Se numără printre semănătorii care lasă în urma lor şi o dâră de sânge, dar care, hotărâţi să nu se teamă decât de limitele lor, nu se plâng.

În locul tonului argilos din primele tabouri, culorile ţâşnesc arbitrare şi dogoritoare ca lava unui vulcan. Recolta are puţin timp să crească, să ajungă la maturitate. De aceea e impetuoasă, năvalnică, biciuită parcă de un vânt luminos, ucigaş şi irezistibil. după două veri, prin lanurile de grâu se vor auzi paşii secerătorului.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1334 – 01.01.1981