Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (7). Grâu şi lumină 1.

” O, soarele minunat de aici, în plină vară. Te bate în cap şi nu mă îndoiesc deloc că poţi să înnebuneşti din pricina lui” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh – Starry Night over the Rhone, c.1888

   Înainte de a fi o poveste despre dragoste, labirintul e o poveste despre moarte. Şi totuşi, şi de data aceasta trebuie să ne amintim mai întâi povestea de dragoste. Căci, cum spunea Van Gogh, în viaţa unui pictor poate că moartea să nu fie ceea ce e mai greu.

E adevărat că această poveste de dragoste e destul de ciudată. Mai întâi ea e trăită de un om singur, căruia i-a rămas să iubească iubirea. Apoi, desfăşurându-se pe cel mai însorit pământ al Franţei, care din punctul de vedere al luminii este un pământ elin, ea n-are nimic, totuşi, din armonia calmă care caracterizează sufletul mediteranean.

Se înrudeşte doar cu acea parte a sensibilităţii greceşti care a descoperit că, strălucind mai puternic soarele devine negru. Lumina arde la Van Gogh până la suferinţă. El iubeşte viaţa aproape brutal, pentru a-i cunoaşte parcă întreaga nefericire. Şi soarbe din ulciorul verii toată lumina înainte de a-l sfărâma.

Ceea ce mă tulbură la Van Gogh este tocmai acest amestec de lumină şi suferinţă. Nu cunosc o sărbătoare mai tragică a soarelui decât lanurile sale strălucitoare de grâu la amiază unde lumina e atât de aproape de moarte. Pictorul se simte făcând parte din lumea grâului şi el ştie că pe câmp există nu numai semănătorul, ci şi secerătorul.  

Vincent Van Gogh – Starry Night, c.1889

 

Corbii nu se văd încă, dar ei pot fi bănuiţi. Niciodată lumina lui Van Gogh nu e calmă, duminicală, ca la impresionişti. Prin ea trece mereu o adiere de pasiune şi de spaimă. E ceva ca o aureolă dureroasă a lucrurilor, o risipă dogoritoare, între primejdie şi extaz. Şi pe măsură ce ne uităm mai bine, descoperim că grâul creşte pe Golgota unui martir al artei.

Acest martir urcă printre lanurile de grâu cu şevaletul în spinare. Lumea l-a privit curioasă şi cu un amestec de compasiune, dar numai până lapoalele Golgotei. Acolo l-a părăsit, l-a lăsat singur. Să urce şi să picteze. Să se lupte cu tăcerea care-l înconjoară şi cu corbii care se apropie. Mistralul învolbură uneori lanurile de grâu făcând să plutească deasupra lor o muzică aurie şi anxioasă, căldura sfărâmă aripile păsărilor şi niciodată parcă disperarea n-a fost atât de aproape de fericire.

Nu ne mai miră că pe această Golgotă, unde cresc lanuri fierbinţi de grâu şi unde într-o zi vor apare corbii anunţând răstignirea, suferinţa preferă lumina şi strălucirea verii pentru a se exprima.

Soarele se inflamează, devine aproape halucinant, pictat cu vehemenţă şi cu o iubire arzătoare, în acel ton înalt de galben atât de caracteristic lui Van Gogh.

Dincolo de grâu, apar uneori măslini. Măslini bătrâni, crescând sinuoşi sub rafalele mistalului şi ale soarelui, cicatrizaţi de intemperii. Oare întâmplător consideră Van Gogh măslinul ca pe un frate ? Aceşti măslini au primit tot atâtea lovituri de la vânt câte a primit el de la viaţă. Le e frate, într-adevăr. Prin frunzişul lor, mistralul suflă uneori uscat, agresiv şi insinuant. Mistralul acesta parcă prevesteşte ceva.

El aduce, noaptea, pe străzile din Arles, o nevroză ciudată, împingând totul la paroxism, cel puţin în tablourile olandezului care locuieşte într-o casă cu pereţii galbeni (mereu galbenul său obsedant !), un paroxism care-l face pe Van Gogh să fie din ce în ce mai nerăbdător si mai fecund, mai neliniştit şi mai neliniştitor.

Suflarea mistraluului e însă acum exorcizată de lumina amiezii. Cu pipa strânsă între dinţi, cu corpul înclinat, pictorul îşi continuă urcuşul. Fără martori. Poeţii spun că ora sinuciderilor rituale este miezul nopţii. În consecinţă, miezul zilei trebuie să fie ora celor mai adânci iubiri.

Dar pentru Van Gogh cele două puncte se întâlnesc. Corbii nu vor apare deasupra unui câmp dezolant şi pustiu. Vor apare deasupra grâului care aşteaptă să fie secerat. Grâu şi corbi laolaltă în sărbătoarea verii, în aerul încins al secerişului. Golgota lui Van Gogh este plină de miresmele grâului şi de soare, iar cel care o urcă nu este un dezgustat de viaţă. Este un om care nu înţelege Judecata de apoi decât într-un singur fel: ca o împrejurare în care Dumnezeu se justifică.

Vincent Van Gogh – Still Life with Lemons on a Plate, 1887

   Este un barbar al luminii sau un misionar al luminii care ne cere, poate, să cunoaştem nu atât legile artei, cât ale dragostei şi ale suferinţei, pentru a preţui cum se cuvine, sau măcar pentru a înţelege, patima cu care pictează strălucirea grâului.

Îl prigonesc boala şi indiferenţa lumii, dar pănă şi în noaptea bolii sale soarele arde violent. Şi dacă pictura nu este decât morală construită cum credea Stendhal, ne dăm seama, acum, şi mai bine de ce spunea: “Slăbiciunea mea să fie tăria mea”. Şi că, iubind lumina grâului, îşi pledează cauza.

Faţa asimetrică, aspră, cotropită de o barbă roşcată seamănă din ce în ce mai mult cu grâul, iar viaţa lui cu o Golgotă însorită unde Van Gogh se va răstigni singur. Proust zicea că pentru fiecare mare artist există o imagine simbolică. Dacă are dreptate, pentru Van Gogh această imagine ar putea fi aceea a unui disc de floarea soarelui.

El suferă parcă, asemenea florilor sale, de heliotropism. Dar grâul, mai ales grâul este simbolul acestui zbucium luminos. Grâul este chiar viaţa. Viaţa desfăşurată între semănător şi secerător. Firul de grâu încolţit din pământ şi snopul. Iată limitele

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1335 – 08.01.1981