SERTARUL CU GANDURI

15/11/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (15). Un muribund liniştit.


Van Gogh - Self-Portrait, Autumn (1886)

Van Gogh – Self-Portrait, Autumn (1886)

   ” Doar înşelăndu-te găseşti uneori drumul bun” – (Van Gogh)

Fiica hangiului Ravoux căreia Van Gogh i-a făcut portretul, Femeia în albastru, a povestit mulţi ani după tragedie cum s-au petrecut lucrurile. Ca în toate zilele, Van Gogh s-a dus dis-de-dimineaţă să picteze pe câmp. La prânz s-a întors şi după-amiază a plecat din nou. Nimic în atitudinea lui nu lăsa să se întrevadă ce va urma.

Hangiul uitase de pistolul pe care i-l împrumutase ca să împuşte corbi. S-a alarmat numai când a văzut că pictorul n-a venit ca de obicei la ora cinei. Au cinat fără el şi pe urmă, cum era zăpuşeală, au ieşit afară să se răcorească.

Atunci a apărut Van Gogh. A trecut prin faţa lor ca o umbră, fără să spună un cuvânt şi fără să privească pe nimeni. Împleticindu-se, a traversat sala de jos cu paşi mari şi s-a urcat pe scară în mansarda lui ţinându-se de coaste ca un om pe care-l durea ceva. Intrigat, hangiul s-a dus ceva mai târziu să vadă ce face “domnul Vincent”.

L-a găsit întins pe patul strâmt de fier, întors cu faţa spre perete. N-a răspuns când l-a invitat să coboare la masă. “Ce aveţi ?” a insistat Ravoux. Atunci, Van Gogh s-a întors şi i-a arătat la piept gaura însângerată lăsată de glonţ. “Ce-aţi făcut ?” s-a speriat hangiul. “M-am împuşcat, răspunse Vincent. Să sperăm că n-am ratat”. A fost chemat în grabă un doctor.

Când acesta a venit la căpătâiul său, pictorul i-a spus: “Cred că m-am terminat. Ce ziceţi ?” Cum doctorul îi adresa vorbe încurajatoare, el mormăi cu o tristeţe flegmatică. “A, bine… Pot să fumez ? Vreţi să-mi daţi pipa din buzunarul hainei ?”. Spre seară, jandarmii s-au prezentat să facă ancheta reglementară. Dar după ce le-a replicat că nu priveau pe nimeni motivele care l-au împins să se sinucidă, Van Gogh a refuzat cu încăpăţânare să le dea cea mai mică explicaţie. S-a închis în muţenie, fuma şi nu-I mai vedea pe jandarmi.  

Van Gogh - Wheatfield with Crows (1890)

Van Gogh – Wheatfield with Crows (1890)

 

A doua zi, a sosit de la Paris în mare grabă Théo. Văzându-l pe fratele său îndurerat, Vincent încercă să-l consoleze : „Nu plânge, am făcut-o spre binele tuturor”. După miezul nopţii, a murit în braţele lui Théo. Avea treizeci şi şapte de ani. Şi zece ani de pictură. Vânduse un singur tablou şi în afară de pictori nu-l cunoşteau decât cei care îl compătimeau.

Dincolo de ipoteze, nu există, nici azi, nimic sigur în privinţa motivelor sinuciderii lui Van Gogh. Biografii n-au făcut decât să înmulţească numărul acestor motive, fără să dovedească nici unul.

Dar ceva ar trebui spus totuşi răspicat : că Van Gogh, studiat cu atâta voluptate de psihiatrie, s-a omorât lucid, nu nebun. Într-un moment de criză şi-a tăiat urechea. În alte momente de nebunie a înghiţit vopseaua din tuburile de culori şi a fost gata să se otrăvească. Dar atunci când s-a împuşcat a fost lucid ! Nu nebunia a apăsat pe trăgaci. Sinuciderea pe care n-a mai ratat-o s-a petrecut într-un moment când mintea lui Van Gogh nu era rătăcită. El ştia foarte bine ce face când şi-a îndreptat pistolul spre piept. Un ţăran povestea mai târziu că l-a întâlnit în ziua aceea umblând prin lanurile de grâu copt şi murmurând de unul singur : „E cu neputinţă, e cu neputinţă”. dacă e adevărată această mărturie, ce era oare cu neputinţă ? La ce se gândise Van Gogh ?

După ce s-a împuşcat, în noaptea şi în ziua următoare, a discutat cu doctorul, cu jandarmii, cu hangiul, cu Théo. Şi nici unul dintre aceştia n-a avut impresia că se afla în faţa unui om care făcuse un gest fatal într-un moment de rătăcire. dimpotrivă, pictorul era lucid şi liniştit. Fuma aproape tot timpul. Singura lui grijă era ca nu cumva să fi ratat încercarea de a-şi lua viaţa.

Când Théo i-a dat şi el asigurări încurajatoare, cum făcuse şi doctorul (deşi glonţul, ricoşat în abdomen, nu fusese extras şi era limpede că nu se putea trăi astfel) el a răspuns cu o frază zguduitoare: ”E în zadar, tristeţea va dura toată viaţa”.

Un om care vorbeste astfel a reuşit să-şi spargă vasul complet. Acum este chiar un vas spart. Un vas care nu mai poate păstra viaţa în el. Dar nu tocmai această frază ne dezvăluie motivul adevărat ? Van Gogh era disperat când s-a sinucis, nu nebun. El n-a mai putut crede în altă speranţă decât aceea de a merge într-o stea; într-o altă stea decât cea pe care artei i s-a întins şi cununa de lauri şi cununa de spini şi uneori numai ultima.

Vincent Van Gogh - Sunflowers

Vincent Van Gogh – Sunflowers

   N-a mai crezut oare nici în arta lui ? Artistul şi-a aruncat oare uneltele în arenă, convins că nu mai avea de făcut decât să aştepte leul ? A gândit cumva că, eşuând în toate directiile, a eşuat şi în direcţia despre care a crezut totdeauna că e a lui ? Dar mai poate fi arta un sprijin pentru cineva căruia i se refuză totul ? Iată întrebările cărora ar trebui să le dăm un răspuns. Iar ele ne trimit nu în psihiatrie, ci în morală. Şi chiar în eterna şi spinoasa morală a relaţiilor dintre artist şi cei din jurul lui.

Fireşte, cineva care se omoară nebun nu reproşează nimic lumii în care a trăit. El nu e decât victima bolii şi nu cere decât compasiune. Decretându-l nebun, lumea se achită pe ea însăşi de orice vină. Dosarul poate fi, prin urmare, clasat. Lumea nu e vinovată nici de obtuzitate, nici de indiferenţă, nici de cinismul de a vinde liniştită cu milioane de franci tablourile unui artist pe care în timpul vieţii l-a acuzat că n-a fost în stare să-şi câştige, ca orice persoană onorabilă, cei trei franci şi jumătate pe zi plătiţi pentru o chilie spoită cu var, luminată de o singură fereastră, unde nu se afla decât un pat de campanie şi un scaun. Nu, toate aceste lucruri neplăcute pot fi evitate câtă vreme Van Gogh a murit nebun. Nebunia loveşte ca o fatalitate. Dar dacă el a murit lucid…

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1343 – 05.03.1981

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (14). Vânătorul de corbi.


Van Gogh - A Path through a Ravine (1889)

Van Gogh – A Path through a Ravine (1889)

   ” Simt că aceasta e soarta pe care o accept şi care nu se va mai schimba” – (Van Gogh)

Există clipe, într-adevăr, când lumea pare aproape de ceea ce dorim să fie. Tabloul, s-a zis, are menirea de a fixa această clipă precară. El ne oferă şansa de a perpetua o sărbătoare. Dar ce se întâmplă când un artist pictează având un revolver în buzunar ? Ce fel de sărbătoare e aceasta ? Van Gogh a cerut revolverul hangiului la care locuieste. I-a spus că vrea să împuşte corbi. Vara, deasupra lanurilor de grâu copt de lângă Auvers, se strâng mulţi corbi şi-l stânjenesc de la lucru. Îi trebuie o armă cu care să-i alunge.

Nu, nu-i împuşcă. Îi pictează. deocamdată nu e nevoie de revolver. Dealtfel, corbii n-au atins încă grâul. “Vânătorul” mai are încă timp să le studieze zborul cu privirea lui de o fixitate ciudată.

E adevărat, corbii aceştia prevestesc ceva rău. Niciodată n-au fost atât de aproape de spicele coapte şi niciodată n-au fost atât de mulţi, atât de ameninţători. Parcă nici grâul nu mai seamănă cu cel din alte tablouri. Recunoaştem, desigur, vehemenţa lui Van Gogh, febra lui, imensele lui întinderi de grâu sub ceruri de o mare singurătate. Dar până acum grâul era cald, chiar dacă pictorul ştia de la început că „omul va fi grâul secerat”.

Acum grâul s-a răcit parcă, a devenit casant, ca gheaţa. Şi culoarea lui e alta. Lanul a devenit aproape brun. Parcă a fost atins de un vânt de sânge. Şi s-a crispat. Fiecare spic simte apropierea secerătorului. Corbii îi anunţă venirea. Nu mai e mult, poate optsprezece zile. Până atunci “vânătorul” va mai face câteva tablouri, dar acesta e cel care anunţă sfârşitul.  

Van Gogh - Apples (1887)

Van Gogh – Apples (1887)

 

Aici secerătorul va ajunge lângă şevaletul celui care pictează grâul. Îi va lua din mână penelul şi, încet, îi va duce mâna la buzunarul umflat unde se află revolverul. Pictorul va înţelege că a sosit momentul secerişului. Vara e înaltă, spicele s-au copt, recolta lui e acum gata de seceriş. Încă o amânare, totuşi, secerătorule. Trebuie terminat mai întâi tabloul acesta. Şi pe urmă nu e atât de uşor. Nici măcar un om bolnav care se consideră o povară pentru alţii nu poate renunţa atât de uşor.

A mai încercat s-o facă la azilul din Saint-Remy mâncându-şi vopselele, dar atunci era în criză. În schimb acum e lucid. Şi e altceva să ştii că renunţi. Să ştii că în jurul tău e viaţa şi tu să duci mâna la buzunarul umflat. Chiar dacă vânătorul acesta de corbi a murmurat odată la căpătâiul tatălui său muribund : „E dificil să mori, dar e şi mai dificil să trăieşti”. Şi chiar dacă ultimile sale autoportrete îţi fac aproape rău să le vezi. Pe ele e întipărită aceeaşi singurătate care există aici în Lanul de grâu cu corbi.

Aceşti corbi nu seamănă cu păsările mari şi albe care, la bătrâneţe, apar în tablourile lui Braque; acele păsări imobile care nu vin parcă de nicăieri şi care stau cu aripile deschise, fără să zboare, în mijlocul tabloului. Corbii lui Van Gogh vin, fără îndoiala, din singurătatea celui care îi pictează.

Van Gogh - Self-Portrait (1887)

Van Gogh – Self-Portrait (1887)

   Singurătatea e de obicei prima treaptă a solidarităţii, dar uneori artistul, cu sau fără vina lui, nu mai poate decât să coboare. Oglinda lui devine atunci rece, ca si lanul de grâu. Van Gogh a fost todeauna convins că nu poate învinge suferinţa decât storcând din ea maximum de forţă. Dar acum scrie: “Mă simt ratat. Iată bilanţul meu”.

Bilanţul, numai bilanţul, se schimbă totuşi. la Auvers, ultma sa etapă, Van gogh lucrează cu o anumită disperare calmă, aproape tot timpul. În şaptezeci de zile vor fi gata şaptezeci de tablouri. Plus desene, plus litografii. Admirabilul peisaj cu chiparoşi din grădina doctorului Gachet a fost pictat în mai puţin de douaă ore. Totul se precipită. Aerul încins al secerişului amestecă grâul, apoteoza şi moartea. Deşi suntem în cea mai fierbinte lună a anului, corbii lasă peste întinderea de grâu copt o dâră de frig.

Între timp, corbii s-au mai apropiat. Acum chiar ar putea fi împuşcaţi. Sunt în stol mare şi zboară tăios. Întunecă vara. Ameninţă. Prevestesc. E un strigăt negru care face câmpul de grâu să amuţească. Tabloul capată din ce în ce mai mult o valoare profetică. Vânătorul de corbi ştie, probabil, că peste câteva zile va fi el însuşi grâul.

Ceea ce ne izbeşte totuşi în primul rând e altceva : violenţa cu care sunt pictate lanul şi cerul. Rece, lanul pare să ardă. Are dogoarea gheţii când stai cu picioarele goale pe ea. Puntea subţire pe care a mers până acum ’’vânătorul” nu mai duce nicăieri, dar, oprit pe ea, el mai priveşte o dată, cutremurat de emoţie, grâul care a încolţit şi a crescut pentru a fi măcinat. Când un artist e împins sau ajunge singur în acest punct, el nu mai poate iubi lucrurile decât cu disperare şi inutil.

Van Gogh - Self-Portrait with Straw Hat and Pipe (1888)

Van Gogh – Self-Portrait with Straw Hat and Pipe (1888)

   Corbii au încremenit în aer. S-au transformat în tăcere neagră. O tăcere care atârnă deasupra lanului. Şi parcă timpul însuşi a încremenit. când va reîncepe să curgă, se vor auzi aripile corbilor foşnind. Atunci tabloul va fi gata. Şi secerătorul va deveni nerăbdător. Dar deocamdată secerătorul tace şi el. A amuţit, cum a amuţit şi grâul. Nu se aude decât pensula pictorului, grăbită, mânuită ca totdeauna cu mişcări nervoase, poate, mai nervoase acum. Pictorul e ca un alergător care simte apraope linia de sosire. El care scrisese odată „necesar e să continui, să continui…”, acum nu mai vrea să continue. De fapt, el însuşi aduce corbii. O face cu un amestec de revoltă şi de regret, dar lumina lor neagră ne anunţă că povestea grâului se apropie de sfârşit. Şi că secerătorul va fi una şi aceeaşi persoană cu cel secerat.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1342 – 26.02.1981

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: