Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (10). Martirul şi leul.

” Fac tablourile de parcă aş visa” – (Van Gogh)

Van Gogh – Biserica din Nuenen (1884)

   Un artist trebuie să răspundă la o întrebare mai importantă decât aceea dacă are talent. În mod normal, el nu poate evita întrebarea: ce va face cu acest talent.

Sigur, spunea Camus, au existat totdeauna în arena istoriei martirul şi leul. Primul se susţinea din consolări, al doilea din hrana istorică pe care o înghiţea. Dar înainte, artistul era pe trepte. El cânta pentru el însuşi sau în cel mai bun caz pentru a încuraja martirul şi pentru a distrage puţin leul de la apetitul său. Pe când acum artistul se găseşte jos, în arenă. Şi, bineînţeles, vocea lui nu mai poate fi aceeaşi.

Acest artist coborât în arenă – iar Van Gogh se numără printre cei aflaţi de la început aici – nu mai poate crea decât asumându-şi riscurile noii sale condiţii. Timpul când el cânta imitând păsările şi nu se simţea în primejdie a trecut. Acum, cântecul lui nu mai poate fi decât un cântec de teamă şi de speranţă; arta lui nu mai poate fi decât necruţătoare, sensibilă la lucruri pe care, înainte, pe trepte, le putea ignora.

Pierzându-şi libertatea de a nu suferi pentru ceea ce se întâmplă la câţiva paşi de el, artistul nu se mai poate izola în visul său, într-un refuz mut, fără să renunţe în acelaşi timp la onoarea menirii sale. Căci din punctul de vedere al martirului din arenă, un asemenea refuz este inutil. El se încheie în sterilitate.

Dar iată această afirmaţie suprinzătoare a lui Van Gogh: “Caut să evit orice ar avea raporturi cu eroismul şi cu martirajul”. Cum s-o alegem ?

Van Gogh nu mai pictează acum tăcerea bituminoasă a “mâncătorilor de cartofi” şi a câmpurilor cu mărăcini din Olanda. Pictează, în schimb, câmpuri pline de soare. Ce fel de revoltă e să pictezi o lume inundată de lumină ? El nu protestează nici împotriva dramei lui, nici împotriva durerilor lumii.

Trăieşte în mizerie şi pictează amieze somptuoase. Locuieşte într-un deşert şi îşi strigă dragostea. Se va sinucide chiar, fără o vorbă de protest. “Sunt liber să fac cu corpul meu ce vreau”, vor fi singurele cuvinte pe care le va spune jandarmilor veniţi să-l interogheze pe patul de moarte. De un secol, arta cea mai înaltă e o artă de protest şi tocmai cel mai In drept să strige asta în arenă renunţă, se pare, s-o facă.

Pentru cei care nu văd că a duce pistolul spre piept fără nici un reproş poate fi un rechizitoriu mai cumplit decât altele, Van Gogh nu cântă nici ca să încurajeze martirul, nici ca să distragă atenţia leului de la apetitul său. Pur şi simplu, nici leul, nici martirul nu se mai văd din pricina luminii.

Vincent van Gogh – Bujori in vaza de cupru – 1886

   Dar e prea strălucitoare, prea sonoră această lumină, ca să nu întelegem că fiul deşertului vrea să-şi cultive deşertul. Nu ne lasă să-i vedem, neluminată, singurătatea. E prea mândru ? Sau e atât de plin de o tandreţe necheltuită, încât nimic nu i se pare mai urgent decât furia de a o risipi acum fără nici o măsură ? El care a rupt aproape toate legaturile cu lumea are nevoie, probabil, să exalte tot ce încă îl mai ţine legat de lume.

De fapt, în arenă s-a mai petrecut o schimbare. Spectacolul nu mai e cel cunoscut: leul care devoră, martirul care e devorat şi artistul care e martor. Artistul a luat acum locul martirului. El însuşi va fi sfărâmat între dinţii leului. Cu atât mai mult ne mirăm. De ce se comportă ca şi cum în lumină putem ierta totul ?

E adevărat, Van Gogh citează epitaful cuiva “care nu s-a plâns niciodată de nimeni” şi scrie că a suferi fără să se plângă e unica lecţie pentru el. Dar bănuim că discreţia nu e totul. Van Gogh e mai mult decât un martir discret. La urma urmei, lumina din tablourile lui ne arde ochii. Sau, poate, lumina e strigătul pe care-l aşteptam ?

În loc să ne arate dâra de sânge care rămâne în urma lui, Van Gogh ne arată migdalii înfloriţi, lanuri de grâu, ceruri înstelate. Ne arată apoteoza verii prin care trece. El, care nu cunoaşte decât sacrificiul, ne arată că Frumuseţea există. Mai mult: că ea e dureroasă, că departe de a fi moale, catifelat, glasul ei sună câteodată teribil.

E firesc, dealtfel, căci frumusetea e văzută acum cu o clipă înainte ca artistul să fie zdrobit între dinţii leului. Numai că în această ultimă clipă Van Gogh crede că “pictura e mai mare decât noi şi de mai lungă durată decât viaţa noastră” şi e convins, probabil, că acest adevăr e chiar mai important decât moartea, trebuie, aşadar, reamintit…

Omul a învăţat mai întâi să iubească frumuseţea. A şi purtat războaie pentru ea, ca la Troia. Apoi, nu i-a mai fost deajuns. A visat dreptatea. Căutând-o, n-a ajuns încă acolo unde se află dreptatea, în schimb s-a îndepărtat atât de mult de frumuseţe încât aproape i-a uitat chipul. Şi numai arta i-l poate restitui, pentru ca atunci când va sosi la hotarele dreptăţii să nu se întrebe dezolat: “De ce am făcut această lungă călătorie ? Dreptatea nu e întreagă decât în prezenţa frumuseţii”.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1338 – 29.01.1981