SERTARUL CU GANDURI

13/04/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (12). Chiparosii – 1


 

Vincent Van Gogh - Autumn Landscape At Dusk (1885)

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape At Dusk (1885)

” Totdeauna când văd stelele încep să visez” – (Van Gogh)

 

Pentru toată lumea, trenul de Tarascon sau de Rouen duce la tarascon sau la Rouen. Lui Van Gogh, el îi aminteşte că s-ar îmbarca în moarte spre a ajunge într-o stea. Dar, continuă el, fiind în viaţă nu ne putem duce într-o stea, aşa cum, morţi, nu ne putem sui în tren.

Iată o idee ciudată asupra căreia ar fi timpul să reflectăm, întrucât e limpede că un om care visează să ajungă într-o stea “îmbarcat în moarte” n-a găsit pe steaua pe care se află decât indiferenţă, obtuzitate si frig. După prima sa criză, vreo optezi de locuitori din Arles au adresat primarului o petiţie în care cereau ca olandezul nebun să nu fie lăsat în libertate. Van Gogh e dus la spital. De aici, peste câteva luni, trece singur în azilul Saint-Rémy unde trebuie să exerseze “meseria de nebun” cum spune el. Pictează în parc şi în celula sa, apoi în afara azilului sub supravegherea unui gardian, dar nimeni nu se gândeşte că aceste tablouri ar putea sta vreodată într-un muzeu.

Vincent van Gogh - Camera lui van Gogh din Arles -1887

Vincent van Gogh – Camera lui van Gogh din Arles -1887

   Trebuie să fie teribil să trăieşti într-un univers închis, după ce ai rătăcit pe câmpuri pline de soare şi ai pictat ceruri înstelate. Să ţi se oprească privirea în zăbrele, după ce ai visat infinitul. Să visezi să ajungi într-o stea şi să n-ajungi decât într-o casă de sănătate.

Grâul e gata de seceriş, dar secerişul e sumbru. N-are nimic din eroismul la care se gândise Van Gogh. Secerătorul are chipul unui gardian. Câmpul e o casă de sănătate pe care el o compară, cu amară ironie, cu “o menajerie” în care se aud urlete.

Lumea, ar zice un cinic, nu se ocupă de martiri cât aceştia trăiesc. E destul că-i admiră după ce mor. Mai ales că atunci, după ce opera lor a pătruns în muzee, nu mai e nici un pericol să se înşele asupra valorii. Şi, în ce-l priveşte, creatorul trebuie să demonstreze mai întâi că merită compasiunea acestei lumi, care, nu-i aşa, mai are şi alte treburi, nu se poate ocupa toată ziua de cei ce visează.

În definitiv, nouă care trecem acum prin muzee nu ni se poate reproşa că am fi lipsiţi de compasiune. Ne oprim în dreptul autoportretului despre care Van Gogh zicea “asta ar fi ceva pentru cei din secolul al XX-lea, dacă, la un moment dat, îşi vor aminti de mine” şi înţelegem de ce, mai mult decât să pătrundă la Luvru, el a visat să ajungă într-o stea. Din păcate, compasiunea noastră nu mai poate îndrepta nimic. Fiecare nedreptate are un prag dincolo de care rămâne definitivă. Tot ce mai putem face e să-i admirăm pe cei care au trecut lăsând în urma lor o dâră de sânge în praf… Dar nu cumva suntem, totuşi, vinovaţi că admiraţiile noastre sunt, prea des, prea târzii pentru cei care ar fi avut nevoie de ele ? Oare Picasso avea dreptate, “oamenii încep totdeauna prin a nu înţelege” ?  

Vincent Van Gogh - Daubigny's-Garden (1890)

Vincent Van Gogh – Daubigny’s-Garden (1890)

 

Şi iată cum Van Gogh ne obligă şi pe cei care trecem prin muzeu să ne privim în oglindă. Steaua pe care o visa ? Da, fireşte. Şi noi când vedem stelele începem să visăm. Dar înainte de orice, ar trebui, probabil, să pricepem ce se întâmplă pe steaua pe care ne aflăm. Şi poate compasiunea chiar încurcă lucrurile aici. Mai degrabă vedem limpede uneori într-o întâmplare din cele care umplu coloanele de fapte diverse ale ziarelor.

Cum e, de pildă, cea în care se povesteşte cum Henry Miller, acuzat atunci în America de obscenitate de către puritani, trăia în mizerie şi într-o dimineaţă şi-a rupt ultima pereche de pantaloni atât de rău încât nu mai puteau fi nici cârpiţi. Miller nu mai avea decât câţiva dolari, dar în loc să meargă să-şi cumpere o salopetă nouă a dat un anunţ în “Los Angeles Times”: “Scriitor american nu mai are pantaloni. Roagă să i se trimită de urgenţă”.

America, aceeaşi care nu vroia să-l citească, a consimţit să-l îmbrace. Miller a primit trei sute de pantaloni şi trei sute de costume, toate în excelentă stare. Dar iată că şi aici ne-am lovit de compasiune. Or, artistul n-a luat nici tocul, nici penelul în mână pentru a obţine mai uşor câteva sute de pantaloni când i se rupe ultima pereche. El n-are nevoie de filant ropie, cum n-are nevoie de privilegii. Tot ce cere e să fie privit sau citit şi înţeles.

Admiraţia ? Admiraţia, desigur, e importantă pentru cineva care are nevoie să creadă în el. Dar nici admiraţia nu înseamnă nimic singură. Ea are, uneori, aceeaşi valoare ca şi cei trei sute de pantaloni pe care i-a primit Miller dacă e doar rezultatul unui interes periferic şi nu al operei. Cei care trecem prin muzeu şi formăm Publicul ştim, fără îndoială, că, oricât am greşi, nu există judecător mai bun.

Dar unele lucruri ar trebui, poate, să ne fie reamintite chiar nouă, publicului. Timpul n-a distrus decât o parte din capodoperele artei antice. Cele mai multe goluri, coloanele de marmură arse pentru a se obţine var, statuile sfărâmate pentru că reprezentau zei “păgâni”, sunt opera noastră, a publicului.

Vincent van Gogh - Doua floarea-soarelui taiate - 1887

Vincent van Gogh – Doua floarea-soarelui taiate – 1887

   Şi cine l-a considerat pe Rembrandt un pictor terminat, falit ? Cine a făcut mai mult haz de impresionişti ? N-a rebuit poliţia să apere “Olympia” lui Manet împotriva noastră, ca să n-o sfâşiem ? Poliţia apărând o operă de artă împotriva publicului, ce poate fi mai straniu şi mai trist ? Acest public care are toate chipurile noastre e bine să ştie că nu numai creatorii au greşit faţă de el, ci şi el faţă de creatori. Şi că neacceptând aroganţa creatorului care l-ar dispreţui, nu trebuie să-şi asume el aroganţa de a nu face nici un efort pentru a-l înţelege pe creator.

La urma urmei, istoria artei nu este numai istoria creatorilor, ci şi istoria înţelegerii muncii lor. Şi dacă au existat turnuri de fildeş ale creatorilor, au existat şi turnuri de fildeş ale publicului. N-am arătat noi faţă de artişti ca Van Gogh chiar o aroganţă a ignoranţei ? Tot ce-am făcut pentru el a fost să-l punem la adăpost într-o casă de sănătate ca să nu ne stânjenească pe străzi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1340 – 12.02.1981

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: