” Soarele m-a omorât” – (Van Gogh)
Vincent Van Gogh – Sun over Olive Grove, 1889
În Provenţa, Van Gogh a descoperit şi soarele şi boala. Cine reconstituie ultimii săi ani de viaţă observă uimit că apropierea morţii, în loc să întunece lumina, o face si mai intensă. Soarele devine acum enorm. Cerul, de un albastru dur. Liniile se răsucesc ca într-o febră nestăpânită.
S-a vorbit despre această lumină a lui Van Gogh aproape tot atât de mult şi tot atât de inutil ca despre surâsul Giocondei. Taina a râmas intactă. Ce ce poate explica acolo unde numai tăcerea are glas ? Probabil, orice operă este într-o anumită măsură comentariul unei vieţi. Chiar atunci când autorul ei nu vrea acest lucru.
Pe o Golgotă însorită capătă alt ecou vorbele: “Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”. În lumina ei necruţătoare nu se poate ascunde nimic. Nici ceea ce face inima să cânte, nici singurătatea. Ca în umbra lui Rembrandt. Şi tot ca în umbra lui Rembrandt, dragostea de viaţă nu se opreşte decât în moarte…
Ora care-l atrage cel mai mult pe Van Gogh este amiaza, apogeul zilei. Mai ales vara, când totul se purifică incinerat de soare. Până şi sinuciderea lui se va petrece nu în obscuritatea unei camere de hotel, ci în plin soare, pe câmp. În mijlocul unui lan de grâu şi lângă şevaletul său.
Vincent Van Gogh – The Red Vineyard At Arles, c.1888
Astfel, această sinucidere va semăna mai mult a ritual. Vara va triumfa în jur, lumina va avea gust de cenuşă şi vântul va împrăştia peste câmpurile de grâu această cenuşă luminoasă. Totul ca în pânzele lui Van Gogh unde o lumină tăioasă învăluie tăcerea neagră a corbilor şi unde pictorul, mereu grăbit, concentrează în ultimii ani iubirea şi suferinţa în aceeaşi culoare.
Căci n-are vreme să le picteze separat. În orice clipă, soarele, prea orbitor, se poate îndolia. Un câmp răscolit de vânt, un cer care vibrează, un chiparos arzând ca o flacără, trebuie să spună de fiecare dată totul, şi aproape fiecare tablou e în acelaşi timp rană şi cântec. Mistralul şi lumina fac grâul să delireze si din chiar delirul grâului apar corbii. din chiar gloria amiezii se iveşte secerătorul. El va tăia spicele şi va lega snopul. Strivită, lumina se va transforma în sânge, deoarece istoria oamenilor e ca istoria grâului.
Vincent Van Gogh – The Reaping at La Crau
Cézanne a descoperit că soarele nu poate fi reprodus. El trebuie reprezentat prin altceva, prin culoare. Van Gogh apelează pentru asta la galben. Galbenul, culoarea grâului, a luminii, dar, pentru el, şi a iubirii. Ca şi Michelangelo, se poate întreba: “Iubesc, de ce altceva m-am născut ?”.
În dialectul luminii provensale, pictura lui repetă, dealtfel, necontenit îndemnul cunoscut din scrisori: “trebuie să iubeşti cât poţi, căci aici se află adevărata forţă”. În timp ce Cézanne, fiu al Provenţei, forţează culoarea să caute ordinea lucrurilor, nordicul Van Gogh lasă culorile să strige pasiunea. Puţini ne-au vorbit despre dragostea de viaţă ca acest sinucigaş. Puţini ne-au vorbit depre lumină ca acest pictor pentru care lumina cea mai arzătoare e o lumină neagră. Dacă n-am cunoaşte tragedia sfărşitului lui Van Gogh, am fi tentaţi să credem că vara el a fost fericit.
Şi poate că a cunoscut, într-adevăr, şi momente de fericire în faţa acelor discuri de floarea-soarelui cu care şi-a împodobit pereţii sau a lanurilor de grâu pe care nu obosea să le picteze.
Numai că această fericire nu e niciodată singură. Soarele e un soare de focşi chiparoşii devin ruguri. Surescitat, Van Gogh nu mai poate vorbi cu glasul normal. El ştie că totul se va întâmpla “într-o lumină vie, sub un soare care inundă lumea”.
Îmbrăcat într-o bluză de salahor, îşi uzează viaţa, murmurând că simbolurile infinitului sunt semănătorul şi snopul. Şi chiar dacă totul devine teribil în jurul lui pe această Golgotă, nu dă înapoi. Pe masură ce e mai mult ameninţat de noaptea dinlăuntrul său, pune şi mai multă lumină în pânzele sale.
E o lumină prin care Apolo n-a trecut niciodată. Cu o clipă înainte a trecut, probabil Dyonisos, îngândurat, având un spic de grâu între dinţi. Acest zeu a amestecat totdeauna vinul si sângele, sărbătoarea şi tragedia. Nu ne-ar surprinde să-l reîntâlnim aici lângă un pictor care ar împodobi statuile grecilor cu buchete de floarea-soarelui şi cu spice de grâu.
Vincent Van Gogh – The Iris
Dar niciodată lumina n-a vorbit astfel despre inima unui om. Pe nici o Golgotă n-a fost atâta vară şi atâta disperare prefăcută în lumină. Acest artist care a învăţat să picteze la treizeci de ani şi amurit la treizeci şi şapte de ani ne-a lăsat cea mai patetică dramă a luminii.
Nimic nu este aici ca de obicei. Şi rar un entuziasm mai puţin facil, ca acela strigat de Van Gogh când galbenul său devine sonor. Pictorul aleargă prin această lumină şi se scaldă în ea ca într-un exil. Ca şi cum lumina îl apără, îl face invulnerabil, fiind un zid străveziu între el şi singurătatea lui, între el si destinul lui.
Van Gogh incearcă, poate, să se salveze de noaptea care urcă în el, iubind fără măsură ceea ce alţii iubesc normal. De aceea, poate, lumina este mai orbitoare sub penelul său decât în natură: este a unui om care a făcut din ea, sau a vrut să facă din ea, un exil din nefericirea lui.
Cu cât lumina aceasta e mai triumfătoare, cu atât e mai dureroasă de fapt. Ea preface singurătatea în lumină, preface presimţirile şi boala în lumină, dar nu reuşeşte să ascundă tensiunea din care se naşte. Şi tocmai tensiunea ei trădează metamorfoza. În cele din urmă observăm că siluetele chiparoşilor ard din ce în ce mai întunecat, ca într-o zi în care bate mistralul.
Publicat în Revista “Flacăra” nr.1336 – 15.01.1981
tags:
Lasă un răspuns